Europa

articolul anterior articolul urmator

Ce urmează pentru Erdogan după estul Mediteranei şi Caucaz?

11
26 Oct 2020 07:53:54
Alexandru Grumaz
Preşedintele Recep Tayyp Erdogan
Preşedintele Recep Tayyp Erdogan

Erdogan se confruntă cu provocări politice şi economice serioase acasă. În context, Turcia a luat numeroase iniţiative de politică externă, folosind atât forţa militară, cât şi o poziţie asertivă. Ankara a desfăşurat forţe militare în nord-estul Siriei, drone armate în nordul Ciprului şi în Nagorno-Karabah, a consolidat baza existentă în Qatar şi pregătirile pentru o desfăşurare militară în Libia. Ce urmează?

Probleme structurale grave au afectat politica externă a Turciei în ultimii doi ani, erodându-i grav capacităţile de gestionare a crizelor şi de rezolvare a problemelor. La începutul lunii septembrie, mass-media turcească bătea ”tobele războiului”, pe măsură ce tensiunile cu Grecia creşteau, tensiuni în legătură cu exploatările de gaze naturale din estul Mediteranei. Mass-media pro-guvernamentală, în special, era plină de comentarii referitoare la modul cum puterea militară a Turciei era superioară celei a Greciei iar victoria Ankarei într-un posibil război era o certitudine. Adevărat sau nu să nu uitam că de-a lungul timpului puterea navală a Greciei nu a pierdut nicio confruntare.

Aceiaşi comentatori pro-guvernamentali şi generali retraşi din armată, după ce au proslăvit conceptul Mavi Vatan ("Patria Albastră")[1], laudă acum meritele diplomaţiei şi ale dialogului, acuzând în acelaşi timp pe cei care nu reuşesc să schimbe tonul de a promova tensiunile şi războiul. Astfel de schimbări bruşte asupra problemelor cheie de interes naţional au devenit alarmant de frecvente în Turcia, de când preşedintele Recep Tayyip Erdogan a preluat puteri super-executive în 2018, arătând că politica externă a Ankarei a devenit treptat impredictibilă. 

Înfruntarea din estul Mediteranei ilustrează clar limitele puterii lui Erdogan. Când s-a confruntat serios cu Uniunea Europeană, Erdogan s-a retras în absenţa sprijinului american atât de necesar. Secretarul de stat al SUA, Mike Pompeo, a vizitat recent Grecia şi Cipru, dar a refuzat să viziteze Turcia. Acest lucru a arătat că Erdogan nu se poate baza pe sprijinul administraţiei Trump în relaţia sa perenă şi problematică cu UE. În plus, dacă Joe Biden câştigă alegerile prezidenţiale din SUA luna viitoare, cel mai probabil Turcia va pierde cu totul sprijinul SUA. 

Cu toate acestea, eşecul lui Erdogan în estul Mediteranei nu l-a împiedicat să avanseze politica externă asertivă a Turciei într-o altă regiune: Caucazul de Sud. Turcia a fost singurul jucător internaţional implicat militar în ciocnirile dintre Azerbaidjan şi Armenia asupra regiunii contestate Nagorno-Karabah. Ofiţerii azeri au fost pregătiţi de ofiţerii turci. De asemenea s-au folosit drone turceşti, după unele surse neverificate, în pregătirea operaţiunilor militare ale azerilor. Implicarea lui Erdogan în lupte în urma eşecului său din estul Mediteranei este de neînţeles. Unele surse din serviciile de informaţii susţin că Erdogan a fost cel care a iniţiat războiul din Nagorno-Karabah prin operaţiunile ordonate atât în plan economic cât şi în plan militar.

 Prea mult timp a fost calm în această regiune, nimic nu s-a schimbat acolo în ultimii ani şi, din senin, încep ostilităţile. Pentru prima dată în istoria conflictului, Turcia se opune simultan Statelor Unite, Franţei şi Rusiei, participând la mai multe conflicte în diferite părţi ale lumii. Este pură inconştienţă şi sinucidere politică (fac referire la sfidarea Ankarei faţă de apelul de încetare a focului din partea Grupului Minsk, o iniţiativă internaţională a Franţei, Rusiei şi Statelor Unite pentru soluţionarea conflictului din Nagorno-Karabah).

 Desigur, Erdogan nu este mai puternic decât UE, Statele Unite şi Rusia. Dar, în calitate de autocraţie naţionalistă, Turcia lui Erdogan are nevoie de aventuri agresive de politică externă pentru a distrage atenţia publicului de la criza economică din ce în ce mai profundă în ţară. Când tensiunile din estul Mediteranei s-au potolit, Turcia s-a îndreptat spre Caucaz. Dacă situaţia din Caucaz scade ca intensitate, atunci ar trebui să fim atenţi la nordul Irakului şi Siriei, unde Turcia are relativ mai mult spaţiu de manevră decât în estul Mediteranei şi în Caucaz sau să ne aşteptăm la o nouă criză a refugiaţilor în timp de pandemie. 

Decizii politice şi economice ale lui Erdogan au fost încadrate într-o naraţiune naţionalistă acerbă. Cu toate acestea, sentimentul naţionalist din Turcia este adânc înrădăcinat încă din anii care au condus la proclamarea republicii în 1923, în special în tranziţia dintre tratatul de la Sevres, din 1920, tratat care nu a fost ratificat niciodată ( ar fi împărţit Turcia otomană între Armenia, Franţa, Grecia, şi Marea Britanie, cu mari „zone de influenţă” pentru Franţa, Italia şi Marea Britanie) şi Tratatul de la Lausanne din 1923 (care a cartografiat în esenţă majoritatea teritorială a Turciei actuale). O lectură naţionalistă a istoriei a fost alimentată încă din primii ani ai guvernării lui Mustafa Kemal Atatürk, inclusiv prin ore în şcoli (cum ar fi orele de securitate naţională predate în liceele publice din 1926 până în 2012) dar şi prin nenumăratele ceremonii militare oficiale cu participarea obligatorie a civililor. Naţionalismul face parte din istoria ţării şi s-a transformat într-un mod politic predominant sub Erdogan.

Turcia versus Franţa

 

Războiul gazelor din Mediterană continuă cu războiul declaraţiilor. la adresa Franţei şi a preşedintelui Macron. Recep Tayyip Erdogan l-a insultat pe liderul francez, recomandându-i un control psihiatric. Totul, după ce Emmanuel Macron s-a angajat să apere valorile seculare şi să lupte împotriva islamului radical, la omagiul adus profesorului francez de istorie Samuel Paty, decapitat de un musulman cecen, pentru că le-a arătat elevilor caricaturi cu profetul Mahommed. Reacţia Ankarei este nediplomatică şi total deplasată.

Palatul Elysee a denunţat afirmaţiile considerate “inacceptabile” ale preşedintele turc, care a pus la îndoială “sănătatea mintală” a preşedintelui Franţei din cauza atitudinii sale faţă de musulmani – şi a menţionat “absenţa mesajelor de condoleanţe şi sprijin din partea preşedintelui turc după asasinarea lui Samuel Paty”, la o săptămână după decapitarea acestui profesor într-o suburbie a Parisului. “Afirmaţiile preşedintelui Erdogan sunt inacceptabile. Excesele şi grosolănia nu sunt o metodă. Îi cerem lui Erdogan să schimbe cursul politicii sale deoarece este periculoasă din toate punctele de vedere. Nu intrăm în polemici inutile şi nu acceptăm insulte”, a comentat preşedinţia franceză pentru AFP şi a anunţat rechemarea în ţară pentru consultări a ambasadorului Franţei la Ankara.

Cum au decurs evenimentele? În cadrul Congresului AKP, pertidul de guvernământ, desfăşurat în provincia Kaiseri, preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a lansat un atac dur la adresa omologului său francez, Emmanuel Macron, dar şi un avertisment la adresa Europei. Conform postării de pe pagina sa de Facebook, Recep Tayyip Erdogan[2] a subliniat că toată Europa trebuie să-şi schimbe atitudinea în ceea ce-i priveşte pe musulmani.

Dacă ţările europene vor să-şi păstreze poziţia de lideri în procesul globalizării, e necesar să scape imediat de boala împotriva islamului. În caz contrar, această boală va prăbuşi toată Europa, din Franţa până în Germania” a concluzionat liderul Turciei[3]. De asemenea Erdogan a afirmat la conferinţă: „Care este problema acestui Macron cu musulmanii şi islamul? Macron are nevoie de un tratament psihiatric. Ce altceva i se poate spune unui şef de stat care nu înţelege libertatea credinţei şi se comportă astfel cu cetăţenii săi?”. La declaraţiile lui Erdogan s-a raliat premierul din Pakistan Imran Khan care spune că ”Emmanuel Macron a ales să-i provoace în mod deliberat pe musulmani, inclusiv pe proprii săi cetăţeni[4].

Se pare că dicuţia se internaţionalizează (!?). În noiembrie anul trecut, preşedintele Turciei a mai pus o dată sub semnul întrebării ”sănătatea mintală” a lui Emmanuel Macron, în replică la declaraţiile preşedintelui francez despre “moartea cerebrală” a NATO, invitându-l pe acesta să “îşi examineze propria moarte cerebrală”. Parisul şi Ankara au viziuni contradictorii pe mai multe dosare de politică externă: de la tensiunile din Mediterana de Est şi conflictul din Libia, până la cel din Nagorno-Karabah şi se pare că acestea exacerbează în perioada care urmează. Este bine să ne aducem aminte de evenimentele derulate în cursul ultimului an. 

Prima rundă a confruntării turco-franceze asupra Libiei a condus la un rezultat în favoarea Ankarei. La începutul luni iulie, o Franţă nemulţumită a ieşit dintr-o misiune de securitate a NATO în Marea Mediterană, Sea Guardian, după ce o investigaţie derulată de oficiali ai NATO nu i-au susţinut acuzaţiile potrivit cărora două fregate turceşti au hărţuit o navă de război franceză, în timp ce încerca să inspecteze o altă navă, sub pavilion de complezenţă, suspectată de încălcarea embargoului pentru transportul armelor în Libia.În timp ce preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a savurat rezultatul anchetei, mulţi ziarişti/analişti din Ankara au ajuns rapid la concluzia că puterea franceză era în declin. Agenţia de ştiri Anatolia/Turcia, a declarat că Franţei îi lipsesc strategiile şi instrumentele coerente pentru a exercita influenţă în regiune, se luptă pentru a obţine sprijin din partea altor grei europeni, este încă bântuită de „dezmembrarea” armatei sale din cel de-al doilea război mondial şi „nu poate înghiţi” capacităţile militare ale Turciei[5].

Argumentul susţine că Franţa încearcă să pună Turcia împotriva Rusiei, sperând totodată la iniţierea unui război turco-egiptean în Libia. Turcia în Libia susţine guvernul recunoscut de ONU la Tripoli si acest fapt îi dă un avantaj diplomatic. Franţa, la rândul său, acuză Turcia că foloseşte militanţi islamişti, bazându-se mai ales pe noţiunea de combatere a terorismului. Dar, din cauza priorităţilor divergente, Franţa nu a reuşit să-şi impresioneze partenerii occidentali, mulţi dintre care nici măcar nu au pus problema transferului de către Turcia a jihadiştilor sirieni în Libia. Problema esenţială a Franţei în Libia provine din faptul că este de aceeaşi parte cu Rusia. Washingtonul a acordat prioritate prevenirii ”înrădăcinării ruseşti” în Libia după ce i-a ”făcut cu ochiul”, iniţial, lui Khalifa Hifter, liderul forţelor din est şi a simpatizat cu preocupările Egiptului de a luptă împotriva Frăţiei Musulmane. Rusia a intrat în joc după ce Franţa a ”pariat” pe Mareşalul Hifter.

Aparent, toată lumea investea într-o alternativă „laică” care să-i învingă pe islamişti. Franţa ar fi putut cu greu să prevadă că Turcia va interveni direct de partea guvernului de la Tripoli, legând conflictul de rivalitatea energetică din estul Mediteranei şi că Washingtonul, respectiv preşedintele Donald Trump, va adopta un ton conciliant în dialogul cu Ankara. În mod paradoxal, Erdogan este capabil să se prezinte ca apărător al NATO împotriva preşedintelui francez Emmanuel Macron, care susţine că alianţa este în „moarte cerebrală” şi doreşte o autonomie strategică europeană. În toate aceste discuţii se pare că nu contează că Turcia a cumpărat sisteme de apărare aeriană ruseşti şi a blocat temporar implementarea unui plan de apărare NATO pentru Europa de Est într-o încercare de a-şi forţa aliaţii să includă pe lista neagră Unităţile de Protecţie ale Poporului kurd sirian (YPG), ca grup terorist.

În altă ordine de idei, Erdogan a folosit trecutul colonial francez în Africa într-un efort deplin pentru a promova propriile eforturi ale Ankarei de a se deschide către continentul african. În ultimii ani, Erdogan a folosit discursul anti-colonial în călătoriile sale din Africa în Algeria, Tunisia, Maroc, Senegal, Gabon şi Niger. De asemenea, Erdogan a descris cu pricepere Franţa ca un actor „distructiv” în Libia, făcând referire la conducerea franceză în intervenţia NATO din 2011 în Libia, fără să ţină cont de faptul că oraşul turc Izmir a fost sediul campaniei împotriva liderului libian Gaddafi. Mai mult, Erdogan acuză Franţa că „sprijină terorismul kurd” pentru ajutorul acordat acestora în nordul Sirie.

Parteneriatul Washingtonului cu YPG a fost la un nivel mult mai mare, dar criticile Ankarei faţă de Washington nu au avut acelaşi nivel. Totuşi, tendinţa turcească de a minimiza influenţa Franţei în Europa şi în Levant este greşită. După eşecul de a bloca Turcia în NATO, Franţa şi-a îndreptat acţiunile diplomatice înspre Uniunea Europenă, convocând o reuniune, în 13 iulie, pentru a discuta acţiunile Ankarei în Libia şi estul Mediteranei şi a lua în considerare eventuale sancţiuni. Cu toate acestea, propriile divergenţe ale UE împiedică blocul să aplice sancţiuni asupra Turciei. Căderea economică datorată pandemiei COVID-19 stă, de asemenea, în calea politicilor externe asertive ale Bruxellesului. În plus, mulţi membri ai UE nu se simt în largul lor cu Franţa care este de aceiaşi parte cu Rusia în Libia.

Cancelarul german Angela Merkel, a cărui ţară a preluat preşedinţia UE are alte priorităţi precum dosarele comerciale cu China şi Statele Unite, depăşirea daunelor create de pandemie, calmarea membrilor dezamăgiţi ai Uniunii, precum Italia şi Spania şi rezistenţa fără probleme la Brexit. S-ar putea, totuşi, să aibă în vedere o a doua conferinţă la Berlin despre Libia şi încearcă să evite pierderea concentrării sale reale asupra soluţionării disputei franco-turce.

După părerea mea ostilităţile diplomatice vor continua în sudul Europei, măsurile diplomatice vor creşte gradul, iar preşedintele Macron, care reprezintă în fapt Europa în faţa unei agresiuni diplomatice de forţă practicată de Ankarei va aduna în jurul său membrii UE. Aşteptăm acum noua reacţia  a Washingtonului, ca o completare a reacţie pe care am văzut-o acum câteva săptămâni odată cu vizita Secretarului de Stat Mike Pompeo la Atena.  

Turcia şi dotarea militară

 

Înarmarea Turciei este o prioritate a lui Erdogan. Relaţiile cu Ucraina, în domeniul militar, ocupă paginile ziarelor turceşti la ora actuală după vizita preşedintelui Volodîmîr Zelenski la Ankara. Zilele acestea într-o demonstraţie de forţă Turcia şi-a testat noul său sistem de rachete ruseşti S-400. Ankara a pariat că retragerea imediată a SUA din nordul Siria va rămâne simbolică şi nu va include sancţiuni contra Ankarei pentru operaţiunile militare turce din provincia siriană Idlib  împotriva kurzilor. Într-adevăr SUA încearcă să-şi reducă amprenta militară în Orientul Mijlociu, astfel încât să se poată concentra asupra a ceea ce consideră a fi ameninţări de securitate naţională, mai mari în altă parte, şi anume în zona Indo-Pacific.

Însă Washingtonul are pur şi simplu prea multe interese de securitate, economice şi politice în Orient pentru a abandona regiunea peste noapte. O serie de atacuri efectuate de miliţii susţinute de guvernul sirian şi cel iranian, în provincia Deir el-Zour, provincie bogată în petrol din nord-estul Siriei, a determinat Washingtonul să îşi consolideze prezenţa militară acolo. Zona a fost folosită de ISIS pentru a finanţa, din vânzarea petrolului, operaţiunile sale militare. Rapoartele din presa locală sugerează că armata SUA a început deja construcţia unei baze militare, înfiinţând un heliport pentru livrarea de provizii şi a început recrutarea luptătorilor din forţele democratice siriene pentru a constitui unităţi de luptă şi apărare. Baza va fi situată în apropierea mai multor facilităţi petroliere siriene, de-a lungul malului vestic al râului Eufrat. Apropierea bazei de graniţa dintre Siria şi Irak este un indiciu clar că există un interes reînnoit în Washington pentru a contracara guvernul sirian - şi, prin extensie, guvernele iranian şi rus care îl susţin.

Construcţia bazei militare înseamnă că SUA sfidează aşteptările că îşi vor reduce amprenta în Orientul Mijlociu. Părăsirea completă a regiunii nu a fost niciodată scopul SUA. Washingtonul nu îşi poate permite ca să lase o zonă atât de importantă din punct de vedere strategic şi bogată în resurse să cadă în mâinile miliţiilor străine sau, mai rău, a rămăşiţelor Statului Islamic. Ankara, la rândul ei, este preocupată de lipsa unei apărări anti-aeriene consolidate la graniţa cu Siria. De ce? Zona este una de conflict în care Iranul încercă să-şi consolideze poziţiile militare pentru un eventual război cu Israelul. Lipsa unor sisteme anti-aeriene proprii compatibile cu sistemele NATO (Germania şi Italia au asigurat apărarea anti-aeriană, cu baterii Patriot, la graniţa Turcia-Siria  în timpul războiului din Siria) a făcut ca Ankara să caute producători în Rusia şi China.

Odată ce a achiziţionat sistemul S-400  (sistem testat în provincia Sinop de la Marea Neagră în perioada 13-16 octombrie) Washingtonul a reacţionat prin scoaterea  participării Turciei la programul F-35. Pentagonul se teme că S-400 va oferi Moscovei un ”backdoor” (uşă din spate) pentru a obţine informaţii despre sistemele avansate de arme NATO (semnătura radar după care identific tipul de avion, dronă, racheta de croazieră), cum ar fi F-35, pe lângă promovarea în general, a unei mai mari cooperări în materie de securitate între Turcia şi Rusia. Cu toate acestea, preşedintele american Donald Trump nu a semnalat, încă, că are un plan de adoptare a unor noi sancţiuni asupra Turciei, care - deşi dorite în Congres - ar trebui să depăşească un veto prezidenţial.

Preşedintele Trump a protejat Turcia de cererile tot mai mari ale parlamentarilor pentru sancţiuni legate de livrarea S-400, precum şi de invazia Turciei în Siria în octombrie 2019. O super majoritate pro-sancţiuni este gata să apară în Congres şi este suficient de puternică pentru a forţa sancţiuni, prin legislaţie, fără aprobarea Casei Albe. În noiembrie 2019, Turcia a testat sistemul S-400 împotriva avioanelor F-16 din dotarea, avioane fabricate în America, fără a genera reacţii semnificative în SUA. Cu toate acestea, testul a întărit îngrijorarea SUA că sistemul va oferi Rusiei informaţii noi despre echipamentele militare din dotarea forţelor armate aliate.

Dincolo de orizontul imediat, observatorii militari remarcă faptul că marina turcă va lansa (în 2020 sau 2021) primul său portavion uşor, TCG Anadolu, o navă capabilă să proiecteze, să atace şi / sau să transporte elicoptere de atac, navă ce va permite debarcarea ambarcaţiunilor şi a echipamentelor de luptă şi a trupelor oriunde în Mediterana. De asemenea, va continua dezvoltarea de noi rachete cu rază scurtă de acţiune, consolidarea forţelor sale navale prin producţia de noi tipuri de nave şi prin producerea unei game de drone, inclusiv drone înarmate cu rachete. În acest din urmă caz, pentru unii experţi, poziţia militară a Turciei în Mediterana de Est şi Orientul Mijlociu este schimbată radical.

Potrivit lui Chris Cole, directorul Drone Wars UK, Turcia a „devenit un jucător major în utilizarea dronelor, fiind la fel ca Statele Unite, pregătită să se angajeze în uciderea ţintelor inamice în afara propriilor frontiere”. În plus, primul dintre cele şase submarine de nouă generaţie (tipul 214) a fost lansat pe 22 decembrie 2019. Spunând că navele vor fi lansate cu o rată de o bucată în fiecare an, Erdogan a adăugat: „Prin politicile pe care ţara noastră le urmează, căutăm stabilirea de drepturi, care au fost amânate. Operaţiunile pe care le desfăşurăm în Mediterana de Est, Siria şi Libia se află în acest context. ” Provenind de la un important membru NATO, noua filozofie a Turciei - înlocuirea cooperării internaţionale cu mişcări unilaterale şi declaraţii de confruntare - constituie inevitabil provocări considerabile pentru Grecia, Cipru, Israel, UE, Statele Unite şi NATO în ansamblu.

Provocările Turciei la adresa NATO şi UE 

 

În relaţiile lor cu Turcia în 2020, NATO şi Uniunea Europeană vor avea în faţă un interlocutor mai asertiv decât oricând, dar pe care cu greu îl poţi ignora. Liderii NATO vor trebui să facă faţă unor provocări ale Ankarei: desfăşurarea rachetelor S-400 ruseşti, o eventuală achiziţie de avioane de luptă ruseşti, derularea operaţiunilor militare turceşti în nordul Siriei, o desfăşurare militară incipientă în Libia dar şi o implicare în Caucazul de Sud. De asemenea cancelariile Occidentale sunt preocupate  de problemele în curs de desfăşurare, cum ar fi migraţia refugiaţii sirieni din Turcia, expulzarea jihadiştilor de origine din UE şi operaţiunile de forare în jurul Ciprului, dar şi noile subiecte cum ar fi acordul cu Libia privind graniţele maritime, implicaţiile economice în caz de criză pentru întreprinderile din UE, implicaţii rezultate din eventualele sancţiuni ale SUA asupra Turciei şi consecinţele Brexitului pentru relaţiile Turciei cu Marea Britanie şi UE.

Numărul şi seriozitatea acestor probleme, precum şi potenţialul unor evoluţii noi, negative, în politicile Turciei, justifică o politică fermă, hotărâtă şi totuşi cooperativă din partea NATO şi a Uniunii Europene faţă de Ankara.  NATO şi UE au un imperativ politic similar, să-şi apere în continuare politicile şi interesele, indiferent de mişcările asertive actuale ale conducerii turce. Procedând astfel, este necesar să se facă distincţia între tendinţa naţionalistă generală şi apropierea de Rusia - care este reală şi puţin probabil să se dizolve în era post-Erdogan. În ciuda naraţiunii liniştitoare a declaraţiilor publice ale NATO, este fără îndoială că Turcia asistă la o criză serioasă de încredere în organizaţie şi că afirmaţiile în sensul că sistemele de rachete S-400 vor fi „de sine stătătoare” nu au credibilitate.

Încrederea pusă de NATO în forţele turceşti (de exemplu, forţele navale din Marea Neagră sau Mediterana de Est) a fost erodată de declaraţiile asertive ale Ankarei despre Mediterana de Est şi de operaţiunile militare derulate în teatrul mării. Analişti recomandă mai multe măsuri pentru reducerea participării Turciei la operaţiuni sensibile din Europa de Est. Mai mult, va trebui luată o decizie cu privire la modernizarea radarului de tip AN/TPY-2 din Kurecik şi mutarea acestuia într-o altă ţară membră a NATO. Radarul este esenţial pentru avertizarea timpurie şi utilizarea scutului de la Deveselu. Vor fi necesare decizii colaterale cu privire la continuarea desfăşurării bateriei spaniole de rachete Patriot în Turcia, desfăşurarea continuă a aeronavelor NATO cu sisteme de avertizare şi control aerian (AWACS) la baza aeriană Konya şi utilizarea de către forţele aeriene ale membrilor NATO a bazei de la Incirlik. Pe latura militară, reorganizarea apărării antirachetă a Turciei cu desfăşurarea rachetelor S-400 din Rusia (împreună cu personalul tehnic însoţitor) şi posibila achiziţie de aeronave Sukhoi constituie o situaţie radical nouă pentru arhitectura NATO de apărare antirachetă.

În cele din urmă, aceasta poate duce la reducerea substanţială la participarea Turciei la activităţile militare ale NATO. Ameninţările pronunţate cu privire la expulzarea forţelor SUA din bazele aeriene Incirlik şi / sau Kurecik creează tensiuni fundamentale, deoarece, potrivit secretarului american al Apărării Mark Esper, acestea vin împreună cu „creşterea legăturilor militare cu Rusia [care] ridică întrebări cu privire la angajamentul ţării faţă de alianţa occidentală ”. În ciuda afirmaţiei repetate a Ankarei că acestea nu sunt îndreptate împotriva NATO şi că Turcia va rămâne un partener fidel al Alianţei atlantice, este fără îndoială că aceste mişcări vor modifica substanţial filozofia organizaţiei militare NATO. Va folosi Rusia Turcia pentru o mişcare pe termen lung care să schimbe jocul geopolitic european şi să atragă Turcia departe de Occident ca parte a unei reconfigurări geopolitice globale ?.


[1]

Teoretizată de contraamiralul Cem Gürdeniz, „patria albastră” este o doctrină care încurajează Ankara să-şi impună suveranitatea pe o suprafaţă de 462.000 km2 în Marea Neagră, Egeea şi Mediterana. Această doctrină este considerată necesară pentru „prosperitatea, securitatea şi, chiar şi fericirea” Turciei, a explicat contraamiralul turc. Dacă Gürdeniz a creat expresia „patrie albastră” în 2006, Recep Tayyip Erdogan a folosit-o doar câteva luni, într-un context de exacerbare a sentimentelor naţionaliste, după tentativa de lovitură de stat din Turcia, în 2016.

[2] https://www.facebook.com/RTErdogan/

[3] https://www.trtworld.com/turkey/erdogan-warns-of-europe-s-self-destructive-islamophobia-40865 -Erdogan warns of Europe's self-destructive Islamophobia

[4] https://www.aa.com.tr/en/asia-pacific/french-president-encouraged-islamophobia-pakistan-pm/2018450 - French president encouraged Islamophobia: PakistaImran Khan says Emmanuel Macron has chosen to deliberately provoke Muslims, including his own citizens Aamir Latif   | 25.10.2020

[5] https://www.aa.com.tr/en/africa/opinion-behind-scenes-scope-of-frances-defeat-in-libya/1931408

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

11 Comentarii

Zevescu Zev
26.10.2020, 09:40:42

Domnu’ Grumaz, faina scriitura ca de obicei, dar cred ca ar fi meritat mentionat ca turcii nu au construit Anadolu de capul lor, ci cu spaniolii. E, cooperarea si transferul de tehnologie militara catre turci ar trebui sa fie primele taiate, si nu numai la nivel de noutati gen F35.

+6 (6 voturi)
Lucifer
26.10.2020, 10:05:28

Pentru mine situaţia este mai simplă: cine se va prăbuşi primul, Turcia sau Rusia? Mie mi se pare că aceasta este strategia Occidentului faţă de Estul Europei, Estul Mediteranei şi din Orientul Mijlociu. Iar problema nu e militară, ci economică. Acţiunea franceză în Estul Mediteranei arată că Franţa nu are de fapt putere diplomatică. Eşecurile din Libia, Liban şi Siria sunt evidente, iar conflictul cu Turcia se joacă, dar ce să facă Franţa? Mai ales că nu o ajută nimeni, nici măcar Germania.... Interesant, premierul României pleacă în vizită în Franţa, tocmai în aceste momente ciudate. Aşa ca informaţie, România are parteneriate strategice şi cu Franţa, şi cu Turcia. Oare, se încearcă decuplarea Franţei de Germania şi alinierea ei cu SUA+NATO? Atunci nu Turcia se va prăbuşi prima ci Rusia. Ceea ce pentru România ar fi bine...poate se rezolvă situaţia Moldovei....

+4 (8 voturi)
Expat Gabriel
26.10.2020, 13:00:05

Excelent articol dar putin cam lung pentru o publicatie pe internet. Dle Grumaz poate incercati si o viitoare analiza a puteriii armate europene. Interesant, dar nimeni nu o face decat din perspectiva NATO. Nici nu stiu daca sunt date disponibile.

+4 (6 voturi)
LazyBear
26.10.2020, 16:50:30

Turcii nu și-au creat de la zero, singuri, această putere militară cu care se fălesc acum. Occidentul i-a făcut ceea ce sunt. Niciun șurub n-ar mai trebui să le dea Vestul, să vedem pe real care le e capacitatea tehnologică.

+6 (6 voturi)
Tomescu Tom
26.10.2020, 17:54:58

Adică expresia " patria albastră " ... definește de fapt .. spațiul vital .. Un alt dictator, din alt secol, care era și naționalist ..și socialist .. s-a sprijinit tot pe ideea asta .. Și care în final a făcut ca acțiunile lui să se transforme într-un conflict planetar .. . Și atunci ..ca și acum ..lipsa măsurilor hotărâte și toleranța excesivă ..chipurile fundamentate și de interesele economice ..politice, militare ..bla bla .. au permis dictatorului de atunci să facă tot ce a făcut ... . Ar fi păcat ca după lecția incredibil de amară a WW2 ...marile puteri și politicienii lor ..să repete aceleași greșeli , din trecut ...

+4 (4 voturi)

Vezi toate comentariile (11)

Modifică Setările