Cercul s-a închis

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Shutterstock
FOTO Shutterstock

Doar ne desparte o lume! Şi, pe deasupra, englezii nu ştiu să se apuce de mici, măcar un pic înainte să se îmbete (de unde supraproducţia de chips). Încă mai clar: fluturele lui Lorenz a bătut din aripi, dar distanţa ce desparte Londra de cutare tîrg românesc uitat între şosele neîncepute se măsoară în epoci şi civilizaţii.

După principiul lui Edward Lorenz, savant sadea, rău preluat de epigoni pop, orice eveniment nou, inclusiv zbenguiala diafană a unui fluture, modifică viaţa celui din urmă ungher al lumii. Iar dacă Lorenz e savant şi noi ungher, vin întrebările: e, oare, de conceput vreo legătură? Există vreun fel anume în care o decizie luată de judecători britanici poate atinge o societate aflată, geografic, la celălalt capăt al continentului şi, în atîtea alte privinţe, al istoriei?

Curtea Supremă britanică a declarat ilegală decizia prin care Guvernul a suspendat temporar lucrările Parlamentului. Hotărîrea judecătorilor e, cu sau fără intenţie, o mutare esenţială în bătălia pentru Brexit. Guvernul a folosit un drept sută la sută legal, pentru a bloca producţia de broderii parlamentare, sută la sută menite să răpună Brexitul. Sau să-l transforme într-un divorţ fictiv care legalizează două adrese şi păstrează cuplul în aceeaşi casă.

Militanţi pro-UE, mînaţi de misia ce îi obligă să facă pîrtie binelui împotmolit în voinţa proştilor cu drept de vot, au dat fuga la Curtea Supremă. Apărătorii binelui ştiau bine la ce poartă bat. Curtea Supremă e o fantezie dubioasă, autorizată în 2005 de premierul Tony Blair, progresist şef, pasionat de demontarea tradiţiei constituţionale britanice. Şi Curtea s-a conformat, în baza nemuritorului principiu de drept mă serveşti, te servesc. 11 din 11 judecători au hotărît că Guvernul a încălcat legea, fără să precizeze ce lege anume - poate şi pentru că o asemenea lege nu există. Urmînd acestei frumoase probe de cinste judecătorească, Parlamentul şi-a reluat activitatea şi e liber să producă, mai departe, măsurile cu care crede că poate sabota sau răstălmăci Brexitul. Adică voinţa exprimată de alegători la referendumul care a decis, în 2016, că Marea Britanie părăseşte UE. Despre ei, în număr de 17,4 milioane şi în procent de 52%, n-a fost vorba nicăieri: nici în urzelile Parlamentului, nici în judecata Curţii Supreme.

Voinţa alegătorilor cîntăreşte tot mai puţin. Democraţia e aprobată numai dacă a aprobat, mai întîi, dorinţele şi interesele clasei dominante. În acest caz, interesele Parlamentului care refuză, acum, să pună în aplicare votul popular. Şi, mai larg, mentalitatea elitelor care nu se simt parte a Marii Britanii decît dacă Marea Britanie rămîne un dominion UE care le garantează proeminenţa, fondurile şi reputaţia. Chiar are această farsă solemnă ceva d-a face cu mersul României?

Sub pana unsuroasă a comentatorilor noştri, problema a primit obişnuitul răspuns în doi peri şi nici o lămurire: da şi nu! Ambele variante spun ce va să zică gîndirea oceanografului de Cişmigiu.

Decizia Curţii Supreme britanice e o mostră perfectă. Imixtiunea judecătorilor în viaţa politică a creat un precedent care invită militanţii şi birocraţii să scrie sau să rescrie legile, dincolo de sau împotriva voinţei populare.

„Da” înseamnă a discuta despre soarta românilor care muncesc în Marea Britanie, fără a înţelege că nu e nimic de discutat. Dacă Marea Britanie rămîne în UE, românii rămîn în Marea Britanie. Dacă Marea Britanie nu rămîne în UE, românii rămîn în Marea Britanie dar trebuie să se înregistreze.  

„Nu” spune că Brexitul e un scandal în alt cartier. Dacă britanicii ies din UE, românii rămîn acolo unde britanicii nu mai sînt şi nu mai au influenţă. Iar dacă britanicii rămîn în UE, românii sînt tot în UE şi nimic nu se schimbă.

Toate aceste probe de gîndire comodă ignoră un factor esenţial: UE înăşi nu va rămîne aceeaşi după încheierea marii tulburări britanice, oricare i-ar fi rezultatul.

Plecarea Marii Britanii va invita UE să facă tot ce n-a reuşit pînă acum, în condiţiile contra-influenţei britanice: federalizarea rapidă şi ferecarea sistemului, pentru prevenirea unei noi rebeliuni. Dimpotrivă, dacă Marea Britanie rămâne agăţată de UE, sistemul se va şti confirmat şi va omologa mijloacele care au îngenunchiat democraţia britanică.

Ce nu s-a înţeles în ziua referendumului britanic e că, date fiind dorinţele clasei conducătoare, chestiunea era, deja, tranşată. Democraţia nu mai face faţă propriei onestităţi. Fiind o fisură de nepermis în edificiul vast al supremaţiei elitelor, democraţia a devenit un risc ce trebuie eliminat. Iar cel mai important dispozitiv de asalt în operaţia care urmăreşte neutralizarea democraţiei e activismul judiciar.

Decizia Curţii Supreme britanice e o mostră perfectă. Imixtiunea judecătorilor în viaţa politică a creat un precedent care invită militanţii şi birocraţii să scrie sau să rescrie legile, dincolo de sau împotriva voinţei populare. De acum înainte, orice lege şi orice vot sînt contestabile. Principiul separaţiei puterilor în stat e abolit Justiţia devine executiv. Democraţia e o variabilă a intereselor unice ale clasei dominante.   

Acest model e demult activ în UE - o organizaţie birocratică neelectivă care  venerează statul de drept, în timp ce distruge alegeri şi referendumuri sau instalează guverne marionetă (în Grecia, Italia şi, poate, Marea Britanie). Treptat, mecanismul a fost exportat în Marea Britanie.  

Ce n-a reuşit nimeni, din 1066 încoace - nici Spania lui Filip al II-lea, nici Franţa lui Napoleon, nici Germania nazistă - a reuşit alianţa UE - establishment. Democraţia britanică e şah-mat.  

Procesul era inevitabil. Europa îşi stinge nervul democratic adîncindu-se în UE.  Etimonul britanic al democraţiei moderne e absorbit, după regula care spune că nimeni şi nimic nu e imun şi nu rezistă epidemiilor ideologice. Imperiul centralist cristalizat în UE a infiltrat Marea Britanie, ultima zonă care dădea excepţia şi proba contrarie, demonstrînd, strălucit şi sinistru, că ideile colectiviste pot înlocui cu succes libertatea.

Nici o problemă. Se poate trăi şi aşa. Viaţa sub administraţie imperială nu e o noutate. Destulă lume gustă dogmatismul, dacă dogma îi confirmă superioritatea. Destulă lume crede că viitorul va face exact ce îi spun directivele europene. Dar ar fi culmea să îi mai auzim pe adepţii necondiţionaţi ai UE strigînd pe străzi: noi sîntem democraţia! Nu sînteţi. Mai grav: nici nu bănuiţi că nu sînteţi.    

Într-o discuţie încă mai complicată, e de spus că toată istoria postbelică a Europei începe să scoată la iveală un înţeles de adîncime, pînă de curînd,  ilizibil. UE e expresia finală a unei evoluţii care confirmă că Germania e singurul cîştigător al războiului pe care l-a pierdut în 1945. Această stranie ambivalenţă istorică a dezvoltat Germania de astăzi, casă domnitoare de UE, mare putere a virtuţii pasiv-agresive şi a generozităţii care nu iartă la bani.

Alegătorilor care se încăpăţânează să creadă în ce li s-a spus despre democraţie nu le rămîn decît scepticismul şi, ca pe vremea comunismului, hobby-urile casnice.

Consecinţele acestei mutaţii vaste nu sînt doar o chestiune de mare generalitate istorică. În plan imediat, metamorfoza care suprimă democraţia britanică deschide cîmp larg abuzului legitimat. Abia în acest punct, consecinţele farsei anti-democratice din Marea Britanie devin importante pentru România. Decizia aparent domestică a Curţii Supreme britanice e un punct de turnură cuprinzător.   

De acum înainte, oricine va putea invoca exemplul britanic pentru a justifica, de pildă, în România, sfidarea votului popular sau intervenţile imperative, în numele justiţiei şi binelui public sau, cu o fandare spre absolut, al „Europei”. Oricine va fi îndreptăţit să facă trimiteri la limitele şi neajunsurile celei mai vechi democraţii moderne. Orice potlogărie avocăţească îşi va găsi justificarea şi nobleţea. Statul de drept va trece de la domnia legii la domnia avocaţilor.

Oricum, după episodul britanic, toată lumea înţelege, mustăcind sau punînd la cale escrocherii politice de înalt civism, că voinţa omului de rînd nu mai face două parale (ceva mai puţin de două pence). Sigur, emisiile verbale pro-democratice sînt obligatorii dar domnia cinismul e asigurată.

Coruperea instituţiilor democratice a reuşit. La umbra acestei mascarade, hoţii penali ai politicii est-europene nu au decât să îşi adapteze ţinuta şi vor fi îngăduiţi, fără probleme, mai la margine. Hoţii de cai vor fi, adică, exponatul vulgar din sala tronului în care minciuna stă cu regele la masă.  

Alegătorilor care se încăpăţânează să creadă în ce li s-a spus despre democraţie nu le rămîn decît scepticismul şi, ca pe vremea comunismului, hobby-urile casnice.

Fluturele rătăcit pe coridoarele Curţii Supreme a ajuns în ultimul colţ al Europei. Cercul s-a închis.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite