China intră în ecuaţia de securitate din Marea Neagră şi Orientul Mijlociu

Turcia, ţară membră NATO, a făcut finalmente anunţul atât de mult aşteptat şi controversat: a cumpărat de la China un număr neprecizat de sisteme de apărare antirachetă în valoare de aproximativ 4 miliarde dolari, conform declaraţiei oficiale făcute acum câteva zile de reprezentantul companiei producâtoare chineze, China Precision Machinery Import and Export Corporation (CPIMEC).

Premieră absolută! În primul rând, este vorba despre prima livrare de echipamente militare pe care China o reuşeşte într-o ţară membră NATO. În al doilea rând, este vorba despre calitatea excepţională – în materie de performanţe de luptă – a sistemelor sol-aer FD-2000, unele surse afirmând că acestea ar fi superioare sistemelor similare Patriot americane, S-400 ruseşti sau SAMP-T, rezultatul unei coproducţii franco-italiene.

Pentru cei interesaţi de amănunte, vă rog să accesaţi aici un link extrem de specializat şi detaliat realizat de Air Power Australia, conţinând, cum veţi vedea, de la seturi complete de fotografii ale ansamblului şi componentelor până la scheme de construcţie.

Dar ceea ce este cu adevărat surprinzător şi extrem de interesant este că alegerea Turciei se face în contextul în care aliaţii din NATO au avertizat deja că sistemul chinez NU este compatibil cu elementele deja operaţionale ale sistemului anti-rachetă NATO. În al doilea rând, fapt deloc neglijabil, Turcia a ales compania chineză ştiind foarte bine că aceasta se află pe lista neagră a guvernului american în urma acuzaţiei de a fi încălcat embargoul împotriva vănzării de arme în Siria, Iran şi Coreea de Nord. În acest moment, există o interdicţie totală pentru cetăţenii şi companiile americane de a intra în relaţii de afaceri cu compania chineză! De unde şi reacţia oficială a SUA care, prin vocea unui purtăâtor de cuvânt al Departamentului de Stat, a transmis guvernului turc „îngrijorările noastre serioase”.

Evident că există o problemă, ba chiar un set de probleme, iar cea mai importantă este, ca întodeauna, cea de natură politică, toate celelalte aranjamente de securitate derivând apoi în linia logică. Este vorba - şi asta agită atât de tare pe americani dar şi pe europeni – despre o deschidere politică din ce în ce mai accentuată a Turciei către cele două organizaţii majore ale Asiei, Uniunea Eurasiatică şi Organizaţia de cooperare de la Sanghai.

Pe de o parte, în ultimii doi ani, Erdogan a dus o politică deschis-constantă în favoarea întăririi relaţiilor cu China, pornind de la o afirmaţie făcută în ianuarie 2013 care anunţa marile schimbări de acum şi care, cel puţin în România a fost complet ignorată:

„Dacă intrăm în Organizaţia de cooperare de la Sanghai – spunea atunci Erdogan – vom spune adio Uniunii Europene. Organizaţia asta Sanghai FIVE este mai bună - şi cu mult mai puternică”.

Şi nu numai atât. În vara anului trecut, Alexsei Oulioukaiev, ministrul rus pentru dezvoltare economică, după negocierile avute cu omologul său turc Nihat Zeybekci, a anunţat că Turcia a propus instituirea unei zone de liber-schimb cu Uniunea Vamală (Rusia, Belarus şi Kazahstan). Lucru şi mai interesant prin implicaţiile sale economice odată cu adăugarea la construcţia deja existentă (Uniune Vamală + Spaţiu economic comun) a Uniuni monetare bazată pe acelaşi triunghi naţional.

În ceea ce priveşte China, este în mod limpede semnalul că intră în clubul marilor furnizori de echipamente militare ultra-sofisticate, decizie politică de foarte mare importanţă cu cât costurile sunt realmente competitive, ceea ce face ca, în acest moment, ţări odată alimentate exclusiv din surse americane, precum Pakistanul spre exemplu (dar şi multe ţări africane cu poziţii strategice cum ar fi Nigeria), să încerce să achiziţioneze sisteme chinezeşti, printre care tocmai o versiune a ceea ce au cumpărat deja turcii.

Pe de altă parte, cu certitudine, China intră astfel în ecuaţia de securitate a unui spaţiu strategic de o importanţă colosală în acest moment – cel al Marii Negre şi Orientului Apropiat. Spuneam odată că Mediterana a încetat să mai fie Mare Nostrum pentru europeni şi aliaţii din spaţiul euro-atlantic. Iată, evidenţele apar din ce în ce mai pregnant şi nu sunt deloc liniştitoare.

În ce priveşte Turcia, este vorba despre o decizie care complică şi mai mult ecuaţia existentă în zona Mării Negre, acolo unde s-a creat o extensie importantă a „butoiului cu pulbere” tradiţional din Balcani. Se desenează, din ce în ce mai accentuat, o repoziţionare a Turciei în favoarea relaţiei cu organizaţiile majore ale spaţiului asiatic: cooperare, iată, poltică, economică şi militară. Dublată de mai vechea ambiţie a Turciei de a-i fi recunoscută poziţia şi competenţa regională şi, ca atare, să fie tratată în calitate de actor regional semnificativ. Ceea ce NATO a făcut, dar nu şi Uniunea Europeană care, din varii motive tot amână finalizarea dosarelor de negociere, spre disperarea reală, frustrarea şi furia Turciei.

Drept urmare, reacţia de acum era previzibilă de mult timp, de atunci de când turcii au început să vorbească pe toate canalele despre nevoia urgentă de a întări relaţiile privilegiate cu celelalte ţări turcofone şi de a reveni, măcar moral vorbind, la poziţia de forţă din trecut, cea dată de statutul imperial. Exact ceea ce face şi Rusia...

Mai analizaţi o dată caracteristicile tehnice ale sistemului chinez anti-rachetă, cel cumpărat acum de Turcia şi veţi vedea că el conferă o capacitate militare operativă ce asigură o competitivitate reală în teatrele de luptă potenţiale – fie Marea Neagră, fie Mediterana, fie diferite zone fierbinţi din Orientul Apropiat, în special teritoriul kurd. De acolo, fireşte, ar putea pleca atacuri. Dar, astfel, cu aceste sisteme, se pot „închide” zonele respective, avantaj tactic enorm pentru Turcia şi aliaţii săi din acel moment.

Realitatea momentului ne arată că Turcia şi Rusia sunt cele două puteri cu interes relativ comune care au o dominare absolută în termeni militari pe toată zona Mării Negre, flotele militare ale României şi Bulgariei (precum şi capacitâţile lor terestre şi aeriene de a asigura apărarea ţărmurilor, în cazul nostru şi Gurile Dunării) fiind, prin comparaţie, nulă. Trebuind să ne bazăm doar pe sprijinul unor nave din flotele ţărilor NATO care însă au nevoie să treacă prin strâmtori, chestiune ce ţine de Turcia în caz de situaţie conflictuală.

Aceasta este situaţia în care s-au luat deciziile Summitului de la Bruxelles privind Spaţiul unic european al energiei – decizie cu consecinţe economice dar şi militare evident, dar şi prelungirea sancţiunilor împotriva Rusiei. Cu reacţia de nespusă violenţă a Federaţiei Ruse care a ameninţat cu lovituri nucleare tocmai împotriva scutului anti-rachetă al NATO. Ceva se leagă, dar nu sunt convins că ne şi convine ceea ce iese.