Cine trage primul şi cu voie de la cine?

E dilema care s-a spălat în sângele le celor împuşcaţi de-a valma în timpul Revoluţiei române. De data, în Polonia, cine va trage primul în cei de dincolo de gardurile de sârmă ghimpată, bărbaţi, femei şi copii?

Dacă s-ar mai lua cineva după prostiile alea din manualele despre cum este constituită democraţia pentru a funcţiona impecabil în statele civilizate, superioare şi majoritar albe, catolice sau protestante, atunci răspunsul este absolut elementar, foarte, foarte simplu şi logic: datoria de a impune măsurile necesare pentru respectarea statului de drept revine, exclusiv, acelor instituţii pe care Constituţiile naţionale le obligă să apere valorile statului de drept, folosind o largă paletă de mijloace, cele mai multe non-letale, dar îndestul de dure pentru a se impune ca lecţii de care să se ţină seama. Totul la ordinele unei linii de comandă şi control alcătuită din civili competenţi, cum ar parlamentarii noştri, scuzai de expresie.

Asta e în teorie căci, inclusiv la ei la civilizaţi, măsurile respective, în unele cazuri extreme, au trebuit să fie extinse de urgenţă, în ecuaţie apărând marile unităţi specializate anti-demonstranţi şi, în cazurile extrem ale revoltelor civile din Irlanda de Nord, fiind chemate să intervină şi unităţi ale armatei regulate. Ştiţi poveştile.

Dar, imediat după Revoluţia Română, a apărut o discuţie despre care, fireşte, la noi nu s-a auzit, centrată pe întrebarea: cât timp va trece oare când fiecare dintre armatele ţărilor membre vor pregăti unităţi speciale care, la nevoie, să poată răspunde acestu nou mix de crize civile cu forme proteice şi cu componentă militară, parte a unui nou tip de război hibrid? În ce măsură, când, în ce formă, operând la ce nivel de intensitate, putem vedea că apar mobilizări rapide de asemenea forţe speciale care să poată opera într-un context constituţional foarte clar.

Dacă nu, rămânem cu armata noastră de tip clasic şi care se comportă otova în orice context, poate vă reamintiţi hazlia intervenţie din in martie 2020 când, pentru a securiza a primit ordinul de a scoate blindatele de protocol, spre entuziasmul copiilor veniţi să vadă soldaţii.

Bun, asta ţine la noi căci, în definitiv, cine să fie atent în arealul carpato-danubiano-pontic? În nord-estul continentului, situaţia care se tensionează aduce coşmarul lipsei de răspuns european la întrebare de bază: care este, dacă există, setul european de reguli care să ordoneze un răspuns al structurilor de forţă, în ultimă instanţă, inclusiv cu participarea armatei, Chestiunea este esenţială, dilema este cumplită deoarece va implica cu siguranţă pierderi de vieţi umane şi, la un moment dat, ar putea genera acuzaţii de crime de război şi genocid cum sunt cel formulate acum la adresa armatei israeliene.

Lucrurile se complică extrem de tare.

În centrul atenţiei, militarii forţelor europene, simbriaşi pe bază de contract. Pregătirea lor, în unele ţări, este extrem de minuţioasă şi, finalmente, are un singur scop: cum să ucidă adversarul. Atât ştiu, atâta fac. Cu atât mai mult asta ştiu să facă rezerviştii chemaţi la caz de probleme super-grave, cum se întâmplă acum în Estonia. Cine va trage primul?

Cum va funcţiona solidaritatea europeană? Cum va răspunde NATO unui apel la reacţie de urgenţă, activând articolul în care se spun vorbele despre un atac împotriva unui stat membru care este automat considerat un atac împotriva tuturor? Nu ziceţi foarte repede că este evident şi uşor căci, în principiu, până când ţările membre nu vor aproba Noul concept al Alianţei în care acest tip de ameninţări de acum să fie echivalat cu un atac clasic, în principiu am mai avea de aşteptat.

Poate nu mult, căci iată hărţile care circulă insistent, tocmai pentru că politicienii europeni au intrat în vrie.

În acest context, mi se pare totalmente straniu şi de rău augur tăcerea adâncă pe acest subiect.  Nimeni de pe scena noastră politică, nici măcar domnul Preşedinte, nu mai zic nimic de dl Aurescu, căci nu e frumos să te iei degeaba de om când ştii că, oricum, n-ar avea ce să facă. Dar, scuzaţi de expresie, ce face Parlamentul nostru în vacanţă permanentă de idei sau ce-ar avea de spus teancurile de analişti militare de toate gradele, cu funcţiile lor babane justificate tocmai de faptul sunt intelectuali fini?

De ce se tace?

La ordinul cui?

În ce scop?

Favorizând ce joc subteran?

Şi ălorlalţi le e teamă şi totuşi încep să se organizeze în ceea ce ar putea fi o reacţie coerentă venind din est.  

Stăm ca boul pe coadă şi ne va costa.