Confiteor: 3. primele dezamăgiri
0Se spune că este bine ca într-o zi de luni să demari proiecte. Că, după un sfârşit de săptămână în care ai cugetat şi pus pe hârtie un plan, luni trebuie să începi să-l pui în practică. Cu „Presseurop” a fost ca în filmul acela cu Bill Muray, „Ziua cârtiţei”, în care toate evenimentele se derulau identic, în fiecare dimineaţă.
De când ştim că s-ar putea ca proiectul să nu continue, ne-am propus, câţiva colegi, să începem să punem pe hârtie alternative. De continuare, de preluare, de nou început. O mulţime de luni, de zile de luni, au tot trecut, iar proiectul nostru nu a avansat. Teamă de a te arunca în gol?
Pare, este adevărat, destul de ciudat ca un patron să accepte ca jurnaliştii unei redacţii să preia ziarul, să investească, dar nu este imposibil. Şi nici inedit. Cred, personal, că ar reprezenta, până la urmă, cea mai democratică formă de conducere a unui ziar. O să încercăm şi noi, evident, pentru că în acest proiect credem, la diferite nivele de implicare, sigur, dar credem sincer.
În schimb, această ultimă zi de luni din stadiul actual al "Presseurop" nu a fost dedicată proiectelor. Nu, am fost cu toţii tetanizaţi, ca şi cum am fi realizat de abia acum că trăim ultimele zile ale acestui proiect, în acest stadiu. Dacă "Presseurop" va mai continua cumva, cândva, va fi altfel, va fi ...diferit. Pleonasm. Va fi după o perioadă de refacere. Asemeni unei persoane care a suferit o grea intervenţie chirurgicală. Îţi spui, odată ce ai aflat diagnosticul, că nu ai ce face, că dacă vrei să trăieşti, trebuie să accepţi amputarea, refacerea ulterioară, după ce ai primit grefa, dar totuşi, cu o săptămână înainte ţi se face frică.
Să fie oare frica cea care atrage ghinionul? Cea care ne face, până la urmă, să ne spunem că este normal să fie aşa, nicio nenorocire nu vine singură? Cine ştie...Oricum em m-am îndreptat luni spre muncă având moralul în bernă.
În momente ca acestea, când corpul şi sufletul sunt fragile, orice lovitură, orice detractor îşi vede lovitura înmulţită cu o mie. Nu aţi observat că loviturile şi ura semenilor se abat cu mai multă uşurinţă şi au mai mult efect asupra unei persoane deja abătute, căzute, lovite? Din senin apar persoane care te urăsc, din senin persoane pe care le-ai crezut echidistante devin duşmani înverşunaţi. Societatea românească a cunoscut, din păcate, două exemple de intelectuali geniali care au fost literalmente crucificaţi astfel. De stradă, cum spunea nu demult unul dintre aceşti mentori ai mei, de stradă, cea care face şi desface totul. Este vorba de Mircea Cărtărescu şi de Horia Roman Patapievici. Nu ştiu cum au făcut să reziste, dar au făcut-o. Prin nebăgare de seamă, prin tăcere...Spaţiul public românesc a pierdut enorm prin tăcerea lor, şi nu pot decât să doresc sincer ca ambii să revină.
Cât despre "Presseurop", mi-a fost teamă de ziua de luni, pentru că ştiam că va fi cea a unei numărători inverse. Nu va mai exista o astfel de zi de luni. Săptămâna viitoare, 23 decembrie, va fi o luni fără "Pressseurop" , fără un site care, orice s-ar spune sau crede despre mine, exista şi în limba română. Printr-o voinţă şi dorinţă genială, cea a Uniunii Europene, cândva. Mulţumesc, Bruxelles! Aventura este posibilă. Nu pot decât să-mi doresc ca într-o zi să existe un site similar care să permită tuturor limbilor europene să se exprime...
A fost o luni foarte proastă, a dezamăgirilor. O zi în care cu toţii am început să ne punem întrebări asupra capacităţii noastre de a continua un proiect în particular, asupra "mandatului" pe care l-am îndeplinit (am făcut oare tot ceea ce trebuia?) şi identic, întrebări asupra încrederii investite: în colegi, în colaboratori, în contacte, în media. Ziua de luni a fost ziua în care un colaborator, jurnalist, pe care credeam că-l cunosc, mi-a mai arătat o dată că nimic nu este stabilit, că totul se poate schimba de la o zi la alta şi că suntem obligaţi, în viaţă, în muncă, să acceptăm, cu uimire, că nimeni nu este la adăpost de dezamăgiri. Nemotivate. Neaşteptate.
A fost o luni în care am devenit brusc, majoritatea, duşmani. A durat câteva minute, dar a fost sugestiv. Comitetul de întreprindere (un organism format din delegaţi ai salariaţilor, făcând parte dintr-un sindicat al ziariştilor, care este însărcinat cu negocierea planului de disponibilizare în faţa conducerii unei întreprinderi, a patronatului) a reuşit să salveze câteva posturi din redacţie. Un cal troian, un cadou otrăvit? Care sunt posturile? Şefii, colegii? A fost un moment penibil, pe care l-am trăit detaşat, dar care m-a durut: adevărul este că după ce treci printr-o gravă experienţă medicală, care ar fi putut să te coste viaţa, o jumătate de an petrecută în spital, ajungi să relativizezi multe, şi să realizezi, chiar, că adeseori cuvântul este o formă de eliberare. După o tăcere care durase prea mult.
Luni am terminat de citit, spre casă, "Jours tranquilles à l'Est", o carte de călătorii în Europa de Est (România, Ungaria, fosta Iugoslavie), scrisă de un jurnalist şi profesor de jurnalist francez, Marc Capelle. Căruia câteva generaţii de jurnalişti din România îi datorează multe. Finalul cărţii:
les lendemains ne sont jamais certains. Je ne remercierai jamais assez mes amis de ces pays-là de m'avoir montré ce chemin
Un bun slogan pentru "Presseurop"...
Se încarcă comentariile...
