Corespondenţă Bruxelles. Avertismentul Rusiei: Renunţaţi până nu e prea târziu! Ultimatum, mişcare sau bluf strategic?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Există câteva şcoli în lume unde sunt pregătiţi viitorii lideri politici ai lumii. Nu le confundaţi cu acele unităţi de învăţământ de la noi, producătoare pe bandă rulantă de posesori de masterate şi doctorate, cât mai multe acumulate într-un singur CV, cu singura menire de a impresiona structurile cu „cine mi-s eu şi care este valoarea mea“. În niciun caz nu seamănă, pentru că, în acest caz, am trimite totul în ridicol.

E vorba despre câteva şcoli în lume, cu circuit închis şi pentru care nu se depun aplicaţii, candidaţii fiind selectaţi conform unor grile excepţional de complexe şi trebuie să treacă, cel puţin într-o primă etapă, prin baterii de teste de care nici măcar nu au cunoştiţă, neştiind că sunt deja în procesul de evaluare.

Iar printre cursurile de bază, pe toată durata pregătirii, se află cel de filosofia şahului, unanim considerat drept jocul de tactică şi strategie cel mai asemănător, prin duritatea şi ireversibilitatea mişcărilor în spaţiu închis, cu ceea ce este politica la nivel înalt. Iar una din maximele la care sunt invitaţi să medite cursanţii, viitorii decidenţi politici la nivel planetar, aparţine lui marelui maestru rus Alexandr Alekhin.

El spunea: „Dacă vrei să mă învingi, trebuie s-o faci de trei ori: prima oară în deschidere, a doua oară la mijlocul jocului, a treia oară în final“.

Translataţi lecţia şi aplicaţi-o la jocul de şah geopolitic jucat acum de Vladimir Putin şi echipa sa de consilieri de la Kremlin, toţi antrenaţi, pregătiţi şi laureaţi magna cum laudae ai şcolii ruseşti de lideri politici şi formaţi, din start, să judece totul în perspectiva celor cinci mişcări obligatorii în avans pe care orice şahist de înalt nivel trebuie să le imagineze mai bine, mai repede şi mai corect decât adversarul său. Asta în spiritul a ceea ce fuseseră învăţaţi: nu privi mişcarea drept o valoare în sine, oricât ar fi ea de interesantă. Valoarea ei nu apare decât dacă este pusă în contextul viitoarelor scenarii de dezvoltare, atac sau apărare, provocare, sau disuasiune, ofertă falsă pentru atragerea atenţiei pe un câmp cedat din start deoarece era oricum perdant, câştigare de timp şi pregătirea terenului de fundal pentru mişcările decisive.

În consecinţă, abordarea logică este de a vedea cum mişcările, semnalele şi acţiunile din teren corespund „scenariului Alekhin“. Dacă, dincolo de spectacolul foarte profesionist creat ca parte a unui foarte intens război informaţional, există un scenariu real de forţă, cu mişcările combinatorii specifice, coerent unei anume ideologii nu numai bine pusă la punct, ci şi urmărită consecvent de ani de zile.

Există însă o asemenea strategie? Cu siguranţă că da, răspund cei de la AEGE (reţeaua franceză de experţi în informaţii economice strategice). Vă supun atenţiei un document absolut excepţional vorbind despre strategia uneia dintre companiile ruse dintre cele mai temute şi extrem de bine cunoscute, Rosoboronexport , cea care se ocupă de exportul rusesc de armamente, una dintre sursele enorme de făcut bani (90% din experturile industriale ale Rusiei în 2011) şi de asigurat puterea de influenţă a Federaţiei Ruse. Studiul intitulat „Vânzările de arme în serviciul renaşterii Rusiei” a apărut în februarie 2012 şi este semnat de Jean-­Noël Bert, Mathieu Dupressoir, Justin Gauchy, Anatol Vzyatkin, colectiv sub conducerea lui Peer De Jong (studiul integral, accesibil aici).

Nu este vorba despre o reîntoarcere la puterea sovietică, ci despre o nouă formă de putere economică şi diplomatică, dopată cu hidrocarburi, cu materii prime şi vânzări de arme. Este dublată de o ambiţie: să redevină o mare putere într-o lume multipolară oe care Rusia o doreşte atât de mult şi căreia-i doreşte apariţia. Vânzările de hidrocarburi permit obţinerea de fonduri reutilizabile în modernizarea economică şi pentru a pune presiune pe vecini în ideea realizării unor obiective politice: limitarea occidentalizării şi autonomizarea regiunii sale apropiate, spre exemplu divizarea Europei atrăgând de partea sa Germania.

Controlat de guvern, regimul vânzărilor de arme are şi el un rol atât economic cât şi politic.Ca şi în cazul hidrocarburilor, vânzările de arme şi Statul sunt strâns legate, acesta orientând vânzările pentru a atiunge nişte scopuri foarte precise. Dacă, până la numătatea anilor 2000, vânzările respective erau în proporţie de 80% către China şi India, de acum se orientează către foştii aliaţi (Siria, Algeria, Libia) şi noii clienţi: Malezia, Venezuela, Iran, ţările din America Latină, ţările arabe (...) Rusia se pregăteşte să aplice propria sa doctrină, Russia Incorporation. Pozând în apărătoare a principiului multipolarităţii, caută să seducă statele iritate de doctrima americană Regime Change şi de politica „apărării drepturilor omului” dusă de occidentali. Participând la constituirea BRICS, Rusia încearcă să organizeze o coaliţie de state emergente care să se alăture obiectivelor sale şi vizează dezvoltarea unor organizaţii de securitate regionale care să concureze NATO
”.

Dacă acceptaţi premiza acestui raţionament, atunci corolarul său necesar este demonstraţia care trebuia făcută cât mai urgent de Rusia asupra valabilităţii şi competitivităţii în teren a arsenalului de care dispune. De unde episodul – cu valoare de asemenea demonstraţie – a tirului cu cele 26 de rachete de croazieră de pe navele de luptă din Marea Caspică, cu precizarea specificaţiilor proprii acestor arme şi, mai ales, a razei lor de acţiune – 1.500 Km în cazul obiectivelor lovite în Siria, dar cu capacitate de lovire până la 2.500 de km Trasaţi un cerc cu diametrul de 2.500 plecând de la un tir din Mrea Caspică sau Marea Neagră înspre Europa şi vedeţi unde se poate ajunge).

Mişcare clasică de avertizare şi disuasiune, însoţită imediat de precizarea făcută de Vladimir Putin asupra existenţei unor arme nucleare noi pe care nu le posedă nimeni în lume. Aluzie, posibil, la armamentul de ultimă generaţie despre care se spune că ar fi acum în faza de testare: rachete balistice grele care pot duce 10 ogive nucleare cu o încărcătură de 4,4 t, faţă de rachetele actuale „vârf de lance”, tip Topol-M, care pot duce doar o încărcătură de 1,3 t. cu rază maximă de acţiune de 10.500 km. În paralel cu difuzarea, pe multe dintre canalele de informaţii militare, de descrieri foarte amănunţie ale caracteristicilor „armei absolute” cum denumesc ruşii ansamblul de rachete 9K723 Iskander-M  ( armă „semi-convenţională”) cu rază de acţiune 500 km dar care poate să ajungă la 2500 Km dacă se ajunge la igonorarea completă a Acordului privind Forţele Nucleare Intermediare (semnat de SUA şi URSS in 1987 şi intrat în vigoare pe 1 iunie 1988, obligând ambele părţi să distrugă toate rachetele balistice şi de croazieră cu raze de acţiune cuprinse între 500 şi 5.500 de kilometri).

Dacă...şi aceasta este miza reală a mesajului adresat acum de Federaţia Rusă către SUA şi România în ce priveşte amplasarea sistemului de apărare antirachetă din România, tocmai deoarece ar fi vorba despre „o încălcare flagrantă de către Statele Unite a Tratatului forţelor nucleare intermediare”, cum declara Mihail Ulianov, şeful Departamentului de neproliferare, dezarmare şi controlul armamentului din cadrul MAE din Rusia. Acuzaţia ruşilor fiind că, de fapt, sistemul de la Deveselu ar putea cuprinde şi rachete de tipul BGM-109G Tomahawk care ar avea capaitatea de a lovi Moscova sau alte oraşe din zona europeană a Rusiei.

Nu este adevărat, replică americanii, românii, dar şi experţii NATO. Este vorba despre un sistem pur defensiv, un complex terestru de tip AEGIS (vezi foto machetă) care se compune dintr-un radar AN/SPY-1D de detectare, trasare de ţinte şi ghidare de rachete, precum şi dintr-un sistem de lansare alcătuit din celule verticale de tip Mk-41 VLS (care să lanseze rachete balistice tip SM-3). Centrul de comandă şi control este conectat la reţeaua de sateliţi militari americani, la reţeaua radar terestră, navală şi de avioanele de supraveghere şi recunoaştere AWACS.

Fals, spun experţii militari ruşi: doar 24 de celule sunt destinate rachetelor balistice SM-3, restul vor servi la lansarea de rachete care să protejeze sistemele anti-aeriene, iar 8 vor fi destinate lansării rachetelor Tomahawk.

Argumentul românilor este că asemenea aserţiuni nu au niciun fel de fundament, sistemul fiind destinat apărării antiaerene şi asigurând acest tip de acoperire a teritoriului naţional în faţa unui atac cu rachete balistice.

Este, de fapt, singura formulă modernă de apărare militară de care va dispune România. Ne transformă asta în ţintă? Cu siguranţă că da, iar ruşii afirmă a doua oră acest lucru. Avertismentul este însă unul de disuasiune? Logica militară spune că da, fie şi numai pentru că orice atac asupra teritoriului României înseamnă şi un atac împotriva NATO în ansamblul său. Generând reacţia prevăzută prin Tratatul de la Washington. Aceasta este linia roşie de care, în principiu, nimeni nu vrea nici măcar se apropie.

Dar teoria despre Russia Incorporation priveşte şi alte zone ale tablei de şah căci, fiţi siguri, jocul este complex şi obiectivele niciodată atât de simple şi evidente cât ar putea să pară. Dacă ne uităm prea mult doar în această singură direcţie, s-ar putea să scăpăm tabloul general unde, după cum vom vedea într-un material viitor, doctrina de implantare rusă în domenii strategice a dat deja rezultate spectaculoase. Departe de noi, deplasând structura jocului la dimensiunea sa reală, cea geostrategică.
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite