Corespondenţă din Bruxelles. Un Summit NATO (cu mult) mai mult decât pare

Noul sediu al NATO din Bruxelles

Sigur că, iniţial, la Varşovia, evenimentul din 25 mai 2017 fusese anunţat ca un Summit de tip special în sensul că era menit să marcheze în primul rând, cu toată pompa necesară, inaugurarea noului sediu central al Organizaţiei Alianţei Atlanticului de Nord.

Numai că, de atunci, multe lucruri s-au schimbat, s-au produs evoluţii şi schimbări de paradigmă în securitatea lumii, s-a modificat parţial şi structura de leadersip a primei garnituri a politicii mondiale.

Era absolut imposibil ca toate acestea să nu se regăsească într-un fel sau altul în ceea ce NATO denumeşte „procesul său de adaptare” la o lume în schimbare şi cu probleme de securitate din ce în ce mai dificile, globalizate şi necesitând un răspuns pe măsură.

Ceea ce veţi citi mâine seara în documentul oficial al reunii va fi o sinteză a acestui efort care se defineşte acum, mai nou, pe două dimensiuni foarte clare.

Prima dintre aceste dimensiuni este atât de delicata chestiune a echilibrării modului în care este împărţită povara cheltuielilor, aşa-numita „burden sharing”. Totul a pornit de la insistenta observaţie, cerere şi acum presiune directă a americanilor de a vedea că, odată şi odată, aliaţii europeni se ţin de ceea ce s-au angajat sub proprie semnătură, adică alocarea de 2% din PIB pentru domeniul apărării.

Să nu faceţi greşeala să credeţi că Donald Trump este cel care a declanşat această discuţie. Deloc, el numai a reformulat-o la un mod foarte direct, în stilul lui caracteristic dar, pe fond, el a reluat exact aceeaşi discuţie care a început de pe timpul campaniei din Kosovo, repusă pe tapet de toţi predecesorii săi, inclusiv de Barack Obama.

Despre ce e vorba? Sigur, la modul general, despre acei 2% din PIB pe care, chiar dacă promişi, repromişi de nenumărate ori, multe dintre ţările membre NATO nu i-au alocat niciodată, bazându-se în principal pe prezenţa, angajamentul şi capacităţile militare din Europa. Chestiune pe care Trump nu o mai vrea continuată.

Orgoliu american? Nu cred. „America First” şi în domeniul apărării? Nici asta nu e foarte verosimil, deoarece atunci ar fi putut lăsa Europa să se scalde în continuare în somnul liniştit asigurat de existenţa sacrosantei „umbrele americane de securitate”. Şi atunci?

Înainte de a merge mai departe, să vedem ce presupune exact, în detaliu, această alocare de 2% din buget pentru cheltuieli de apărare. Şi de ce e atât de intereantă pentru americani... Păi, doamnelor şi domnilor, aici intrăm direct în zona „banilor foarte mari” căci prevederea mai puţin cunoscută este că, din aceşti 2%, un procent de 20% trebuie să fie alocat pentru investiţii în capacităţi militare. În acest sens, neoficial, dar foarte clar, aşa cum îmi transmiteau sursele mele la nivel foarte înalt din cadrul Alianţei, s-a dat un semnal fiecăreia dintre ţările membre asupra priorităţilor pe care ar trebui să le aibă investiţia aceasta naţională.

În cazul României, dacă sursele mele se dovedesc corecte, mesajul este „investiţi cu prioritate în capacităţi terestre”, aceasta însemnând „unităţi dotate cu tot ce este necesar la înalt nivel, cu capacitate mare de autonomie şi capabile să fie dizlocate într-o perioadă foarte scurtă de timp pentru misiuni interne şi externe. Astfel, mi se spunea, aceste investiţii în capacităţi militare se corelează cu altele din spaţiul aliat, pe alte dimensiuni şi tipuri de arme, pentru a forma un ansamblu unitar şi intercomutabil în caz de nevoie, susţinând acţiunea de prim val a forţelor din „vârful de lance” ale NATO.

Cât de serioasă este informaţia? Extrem de serioasă, surse fiabile confirmându-mi că, foarte curând, se va face public chiar un mecanism de monitorizare cu raportări anuale privind modul în care au funcţional planurile naţionale de aplicare a angajamentelor respective.

Logic că s-a ajuns aici din moment ce diferenţele de angajamente bugetare din acest moment arată că, în contextul în care SUA alocă 3% din PIB pentru apărare, Germania, cea mai puternică economice europeană, nu investeşte decât 1,2% din PIB. Şi atunci de ce statelor mici şi cu probleme li se cere imperativ să fie la zi cu alocarea de 2% în timp ce alţi aliaţi nu o fac?

Dar, ieşind din zona considerentelor de morală politică, de altfel absolut indiferente pentru mulţi, să amintim faptul că dacă, printr-o minune, chiar toate statele din Alianţă ar consimţi la alocarea de 2% din PIB, asta ar aduce un plus de 100 de miliarde de Euro la bugetul comun al NATO (iar 30 de miliarde ar fi contribuţia Germaniei...). Asta este miza reală a discuţie despre „burden sharing”.

A doua dimensiune a discuţiilor acestui Summit o reprezintă combaterea terorismului. Şi aici avem parte de o premieră extrem de semnificativă, importantă şi cu consecinţe majore geo-strategice: dacă, până acum, toată atenţia şi toate resursele au fost concentrate pe întărirea formulelor legate de principiul central al apărării colective, este acum extrem de probabil să vedem o reorientare de priorităţi spre acest domeniu al luptei contra terorismului ca ameninţare principală la adresa securităţii planetei, spaţiului euro-atlantice şi stabilităţii fiecăreia dintre societăţile care îl compun.

În acest sens, se va lua în discuţie posibila aderare a NATO, ca entitate juridică, la Alianţa globală de luptă împotriva terorismului, cea în care sunt angajate, cu titlu individual, multe dintre statele membre şi partenere strategice.

Ce presupune asta? Deocamdată cel puţin, în acest stadiu, răspunsul e foarte clar: nu ne pregătim de intervenţie directă în teren, de participarea, ca NATO, la operaţiuni militare specifice. Nu, în nici un caz, spunea şi Jens Stoltenberg care trimitea spre un răspuns pe două planuri: cu certitudine, se va continua şi amplifica sprijinul acordat acum de NATO operaţiunilor militare efectuate de trupe din Alianţa împotriva terorismului, sprijin concretizat prin prezenţa în număr mai mare a avioanelor de tip AWACS. Dar, al doilea plan pare să fie mai interesant căci NATO ar putea prelua complet sarcina „stabilizării situaţiei post conflict”. Adică, pe un cu totul şi cu totul al nivel de amploare, dezvoltarea tipurilor diverse de misiuni din Kosovo post-conflict.

Sigur că da, îmi spunea azi un general care a fost în misiuni în Kosovo, Afganistan şi Irak, se poate gândi la un asemenea scenariu numai că trebuie o foarte clară definire a misiunii şi obiectivelor sale. Căci, spunea el, să nu uităm că, mult timp, NATO va avea să evolueze în mediu ostil, caz în care operaţiunile de stabilizare ar putea deveni oricând misiuni de apărare sau contraofensivă.

Apoi, va trebui definită sursa fondurilor care vor finanţa o asemenea posibilă participare. Se pare, conform altor surse, că există o dispută aprinsă între SUA care susţin o realocare pentru asemenea misiuni de stabilizare a fondurilor îndreptate acum pentru întărirea capacităţilor de apărare colectivă, lucru refuzat (cel puţin în acest moment) de Franţa şi Germania care ar dori ca întreaga discuţie să aibă loc nu acum, la modul foarte general, ci de-abia după ce se va şti exact, punct cu punct, care va fi mandatul de implicare a NATO în Alianţa globală împotriva terorismului, definiţia misiunilor şi zonele eventuale de acţiune (Irak, Siria, eventual Libia). Estimări neoficiale spun, spre exemplu, că doar pentru o eventuală operaţiune de tip „stabilizare post-conflict” în Irak ar fi nevoie de peste 10.000 de militari.

Şi noi în a noastră atât de complicată zonă a Mării Negre? Ce se întâmplă cu principiul „deterrence and defense” anunţat la Summitul de la Varşovia, cel pe baza căruia s-a constuit sistemul de apărare la granţia de est a Alianţei?

Am pus această întrebare Secretarului General, Jens Stoltenberg şi iată răspunsul său:

„Creştem prezenţa noastră în regiunea Mării Negre, implementăm acolo o prezenţă avansată «pe măsură», avem acolo brigada românească dar şi cu contribuţii din partea unor alte ţări din regiune. De asemeni, ridicăm şi nivelul prezenţei noastre navale, dar avem şi o prezenţă sportită în spaţiul aerian: Marea Britanie a trimis avioane în regiune pentru a efectua operaţiuni de poliţie aeriană. Iată, NATO şi-a amplificat prezenţa în regiunea Mării Negre şi aceasta reprezintă unul dintre elementele procesului de adaptare al NATO. Ne ţinem de promisiunile făcute şi astfel am implementat cea mai mare întărire a capacităţii de apărare colectivă şi în zona Mării Negre de după cel de-al Doilea Război Mondial. După mulţi ani de decli, am început să mărim nivelul cheltuielilor în domeniul apărării, iar România a anunţat că va îndeplini din acest an obiectivul alocării a 2% din PIB pentru apărare. Letonia şi Lituania au anunţat că vor face asta începând cu anul viitor. Acum amplificăm eforturile noastre în lupta împotriva terorismului şi, fiind din ce în ce mai concentraţi pe capacităţile de antrenament vom putea să ne ţinem şi de angajamentul privind dialogul cu Rusia. Ceea ce facem în regiunea Mării Negre este doar unul dintre elementele care arată că NATO a fost cu adevărat capabil să răspundă şi să , să se adapteze şi se transforme într-un mediu de securitate din ce în ce mai complex şi solicitant. Şi acesta este motivul pentru care NATO este cea mai de succes alianţă din istorie: am fost în stare să fim uniţi şi în acelaşi timp am avut capacitatea să ne schimbăm în momentul în care lumea se schimbă. Şi despre asta vom vorbi la întâlnirea noastră de mâine”.

Mâine revin cu prezentarea unui document în premieră pentru România din care, acum, vă prezint această imagine de ansamblu a ceea ce înseamnă forţa NATO de reacţie în Europa:

Dar şi, esenţială în acest context, această imagine a liniei de defensivă în est, cum spunea Jens Stoltenberg, cea mai importantă acţiune de la finele celui de-al doilea Război Mondial încoace, cu România element de forţă:

Să vedem, mâine, ce a însemnat acest „proces de adaptare” al NATO la noile realităţi şi, mai ales, ce asigurări şi reasigurări înseamnă toate astea pentru spaţiul şi interesele noastre vitale de securitate.