Corespondenţă din Bruxelles. Cine va garanta securitatea Europei? Scenariul „ruletei ruseşti“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
ruleta ruseasca

În spatele evenimentelor dramatice pe care le vedeţi desfăşurându-se cu o viteză şi intensitate uluitoare, se joacă un alt joc. Foarte asemănătoare, simbolic (şi poate nu numai) cu principiul „ruletei ruseşti“, jocul dement imaginat în Rusia sfârşitului de secol al XIX-lea.

Atunci când, spun legendele, era jucat între gardieni şi deţinuţi sau între ofiţerii dornici de senzaţii tari. Continuare, se povesteşte, a unui joc denumit „cucu” care presupunea că un ofiţer se suie pe un scaun şi, după ce se stingea lumina, în momentul când se striga „cucu”, începe să tragă la întâmplare în celelalte persoane aflate în încăpere, folosind o armă clasică, revolverul Nagan 95 cu şapte cartuşe (arma de serviciu a ofiţerilor armatei ruse între 1895 şi 1930). Ulterior, s-au născut diverse variante, fiecare mai ucigaşă de cât celaltă: revolverul nu e încărcat doar cu un singur cartuş, sau se foloseau arme diferite. Sau, în loc de doi participanţi, avem mai mulţi jucătroi la aceeaşi masă, trăgându-se simultan unul spre tâmpla celuilalt sau într-o ordine aleatorie trasă la sorţi. În fine, în unele cluburi închise de jocuri extreme, „ruleta rusească” se joacă acum pe alt principiu: se aprind simultan artificii pe care fiecare dintre jucători şi le bagă în gură, câştigând cel care a întârziat cel mai mult momentul când scoate articiile din gură, chiar înaintea momentului exploziei...

În acest moment, mi se pare că marii jucători geopolitici sunt angrenaţi într-un asemnea joc extrem de dur în care, înaintea unei eventuale concluzii finale, încearcă să-şi maximizeze şansele de joc.

Iar miza jocului cred că aceasta este: răspunsul corect la întrebarea privind „cine va asigura securitatea Europei". Ceea ce se petrece acum demonstrează, poate niciodată cu mai mare claritate după cel de-Al Doilea Război Mondial, că Europa noastră nu şi-a creat mecansimele suficiente şi perfect operaţionale pentru a se putea apăra singură. Nu are organisme de apărare şi securitate comune, nu are protocoale proprii de intervenţie de reacţie comună, la nivelul spaţiului european, în faţa unor situaţii extreme, fie de conflict militar convenţional, fie a unor acte de terorism, fie a unor acţiuni de război neconvenţional, asimetric.

Nu le are şi asta se simte acum teribil de tare căci, iată, în lipsa unei asemenea forţe comune europene, a unor protocoale strict definite de colaborare între serviciile de informaţii şi cele de luptă antiteroristă, reacţia a fost lăsată doar în grija structurilor naţionale: faceţi ce ştiţi, faceţi cu ce ştiţi, decideţi ce credeţi că este mai bine, declaraţi fiecare ce nivel de alertă consideraţi apropriat... fiecare dintre Statele Membre fiind astfel invitat, de facto, să-şi vadă de ale lui. Drept care Franţa declară că este „în stare de război” fără ca asta să antreneze o reacţie din partea NATO (aşa cum ar fi fost, teoretic, firesc în cazul unui atac asupra unui stat membru al Alianţei), Belgia anunţă nivelul maxim de alertă teroristă în capitala europeană, alte State Membre fac la fel, dar pe diverse nivele de alertă, singura reacţie europeană fiind o reuniune a miniştrilor de interne în care s-a decis că trebuie măsuri mai bune de securizare a frontierelor UE. Fără să se precizeze despre care frontiere este vorba: cele ale spaţiului Schengen sau cele, mult mai largi, ale UE?

Europa, ca entitate multinaţională, şi-a dovedit limitele în domeniul securităţii şi apărării. Poate pentru că s-a bazat mult prea mult timp pe iluzia fostei securităţi, cea asigurată automat de SUA după cel de-Al Doilea Război Mondial (fără a lua în calcul retragerea strategică treptată a americanilor după 1990 şi, mai ales, după episodul Kosovo) şi, în al doilea rând, s-a lăsat legănată de teoria care spunea că bunăstarea economică este într-atât de convingătoare, încât este în ea însăşi o garanţie de securitate în ceea ce s-a imaginat ca model de succes al viitorului: „Europa multi-culturalităţii şi multi-lingvismului".

Drept care, din nou, aceeaşi întrebare: cine va asigura, cel puţin în imediat şi pe termen mediu, securitatea Europei? Ce tip de colaborare de securitate?

Dacă răspunsul ar fi fost uşor, sau evident de dat, ar fi fost demult pe masă, ambalat în formula unei legislaţii europene comune. Nu e aşa. Iar acum, din nefericire, toată lumea plăteşte pentru asta. Plăteşte pentru nehotârârea liderilor politici, pentru neştiinţa de a juca împreună sau, dimpotrivă, pentru continuarea jocurilor sau alianţelor bilaterale sau de cruc restrâns generate, motivate şi orientate în permanenţă de raţiuni economice.

În consecinţă, în raport cu ierarhiile instituţionale de la Bruxelles, Statele Membre au jucat de mai mult tip o partidă de „ruletă rusească" multiplex: fiecare dintre structurile naţionale a avut parte de incidente mai mult sau mai puţin grave pe care, din motive diverse, atât ele, cât şi birocraţii de la Bruxelles, le-au considerat drept „trageri cu cartuşe oarbe” sau „low level security incidents”. Până la un moment dat când, urmând o logică matematică implacabilă, urma să vină cartuşul real. Mai întâi la nivel de naţiune, apoi la cel superior, de structură europeană.

Fără măcar să bănuim că asta s-a şi întâmplat deja. S-a produs suprapunerea de două crize, cea a migraţiei şi cea a atacurilor teroriste, un mixaj care a prins Europa nepregătită şi fără structurile adecvate de răspuns.

Va exista oare un răspuns adecvat, la nivel european, dincolo de eforturile disperate de acum ale unor ţări ca în Belgia acestor zile? Cât timp va mai trece până când se va ajunge la necesara alegere a unui răspuns la dilema de acum, adică fie o reformulare totală a legislaţiei europene în domeniul securităţii, cu un Schengen II mult mai dur şi selectiv, dublat de instituţii de forţă corespunzătoare (discuţiile de aici, de la Bruxelles, evocă un NSA european ca ultimă soluţie logică în domeniul cooperării serviciilor de informaţii). Sau, dacă aşa ceva va fi imposibil ca până acum din cauza orgoliilor naţionale de a păstra acest domeniu ca expresie intangibilă a suveranităţii, finalitatea „ruletei ruseşti” va fi oare revenirea pe termen lung la o politică strict naţională în domeniul asigurării apărării şi securităţii, adică, practic, începutul sfârşitului construcţiei europene în ansamblul său?

Europa a intrat în război, riscul major fiind ca intenţia strategilor planificatori ai ISIS să reuşească pe deplin, adică să transforme zone întregi ale lumii occidentale în teren de gherilă urbană.

Prea mult spus? Uitaţi ce au reuşit să facă din securitatea capitalei europene căutarea unui grup restrâns de terorişti şi a susţinătorilor doar a acestei celule, existând o completă incertitudine asupra numărului celorlalte existente şi active, găzduite şi apărate de marile comunităţi musulmane din Belgia sau din alte ţări ale occidentului european. Dacă Statele Membre vor accepta să intre individual în jocul acesta, atunci vor accepta şi principiul « ruletei ruseşti » cu riscurile individuale aferente. Reacţia logică ar trebui să fie, acum, cea a unei solidarităţi europene în materie de asigurarea securităţii interne. 

Nu ne mai jucăm cu concepte. E vorba despre vieţile noastre, e vorba despre organizarea unei replici de forţă la un atac concertat şi în dezvoltare continuă asupra valorilor spaţiului european. Trebuie, acum, să se spună cine va asigura securitatea Europei. Dacă nu, ceea ce vedem acum nu este într-adevăr decât începutul furtunii, cum avertizau cei din ISIS. Dacă ce am auzit în noaptea asta se confirmă, vom vedea că Europa instituţională va începe să se mişte sub zodia unei urgenţe impuse.

Din păcate, în aceste condiţii, realizăm că există un preţ al libertăţii care, câteodată, trebuie plătit cu forţa. Sau prin folosirea forţei, alegeţi dumneavoastră exprimarea corect-politică.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite