Corni şi coarne

Concertul estival european se încheie în falset. Nici bemolul parcă nu se mai aude. Iar tăcerea cerută în numele democraţiei criticilor, de liderii politici, nu-i a bună. Căci ura ia amploare, periclitând rău libertatea. Tonul face muzica?

Mai nou, fanfara germană, care, sub bagheta Angelei Merkel, ne-a încredinţat că, orice s-ar întâmpla, "nu-s limite" la nou veniţi şi, totuşi, „vom reuşi”, ar vrea să amuţească. Iar suflătorii, să se retragă cu coada între picioare.

Mahmureala i-a cuprins pe decidenţi. De la Berlin la Bruxelles şi retur, dirijorii şi ajutoarele lor dau, futil, din colţ în colţ, străduindu-se din răsputeri să oprească la surse un aflux de refugiaţi care nu dă semne să acorde Europei şi celei mai grave crize a Uniunii din toate timpurile nici cel mai vag răgaz.

Cu miile, cu sutele de mii, pribegii orientali continuă să alcătuiască un cor gigantic luând cu asalt frontierele europene. Ideea transferului problemei spre sudestul balcanic n-are cum funcţiona mai bine decât a reuşit în vremea eşuatului acord din Dublin, care  stipula oprirea azilanţilor în prima ţară liberă în care au pătruns. Căci dacă rămân neopriţi de ziduri, garduri şi de concertmaiştri autoritari (ca Erdogan, care însă nu pare să accepte partitura oferită de Berlin), refugiaţii sirieni, afgani şi irakieni ştiu să îngâne doar o piesă. De frica tiraniilor şi barbariei islamiste se-nghesuie, cu orice preţ, spre Scandinavia şi Germania, unde cred ei că-i cornul abundenţei.

Cine să mai salveze azi Europa... de ea însăşi? 

Călcându-se în picioare, se prefac astfel din refugiaţi în emigranţi. Şi trec, mânaţi de gerul toamnei târzii, cu forţa, nu doar peste frontiere şi grăniceri, ci şi, indiferenţi, pe lângă catafalcul pe care odihnesc, în comă, legea, principiul suveranităţii naţionale, dreptul internaţional şi muzicanţii politici din prima garnitură a orchestrei comunitare.

Pe oriunde calcă migranţii se iau în coarne toţi cu toţi. Falsetul ia amploare într-un strident crescendo al trompetiştilor locali şi regionali, amplificat şi de corniştii naţionali, ca şi de toţi scripcarii unionali, ce-a devenit, mai nou, asurzitor. Dihonia a pus stăpânire pe state şi regiuni. Bavarezii nu se mai înţeleg defel cu cabinetul berlinez. Regiunea austriacă Salzburg, situată în proximitatea graniţei germane, se plânge şi se teme de hotărârile Vienei. Mai peste tot, nu doar în Mitteleuropa, se revendică, imperativ, închiderea urgentă a „politicii uşilor deschise”, pe care ar fi inaugurat-o Merkel, împreună cu omologul ei austriac, Faymann.

Or, „toţi pentru unul, unul pentru toţi" fusese deviza câştigătoare a muşchetarilor care au salvat Franţa lui Ludovic al XIII-lea de maşinaţiunile lui Richelieu. O tempora, o mores! Dar cine să mai salveze astăzi Europa de ea însăşi? De hibrisul liderilor ei persistând, vai, în eroare, cu ajutorul tromboniştilor mass-mediei, interpretând în cheie monomană partitura corectitudinii politice? De abulia elitelor politice din vest, de incapacitatea lor de a accepta discursul critic, discursul despre identităţi şi imigraţie?

Ca într-un funest balet mecanic, această elită reacţionează la întorsături inconvenabile prin evadări din realitate şi recăderi ad infinitum în reflexul demonizării adversarilor politici. Îşi reia ad nauseam încercarea furibundă, dar zadarnică, de izolare nu doar a extremiştilor adevăraţi, ci şi a gorniştilor vestind adevăruri neplăcute, blocaţi perpetuu cu un pernicios refuz al dialogului.

Rezultatul tentativelor cu pricina este accelerarea deteriorării acelor realităţi de care elita politică refuză obstinat să ţină cont pentru că-s rele. Din ce în ce mai mulţi europeni, îngrijoraţi de succesiunea interminabilă de tineri încolonaţi sosind în vest din răsărit, au întors foaia. De unde îl blestemau pe Viktor Orban ca semidictatorul rasist şi xenofob trâmbiţând cea mai greţoasă retorică a urii, în Europa, de la Miloşevici încoace, se înmulţeşte, iată, vertiginos oştirea celor ce-i fredonează melodiile şi îl ridică în slăvi pe liderul maghiar, cerându-i, în schimb, socoteală Angelei Merkel.

Din cauza refugiaţilor, „epoca ei s-a terminat”, titra recent Financial Times, regretând căderea ameţitoare, la bursa simpatiilor, a unei politiciene aflate în al treilea ei mandat de cancelar, care, la începutul acestui an, era cotată încă drept invincibilă.     

Aria interpretată de soprana Merkel a pierdut într-adevăr, masiv, în termeni de popularitate, atât în propriul partid, în care se confruntă cu revolta deschisă a protipendadelor locale, cât şi în rândul electoratului german. Deşi prin definiţie respectuoşi faţă de şefi, e greu de imaginat vreun primar creştin-democrat în toate minţile care, în ajun de alegeri, şi-ar mai posta un selfi, în reţea, cu Merkel. În câteva luni, un CDU ce-şi rezervase un loc la soare, situându-se clar, ani la rând, graţie poziţionării la centru-stânga a cancelarei, în fruntea opţiunilor alegătorilor, şi-a pierdut o cincime din electorat.

Dezacordurile, disonanţele, dizarmonia marchează deci întreaga sinfonie concertantă pe care o execută Merkel, împreună cu unii din omologii şi subalternii ei instrumentişti. Au împins în atonal cantatele alcătuind discursul politic intern, conservator, german, polarizat de rezerva tot mai apăsată faţă de politica Berlinului, afişată de şeful, culmea, aliat, al filarmonicii din CSU, care solicită prin ultimatum limitarea imigraţiei "până-n duminica tuturor sfinţilor".

Şi-au mutilat şi linia melodică a altor europeni. Căci au determinat deznodământul, pentru elita apuseană iraţional-catastrofal, al oratoriului polonez, în care a triumfat absolut dreapta eurosceptică a lui Jaroslaw Kaczynski. Aceleaşi disonanţe îi vor oferi pe tavă şi familiei muzicanţilor Le Pen victoria în apropiatul spectacol de operă cu alegerile în Hexagon.

În consecinţă, spectaculoasa degradare a popularităţii cancelarei în sondaje n-ar trebui să bucure pe nimeni din cei care iubesc democraţia.

Căci e prilejul unor îndreptăţite îngrijorări. Ea ar avea motive să-i alarmeze pe toţi cei pe care îi încearcă teama de bascularea în extremism nu doar a populaţiilor de dincolo de graniţa germană, ci, mult mai riscant, a unei majorităţi nemţeşti. Fiindcă, împinsă în muţenie şi afonie de interdicţia dialogului despre identităţi, o amplă pătură de mijloc din Germania, începe, de asemenea, să se reorienteze perceptibil spre "alternative" populiste şi către extremism.

E adevărat că, în reacţie la crescânda nemulţumire generală, dirijoarea din Berlin şi oamenii ei de la Bruxelles s-au repoziţionat întrucâtva. Unele arcuşuri fixate pe sunete înalte s-au mutat spre centrul gâtului viorilor. Şi s-a compus o odă în 17 strofe, menită să acţioneze orice frâne s-ar găsi pe "rută balcanică". Dar pentru Merkel, tardiva compoziţie, centrată pe reajustarea de la „vom reuşi” la „trebuie şi limite” s-ar putea să nu fie suficientă spre a-i permite o redresare autentică, durabilă.

Dar unde a greşit Merkel cu adevărat? N-a manifestat ea pur şi simplu omenia firească, proprie oricărui dirijor, ce ţine, fără ipocrizie, la tradiţia unei audiţii conforme valorilor europene şi nu dispune de mijloacele de coerciţie necesare să se pună capăt manu militari oricărei crize generatoare de migranţi?

Eroarea poate cea mai gravă a cancelarei a constat în decretarea, cu superbie, de la înălţimea necontestată a poziţiei sale, a aruncării în aer, fără drept de apel, a regulilor tradiţionale, fără o dezbatere capabilă s-arate dacă publicul european e realmente gata să renunţe la clasicism, spre a-şi asuma pe veci o atonalitate postmodernă. 

Un text de Petre M. Iancu