Costurile politice, economice şi de securitate ale războiului între aliaţi

Cum va arăta oare spaţiul euroatlantic după ce se va sfârşi actuala dispută (după foarte multe surse, aflată doar la un timid început) dintre Administraţia Trump şi aliaţii săi cei mai apropiaţi?

Sub privirile amuzate şi în aplauzele entuziaste ale propagandei plătite de Rusia, în contextul unei binevoitoare aşteptări chineze doritoare să vadă cum i se vor deschide nebănuite oportunităţi de implantare, Trump ordonă mişcări succesive de penalizare împotriva economiilor diverselor ţări mari partenere strategice din G7, amorsând o situaţie de criză cu certe valenţe conflictuale.

Sigur că liderii politici ai lumii, apoi cei din structurile de analiză şi prognoză de la Bruxelles ar fi trebuit să se aştepte la asta după descifrarea corectă a mesajelor de campanie şi promisiunilor solemne făcute de Donald Trump, pe atunci candidat la Preşedinţia SUA. N-au făcut-o. Explicaţia stă în principal în faptul că, la nivel european, s-a produs mai demult acelaşi fenomen pe care-l vedem şi pe scena politică românească: promisiunile de campanie şi platforma ideologică a partidelor sunt foarte departe, câteodată la ani-lumină, de ceea ce iese pe timpul guvernării. De aici şi uimirea sinceră a europenilor că Trump a început să pună în aplicare toate promisiunile sale legate de conceptul „America First“, absolut indiferent - pentru prima oară în istoria SUA după cel de-al Doilea Război Mondial - la părerile, reacţiile şi nervii partenerilor săi europeni. Chiar şi a celor mai apropiaţi, statornici şi ascultători până la obedienţă absolută.

Măsurile protecţioniste americane au generat, după cum ştiţi foarte bine, o reacţie în oglindă din partea UE, reacţie relativ temperată, în speranţa că, pe fond, nu era decât o flexare de muşchi care să însoţească, la modul preventiv, negocierile discrete care se purtau pentru a se limita, pe cât posibil, efectele celorlalte măsuri punitive, cu mult, mult mai ample în perspectivă, anunţate de Trump împotriva oricărei ţări care va mai face comerţ cu Iranul şi mai achiziţiona petrol din această ţară.

Cel puţin până acum, negocierile au fost un eşec, aşa că suntem foarte aproape de a intra în etapa a doua a războiului comercial declanşat de Trump împotriva UE, de data cu ridicarea mizelor. Financiar şi politic. Asta deoarece Trump ameninţă să impună o taxă la importurile de automobile şi piese de schimb provenite din ţările UE. Răspunsul Comisiei Europene este detaliat pe o scrisoare de 10 pagini în care se explică autorităţilor americane că impunerea unor taxe vamale sunt nejustificate şi “nu au nici un sens pe plan economic“ şi că este foarte probabil că, într-un asemenea caz, vor exista contramăsuri din partea partenerilor comerciali ai SUA care să penalizeze exporturi americane până la nivelul a 294 miliarde $. Ceea ce înseamnă şi efecte negative suplimentare asupra economiei americane deoarece va fi afectată în mod substanţial activitatea companiilor europene din SUA, cele care fabrică anual aproape 2.9 milioane de automobile (26% din producţia totală din SUA) şi oferă 120.000 de locuri de muncă fiecte şi indirecte în SUA (cele mai importante situri de producţie fiind în Alabama, Mississippi, Arkansas, Carolina de Sud şi Tennessee).

„Uniunea Europeană face probabil la fel de mult rău ca şi China, numai că e mai mică... E absolut teribil ce ne-au făcut. Într-un anumit fel, iubim toţi UE... dar aceste ţări ne tratează foarte urât. Ne tratează extrem de injust.“ Donald Trump, Preşedintele SUA (interviu pentru Fox News, 1 iulie 2018)

O simplă discuţie? Nu chiar, din moment ce a afectat deja valoarea de bursă a acţiunilor Fiat Chrysler, Daimler şi BMW. Căci, într-adevăr, o asemenea mişcare americană poate afecta la modul considerabil, cel puţin în imediat, interesele sectorului automobilistic în primul rând din Germania, ţara-ţintă a tuturor criticilor lui Trump care ştie bine că destabilizarea reală a UE trece obligatoriu prin cea a economiei germane.

Dar mişcarea americană poate avea, rapid, urmări absolut dezastruoase asupra unor state mici din UE, exemplul cel mai des folosit fiind situaţia Slovaciei. Economia acestei ţări cu 5,4 milioane de locuitori depinde în mare măsură de performanţa celor 300.000 de angajaţi în industria producătoare de automobile. Slovacia este, în termeni de PIB, cea mai mare exportatoare de maşini şi piese de schimb în SUA şi, în consecinţă, cea mai vulnerabilă la posibila creştere cu 20% a tarifelor vamale promisă de Trump.

Cu certitudine, impactul va fi mai mult decât semnificativ şi vor fi afectate liniile de montaj Volkswagen, PSA (Franţa) şi KIA (Coreea de Sud), precum şi perspectivele implantării unei linii de producţie Jaguar anunţată pentru această toamnă.

Dar acestea, oricât de serioase şi grave ar fi ele, nu sunt decât o dimensiune a problemei de fond. Întrebarea (chiar cu valoare existenţială) este de a vedea dacă acest război comercial va putea potenţa o stare conflictuală şi în NATO. Asta, deja, ar fi o tragedie cu nişte consecinţe globale şi pe termen lung.

Sigur că mişcări de reechilibrare pot urma rapid - spre exemplu formarea rapidă a primelor elemente consolidate ale armatei europene, dar asta ar fi trebuit să aibă rolul de a completa funcţiile NATO, nu pentru a crea o alternativă de apărare şi securitate. Dar, în sine, nu există o perspectivă credibilă de organizaţie care să înlocuiască NATO, iar apariţia la modul serios al unei asemenea dezbateri ar fi echivalentă cu sfârşitul civilizaţiei occidentale şi, eventual, intrarea în haosul ce precede războiul.

Dar teoria, oricât de multe argumente ar avea la bază, nu poate garanta evoluţiile din lumea reală, acum mult prea adrese supuse liberului plac, logicii forţei şi al politicii făcute “la nervi“. Teama este că, zi de zi, se adună mult prea multe elemente conflictuale şi, la un moment dat, posibilitatea de negociere ar putea să fie pusă la foarte grea încercare.

Dar există şi un aspect pozitiv: atacurile decise de Trump ca presiune comercială pentru influenţarea unor decizii politice strategice a avut asupra partenerilor săi europeni un neaşteptat de rapid efect de coagulare. I-a obligat să se coalizeze pentru a-şi apăra interesele şi, la limită, va lăsa americanilor posibilitatea de a juca doar cu statele din centrul şi estul european într-o foarte costisitoare operaţiune aşa cum s-ar putea dovedi această MittelEuropa, entitate demult decedată şi reînviată din din când în când din nevoia de a avea o formulă intermediară de negociere cu prietenii pravoslavnici.

Uniunea Europeană a simţit primejdia şi se regrupează într-o formulă care se centrează pe nucleul de forţă al noii zone Euro-Schengen. Să vedem ce va dori să facă Trump şi cum va vrea să-şi închipuie lumea pe care s-o negocieze cu Vladimir Putin.