Crimele din Alpi

Nu ştiu ce ar putea fi mai copleşitor, chiar şi pentru un anchetator cu experienţă, decât participarea la o cercetare la faţa locului în cazul prăbuşirii unei aeronave. Poate doar imaginea unei maternităţi în flăcări, cu bebeluşi plângând, să depăşească oroarea produsă de amalgamul fumegând de fiare, pământ, măşti de aer şi bucăţi de om.

Tragedia aviatică din munţii Alpi a avut loc la aproximativ douăzeci de ani distanţă de accidentul de la Baloteşti, produs pe 31 martie 1995. Între cele două evenimente pare a exista o diferenţă majoră în ceea ce priveşte cauza producerii lor. Dacă la Baloteşti s-a stabilit oficial existenţa unui accident,  evenimentul întâmplat în Alpi reprezintă probabil, potrivit datelor existente până în prezent, primul caz de omor comis chiar de cel ce trebuia să piloteze avionul.

Când efectuezi cercetarea unei aeronave căzute, ultima versiune de anchetă care ţi-ar trece prin minte e aceea prăbuşirii intenţionate chiar de către pilot. Şi asta pentru că, de regulă, oamenii nu săvârşesc acţiuni extreme doar cu scopul de a rămâne în istorie. Există însă şi oameni care caută obstinant orice prilej de a ieşi în evidenţă, în speranţa, iluzorie de cele mai multe ori, că posteritatea îşi va mai aduce aminte de ei.

Sunt oamenii care pleacă de la principiul că a trăi fără să fii cunoscut e ca şi cum n-ai trăi.

Unii sunt cel puţin aparent inofensivi –  dau din coate să obţină fotolii suficient de înalte cât să le asigure doza de publicitate, spun năstruşnicii colorate la televizor, se îmbracă excentric, se maimuţăresc dând interviuri de cancan sau morbide, scriu cărţi visând că vor fi deschise de cineva şi in posteritate.

Din nefericire există şi persoane care în căutare de notorietate preferă gesturi şocante, provocând adevărate tragedii pentru a atrage atenţia. Până recent ştiam de terorişti kamikaze, de tot feluri de sinucigaşi ori de ucigaşi în serie sau în masă. În condiţiile în care ancheta oficială desfăşurată în cauză o va confirma, vom adăuga în lista aceasta şi pe pilotul care prăbuşeşte în mod intenţionat un avion de pasageri de a căror viaţă trebuia să aibă grijă.

Dacă toate datele publicate până în prezent de presă sunt reale şi complete, probabil că în acest moment anchetatorii iau în calcul destul de serios versiunea prăbuşirii premeditate a avionului, adică o decizie luată de copilot chiar anterior decolării. Spun că datele apărute în presă ar trebui să fie reale şi complete întrucât ştiu foarte bine că anchetatorii cunosc de cele mai multe ori lucruri care nu ajung la urechile presei. Şi că dacă nu sunt cunoscute decât fragmente de adevăr, coroborarea lor poate conduce inclusiv la false concluzii.

Nu cred că din cauza unei simple depresii sau unei tulburări intervenite spontan prăbuşeşti un avion cu 150 de oameni la bord. Cum nu cred niciodată în declaraţiile vecinilor care spun despre tine că eşti băiat bun doar pentru că te-au văzut făcând sport.

Declaraţia prietenei că l-a auzit spunând că într-o zi lumea o să afle numele său, dialogurile perfect normale dintre pilot şi copilot anterior plecării primului spre toaletă, începerea coborârii aeronavei imediat după ce autorul a rămas singur, refuzul de a deschide uşa de la cabină chiar şi în condiţiile în care pilotul încerca în disperare de cauză spargerea ei iar întregul avion ţipa îngrozit de perspectiva iminentă a unei morţi de coşmar sunt elemente serioase ce conduc spre ipoteza premeditării şi nu doar a aceleia unei simple idei nebuneşti intervenite spontan.

Mi-e teamă că la finalul anchetei vom vorbi de crimele din Alpi sau de pilotul ucigaş, personaj care va fi alăturat galeriei ucigaşilor în masă, adică celor care ucid mai multe victime printr-un singură acţiune. Aşa că mi-aş dori ca varianta premeditării să nu se confirme.