Dante nu a avut suficientă imaginaţie. Mesaj din Infernul spitalelor din Lombardia

FOTO Getty Images

Ideea că nu există coronavirus, ci doar nişte fandosiţi care se feresc de o banală gripă, e una dintre tezele de prim plan ale războiului informaţional rus de pe internet.

Pentru cei care se uită doar la filme, care nu au avut rude sau cunoscuţi care să se confrunte cu boala, care nu cred în relatările medicilor – militari, deci la ordin – sau ale pacienţilor care au scăpat cu viaţă, mi-am propus să vă relatez, în Săptămâna Patimilor, cum arată Infernul. Unul real, aici pe pământ. Fără tortură, fără răutăţile oamenilor, fără Holocaust sau război. Unul viu, dur, lângă noi, tăcut şi insidious, dar care aduce atâta suferinţă.

Am avut privilegiul - sau neşansa - de a fi conectat cu o prietenă foarte apropiată care este, de 12 ani, medic în miezul focarului de coronavirus din Lombardia, lângă Milano. S-a dus la bine, este chirurg cardiovascular, nicidecum implicat în boli infecţioase. Dar medic. A ajuns acolo să-şi facă meseria, după ce la Iaşi era la coadă după câte un profesor care încuia sala de operaţii, care o lăsa să pună mâna pe bisturiu numai când îi zicea el, marginal şi nerelevant pentru o experienţă reală şi care era absolut opac la orice tehnică nouă sau tratament novator.

Şi-a dat dat în ţară secundariatul, primariatul, doctoratul şi concursul de cadru didactic la UMF la Iaşi, dar a plecat de fiecare dată, rămânând în ţară strict pentru a susţine examenul şi a dispărea cât mai repede. Încă o dată, nu pentru a trăi printre străini, ci pentru a-şi face meseria. Şi a ajuns unul dintre cei mai buni medici chirurgi cardiovasculari la una dintre cele mai prestigioase clinici din lume, cerută la numeroase spitale din zonă care o momesc constant cu contracte mai bune sau laboratoare mai dotate numai să vină la ei.

Chirurg cardiovascular în luptă cu mâinile goale în coronavirus

În actuala criză de coronavirus, de mai bine de două luni vorbim în fiecare seară, sau noapte, oricât de târziu, să ştiu că-i bine. Şi se întâmplă în cele mai complicate momente, odată ce spitalul tot a devenit spital de primă linie în lupta cu coronavirusul: după gărzi de 14 ore neîntrerupte în unitatea de primiri urgenţe coronavirus, după serviciu pe secţiile de bolnavi cu coronavirus ieşiţi din ATI şi care, unii, revin înapoi, ba chiar se sting, în tratamentele urgente şi operaţiile făcute în condiţii incredibile pe cord deschis ale ne-bolnavilor de coronavirus, care fac în continuare infarct, care au probleme cardiace grave şi imposibil de amânat, în diverse discuţii cu administraţia la toate nivelurile – şef de secţie, director de spital, director sanitar al regiunii.

Am ales să trec sub tăcere numele său. Nu contează. O fac pentru că nici ea nu doreşte publicitate, pentru că regula impusă e cea a necomunicării externe a datelor cu excepţia purtătorului de cuvânt al spitalului, pentru că subzistă problemele de respectare a identităţii celor trataţi – indiferent de deznodământ – şi pentru că deja s-au desfăcut contracte de muncă – da! în timp de criză, la medici, într-o Italie unde lipsesc medici şi personal medical, redus la maximum de austeritate şi tăieri anterioare.

Şi am ales să scriu acest material nu întâmplător înainte de Înviere pentru că, deja, în Italia, vârful crizei – cu certitudine în Lombardia – a fost depăşit: deja vin mai multe cazuri cu alte probleme decât coronavirus, deşi primii sunt privilegiaţi şi găsesc locuri în spital, ceilalţi, cei cu boli normale, aşteaptă uneori şi zile în facilităţi de triere. O lecţie de învăţat!

Cum nu şi-a putut imagina Dante Aligheri Infernul? Aşa cum nici poveştile propagandei chineze care promova eroii în halate care făceau minuni în Wuhan nu au putut să le redea. Pentru că sunt prea dure şi prea ireale pentru ca cineva să le fi crezut, ca propagandă. Iar aici nu le-a relatat şi nu le-a folosit nimeni, măcar pe canale interne pentru a transmite celorlalţi medici de pe mapamond ce se întâmplă şi cum să procedeze. Mai avea cineva timp de comunicări ştiinţifice sau congrese?

Coronavirusul care dă buzna peste sistemele sanitare nepregătite

A început fără ca cineva să ştie. Neanunţat. Cu pacienţi care veneau tot mai mulţi la spitalul normal, neutilat, nepregătit, care ştia de coronavirus ca fiind undeva, într-o provincie din China, unde şi din spital se luaseră echipamente din rezervă – erau inutile de ani de zile – şi fuseseră duse ca ajutoare în China, unde era nevoie de ele – de care nimeni nu şi-a mai amintit ca să le prezinte azi.

Şi în Italia, după ce ajutase China cu tot ce putea duce acolo, guvernul Lega plus Cinque Stele nu mai refăcuse stocul din rezerva naţională deşi exista un plan de pandemie, numai că el se verifica de către OMS şi Comisia Europeană doar o dată la 3 ani. De ce să aloce bani pe asta? Parcă am recunoaşte un model aici, pentru care cei responsabili şi în România ar trebui să plătească, pentru că a însemnat pierderi de vieţi.

Doctorii au primit şi îngrijit bolnavii de pneumonii specifice fără nici o protecţie. Fără să ştie ce au, în primă fază. Şi mulţi au luat boala ei înşişi, unii s-au prăpădit în aceste două luni. Colegii ei. Cu care lucra de ani şi ani. Pur şi simplu nu au mai fost! Alţii au dus-o pe picioare, ca mii de italieni care au rămas fără simptome sau cu simptome uşoare şi medii să se trateze singuri, acasă, simptomatic, pentru că în spitale era Infernul. Cei gravi şi în stare critică veneau cu zeci şi zeci de ambulanţe de nu se mai oprea şirul. Şi coborau bolnavi cu dureri în piept, cu respiraţie grea, cu probleme majore. În urgenţe. Imediat spitalele au trebuit să se adapteze, au determinat cauza, coronavirusul din Wuhan, şi au început să procure cele necesare. Halate, teste, medicamente. În mijlocul crizei.

Ura faţă de nenorociţii de chinezi şi faţă de lipsa de solidaritate a UE

Şi aici au avut loc două fenomene grave, dar naturale: ura faţă de nenorociţii de chinezi care au permis nebunia asta să aibă loc, mai mult, să se răspândească în toată lumea. Toate aceste coronavirusuri veneau de la ei, şi niciodată nu au luat măsuri reale. Să oprească obişnuinţele barbare. Apoi a venit frica, panica: personalul medical, dar în special asistentele, infirmierii, brancardierii care vroiau să plece. Nu ştiau cu ce au de a face şi nu vroiau să ducă acasă. Cu orice risc. Aici a contat puterea de convingere a medicilor. Ei au vorbit cu personalul lor, cu care lucrau de obicei. Să le explice, să facă antrenamente de dezechipare ca să nu se infecteze. Nu a ţinut: tot s-au infectat, tot s-au îmbolnăvit, tot au murit şi dintre ei.

Am avut o discuţie, la un moment dat, despre demisiile medicilor de pe la noi. A râs. Atâta le trebuia.

În Italia a-ţi da demisia în pandemie e echivalentă cu pierderea dreptului de liberă practică. Nu numai în Italia, ci peste tot. Nu te mai angajează nimeni. În plus, dacă eşti medic, ai depus jurământul lui Hipocrat şi pleci în plin război, e ca un soldat care părăseşte frontul, dar un soldat care are un contract foarte dur cu firmele de asigurări.

Nu numai că nu mai ai drept de liberă practică – dar scapi cu viaţă – dar firmele de asigurări de sănătate cu care ai contract vin după tine şi-ţi iau şi chiloţii de pe tine, în procese dure. În Italia – Marea Britanie, Statele Unite e la fel – demisia în timp de urgenţă medicală nu este o opţiune!

Apoi e vorba despre boală. Da, majoritatea cazurilor e asimptomatică. Şi da, probabil că a fost infectată în mod substanţial toată regiunea, fără ca oamenii să ştie. Preferau să stea departe de spital. Şi cei cu alte patologii, ca să nu iasă pozitivi. Devenise obligatoriu tamponul. Mai mult, în triaj, înainte de a intra în spital, erau două corturi distincte. Cei care aveau simptome şi, cel mai probabil, aveau boala, indiferent de motivul venirii în spital, erau puşi separat de cei care mai degrabă nu o aveau. Oricum aveau mănuşi şi măşti, toţi şi erau separaţi de nişte perdele din plastic grele şi groase ca să nu se transmită de la unul la altul. Când veneau rezultatele, erau dirijaţi pe secţii. Iar medicii erau în permanenţă cu echipamentul de protecţie pe ei.

Dacă erai bolnav – că erai  medic, asistentă, infirmier, brancardier, şofer de ambulanţă – lucrai în continuare. Dacă nu era grav sau critic, rămâneai să lucrezi. Aveau oferite locuri în hoteluri sau îşi închiriaseră apartamente ca să nu stea lângă familie. Să nu transmită, pentru că erau în contact cu boala minut de minut. Cu infecţia. Deci dacă puteai munci, aveai simptome uşoare, erai în continuare în ture, la muncă.

Cum e s-o faci pe Dumnezeu la respirator, mulţumind că s-a eliberat unul pentru cei 17 care aşteaptă pe hol

A făcut câte 3 ture la gardă pe săptămână, chiar dacă era medic chirurg cardiovascular, nu medic de urgenţă sau epidemiolog. Şi trei zile pe secţie, câte jumătate de zi. O singură zi din săptămână îşi făcea meseria pentru care fusese angajată, cu bolnavii ei care nu aşteptau. Cazuistica pe chirurgie cardiovasculară nu a scăzut în Italia pe timp de coronavirus. Ba mai mult, dacă o statistică reală s-ar fi făcut, mi-a spus că mai mulţi au murit din cei care nu aveau de a face cu coronavirusul. Din lipsă de tratament.

Momentele cele mai oribile erau gărzile. Din mai multe motive. Primul, că erau 14 ore în care, practic, nu te puteai mişca. Stăteai în costumul acela de protecţie, cu pamperşi şi nu puteai să faci decât o pauză la mijloc să te hidratezi, să mănănci ceva sau să iei o pauză şi o gură de aer. Pentru că nu existau costume de protecţie suficiente. Doar câte două pe gardă. Şi era deja un inconvenient major.

Apoi stăteai tot timpul sub presiune. Cei mai expuşi erau asistenţii, cei care erau tartorii fiecărui bolnav, coordonând echipele ce puneau mâna pe bolnav. Nu medicii. Ele ştiau ce e cu fiecare şi coordonau infirmierele/infirmierii şi brancardierii. Tot ele aveau în grijă şi intervenţia în faţa intrării, cu cei ce stăteau pe bănci şi pe mese şi în poziţii improvizate aşteptând un loc în ATI. Un respirator. Medicul intervenea doar la bolnavi pentru acţiunea directă în momentele critice. Nu că ar fi stat prea mult izolat. Cazurile critice erau, practic, tot timpul.

Apoi cele mai grave momente veneau din alegerile care transformau la propriu medicul în Dumnezeu. Nu că nu i s-ar mai fi întâmplat, când avea inima unui om în mână. Dar acum nu era meseria ei. Avuseseră un instructaj de o zi la repezeală, în care principala preocupare era cum să se protejeze cât mai mult, cum să nu se infecteze, cum să dezbrace echipamentul de protecţie în siguranţă, ce să facă cu hainele, etc. În rest, toţi erau doctori. De specialităţi diferite, dar cu facultatea făcută. Nu conta. Nu se mai formalizau aici nici firmele de asigurări de sănătate – altfel foarte atente cu manevrele făcute de doctori, pe proceduri şi pe pregătirea fiecăruia, interzicându-le contractul să facă altceva.

Acum a trecut prin momente tragice. 17 oameni la intrare, un respirator eliberat – decedase cel care fusese pe aparat. Alege pe cine pui pe aparat. Unul mai puternic, cu şanse, cu forţă... dar care urma să rămână ceva zile... nu era ca la autoservire. Iar din ceilalţi 16 care erau dincolo de uşă şi se chinuiau singuri - sau cu respiratoare mecanice ţinute de surori, asistente, infirmieri, cine se nimereau din personal – doi au reuşit să ajungă până a doua zi. Doar doi, pe baza propriei forţe şi a organismului. Ceilalţi 14 au fost puşi alături de nefericitul care ocupase aparatul cu 5-7-10 zile înainte şi murise, lăsându-l liber. O altă dramă a coronavirusului, aparatele de ventilaţie. Nici nu a avut forţa să se întrebe, după alte două zile, la garda următoare, dacă din cei doi, ajunsese vreunul pe aparat sau şi ei pieriseră pradă atât bolii cât şi limitelor sistemului medical.

Moartea nu te ierta nici la plecarea din ATI

A fost şi pe secţie. Aici era mai bine. Doar 7 ore tura. Dacă îţi făceai bine lecţiile, beai suficiente lichide dar nu exagerat şi aveai vezica bună, puteai să funcţionezi fără pampers. Rezistai. Şi oricum aveai doar un singur costum de protecţie la dispoziţie. Aici era şi mai uşor, pentru că lucrurile nu ardeau atât de tare. Da, monitorizai concentraţia de oxigen în sânge.

Dar la fiecare moment, aveai din cele câteva zeci de bolnavi de pe secţie, 2-3-5 care aveau probleme, şi trebuia din nou respiratorul. Şi aici erau doar două, dacă nu trebuiau să revină în ATI. Aveau prioritate, trecuseră de vârf, erau supravieţuitori probaţi. Dar nu era sigur. A avut decese şi în zilele mai uşoare de pe secţie. Câte 3-5. Nu rezistau. Nu aveau cu ce să îi ajute când se aglomerau cei cu probleme. Iar medicii din ATI abia aşteptau îmbunătăţirea şi respiraţia spontană câteva ore ca să elibereze un respirator pentru cei care intrau. Flux continuu.

Ce Dumnezeu să fii, fără cele necesare! Ba acestea se tot împuţinau. Mai veneau momente bune, cu câte un transfer, o achiziţie, ceva care salva, în ultimul moment situaţia. Da, aici fusese şi ura şi revolta faţă de UE, care nu ajuta, nu era solidară cu Italia. Dar după momentul de revoltă şi înjurăturile aferente – nu îşi auzise colegii înjurând în 12 ani atât ca în aceste luni – venea şi raţiunea. Toţi erau prinşi în aceeaşi vrie, nimeni nu avea costume gata achiziţionate, toate statele aveau probleme similare. Nu acelaşi aflux, dar aceleaşi probleme. Toate deodată.

Apoi UE şi Germania, şi Franţa au început să reacţioneze. Da, târziu. La 5-7-10 zile după ce ei aproape lucrau cu mâinile goale. Pentru că atunci reuşiseră să aibă un anumit flux şi materiale care să poată fi date, să nu pericliteze bolnavii proprii. Şi aici nu s-a manifesta atât localismul, cât nevoia de a răspunde de proprii pacienţi, mai întâi. Iar molima venise odată la toţi. Apropo, atunci au realizat că toţii luau toate bunurile din acelaşi loc, tot din China, la preţuri care săreau zi de zi în sus. Speculate de vânzători privaţi chinezi. De calitate tot mai proastă, pe măsură ce tot mai mulţi producători, marginali, intrau în jocul acestui export. Şi iar revoltă, înjurături, de ce nu producem noi.

Cu respiratoarele aceeaşi problemă. S-a auzit că Olanda şi Philips-ul, parcă, nu dau licenţa şi nu spun cum se produc. Ventilatoare mecanice mai aveau, şi baloane manuale, dar nu se compară. Ventilatoarele reale au o electronică suficient de sofisticată, nu sunt produse de oricine. Şi nu există. Nu în cantităţile de care era nevoie. Nu au putut fi produse. Tot UE a preluat comanda pentru toată lumea, şi tot Bruxellesul a făcut presiuni. Nu ştie nici azi dacă au ajuns să producă şi să aibă. Dar, între timp, presiunea a scăzut la ei. S-au descurcat cu ce aveau!

Staţi acasă, cu credinţă în suflet şi fără orbecăială aiurea pe străzi, de Paşti!

Azi la spital au început să vină tot mai multe cazuri ne-coronavirus. Cu tot mai multe alte simptome. A avut în garda de ieri trei infarcturi şi două AVC-uri. Cancere decompensate. Fază terminală. Şi, da, morţi, „morţii normali”, obişnuiţi. Da, le numărau corect: cauza morţii e strict cea dată de autopsie. Nu există să nu faci, şi la Ebola faci autopsie şi notezi cauza exactă a morţii în statistici. Dar şi aşa numărătoarea nu e corectă. Mulţi din casele de bătrâni, din azile şi orfelinate, din închisori nu vin şi nu sunt testaţi, nici după deces. Alţii preferă să stea acasă, să nu vină în spital şi mor acolo. Mulţi bătrâni au murit pentru că nu avea cine să-i ajute direct, în viaţa de zi cu zi. Batantele românce plecaseră acasă.

FOTO Getty Images 

De fiecare dată mergea şi se întorcea de la spital la Milano cu maşina. La un moment dat autorităţile dăduseră interdicţie, ba sindicatul benzinarilor închisese benzinăriile, şi-i era frică că nu are cu ce ajunge la spital. Stătea într-un apartement închiriat în oraş, nu acasă, lângă soţ. Să nu-l infecteze. Îşi lua singură ce avea nevoie să mănânce, să se spele, să se dezinfecteze. Dar pe drum vedea oamenii plimbându-se, plimbând căţeii, pe afara. Nimic nu o enerva mai tare. Staţi în casă, îi venea să le spună. Să aibă un megafon ceva şi să le strice tuturor.

Inconştienţi! Nu-i vorba, e şi vina autorităţilor. Au dat nişte mesaje ambigue, şi lumea care nu avea suferinţă directă sau rude decedate credea că e mai lejer, că a trecut. A început să iasă. Apoi venea şi Paştele. Atât trebuie ca să izbucnească din nou. Sunt inconştienţi şi politicieni, şi autorităţile locale din Lombardia – se răspândise în întreaga Italie, din cauza că regiunea refuzase să accepte carantina, o anunţaseră public pe surse cu 12 ore înainte, şi mulţi fugiseră în sud, de unde proveneau. Alţii au plecat în România sau Republica Moldova. Mulţi. Ducând molima cu ei.

Acum e mai lejer. Dar abia a fost Paştele. A lucrat pe secţie duminică. Acum marţi gardă. Era ortodoxă, şi a putut să suplinească pentru a fi liberă în weekendul ăsta. Mă rog, doar sâmbătă şi duminică. Vineri e de gardă mare, din nou. Şi se gândeşte, calculând, că, după duminica viitoare, după 14 zile, începe coşmarul. Reîncepe. Toţi plimbaţi de Paşti pe străzi vor veni la urgenţe. Din nou cu probleme. Doamne, nu se mai termină.

Paşte fericit, sănătos şi calm! Cu familia, acasă, nu pe străzi. Pe Dumnezeu îl avem în suflete, credinţa o trăim în profunzime, nu numai în rituri expansive şi publice. Nu suntem mai puţin credincioşi dacă aprindem o lumânare de la brichetă. Şi nu mergem, anul acesta, în biserică. Oricum o făcea la o biserică ortodoxă rusească din zonă. Singura. Cu greci, bulgari, sârbi laolaltă. Acum doar cu mintea şi inima, de Paşti. Poate, măcar, lângă soţ. Ca o excepţie. Ca o fugă din Infernul negândit de Dante.