Alina Mungiu-Pippidi: De ce Catalonia nu merită să fie independentă
Cu câţiva ani în urmă, cu ocazia unei mari conferinţe de ştiinţe politice desfăşurată în Spania, am închiriat timp de o săptămână, împreună cu câţiva colegi americani, o casă chiar în inima Cataloniei, lângă Ripol. Aceasta s-a dovedit a fi un castel medieval ce avea inclusiv o capelă, restaurată recent cu devotament de către gazdele noastre.
Chiar atunci se desfăşura Campionatul Mondial de fotbal, pe care Spania avea să-l câştige. Deşi nu eram fani de fotbal, am felicitat gazdele noastre pentru succesul echipei naţionale. S-au simţit profund jigniţi: un succes al Spaniei, ne-au spus, înseamnă, pentru catalani, opusul. Pe jucătorii catalani din echipa naţională spaniolă îi vedeau ca oportunişti, dacă nu chiar trădători.
După Brexit, resentimentul naţionalist al regiunilor pare a fi următorul pericol pentru UE. Catalonia este una dintre regiunile care a profitat cel mai mult de pe urma programelor de coeziune ale UE pe parcursul dezvoltării sale. Deşi între timp a ajuns foarte dezvoltată, în perioada 2007-2013 Catalonia era încă eligibilă pentru 1,4 miliarde de euro. Spania, unul dintre puţinele exemple de succes când vine vorba de echilibrarea fiscală post-criza monedei euro, este acum destabilizată complet de proclamarea unilaterală a independenţei Cataloniei, survenită în urma unui referendum neconstituţional, cu o prezentare sub 50 la sută. Întregul set de argumente al naţionaliştilor catalani pentru independenţa lor ar putea fi aplicat aproape oriunde în Europa. Dacă asta e acceptabil pentru Catalonia, conceptul european de „integrare“ devine lipsit de sens. Prin urmare, o scurtă trecere în revistă a acestor argumente, din partea unui specialist în naţionalism (deşi sunt ani de cînd nu m-am mai ocupat, sperînd că subiectul e depăşit în Europa), merită poate făcută.
Insistenţa Parlamentului Catalan de a li se acorda un drept unilateral de a se separa nu poate fi numită „democratică“.
În primul rând, argumentul catalan pentru dreptul la un viitor separat de restul Spaniei este fundamentat în istoria şi identitatea lor diferite de cele ale castilienilor. Însă, ca şi în cazul Germaniei, Italiei, Franţei, Belgiei, Regatului Unit al Marii Britanii, ca să nu mai vorbim de Polonia şi România, Spania este rezultatul unirii a diferite regiuni, state sau părţi de state ce au optat, într-un moment istoric când graniţele au fost puse sub semnul întrebării – ca 1918, 1945, 1989-1990 – să îşi unească destinele în state multinaţionale moderne. O parte au optat pentru state unitare, altele pentru un model federal, dar niciunde în Europa nu a fost ales un model bazat pe identităţi colective, în care regiunile sunt constituite în baza unei etnii specifice. Unele state ale UE au arătat mai mult respect pentru instituţiile tradiţionale dezvoltate organic (cum este cazul Germaniei), altele mai puţin (ca în Italia), dar nimeni nu a fost suficient de imprudent încât să decidă a consacra un caracter etnic regiunilor UE, a căror origine este în ordinea politică feudală care a precedat naşterea naţiunilor moderne (adică în ducate, episcopate, oraşe medievale, unele oraşe hanseatice ca Bremen şi Hamburg au şi azi constituţii proprii şi statut de regiuni, la fel celebra Isle of Man). Excepţia, desigur, a fost Regatul Iugoslav format în 1918, numit oficial „Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor“. În ciuda transformărilor sale istorice (monarhie, comunism, postcomunism), e exact persistenţa acestui caracter etnic care a condus la sfârşitul tragic al Regatului Iugoslav.
Aşadar, insistenţa Parlamentului Catalan de a li se acorda un drept unilateral de a se separa nu poate fi numită „democratică“. Nu există nicio „lege de fier“ a democraţiei care să acorde dreptul de a vota unilateral părăsirea statului-naţiune când includerea iniţială a regiunii în statul-naţiune s-a realizat fără constrângere. Catalonia nu a fost o colonie. În consecinţă, toţi cetăţenii statului spaniol constituit în baza Constituţiei democratice din 1978 au la fel de mult drept de a vota asupra viitorului proiectului lor comun pe cât au cei care locuiesc temporar în Catalonia autonomă (dintre care mulţi sunt spanioli). Desigur, fiecare regiune îşi are istoria proprie, iar diferenţele dintre regiuni trebuie luate în considerare. De exemplu, constituţia iugoslavă comunistă a permis dreptul la secesiune, ceea ce este adevărat şi în cazul Quebec. Nici în Scoţia nu a fost vorba de un proces unilateral: dreptul de secesiune a fost acordat ca o putere temporară de către parlamentul englez de la Westminster parlamentului scoţian printr-o decizie a guvernului lui David Cameron care a decis să lase pe scoţieni să îşi decidă singuri soarta (şi majoritatea a optat să rămînă în Anglia). Dacă guvernul englez s-ar fi opus, referendumul scoţian nu s-ar fi putut ţine.
FOTO Getty Images
Desigur, dacă există o ameninţare reală pentru identitatea sau supravieţuirea grupului minoritar din regiunea ce doreşte separarea, dreptul său la autodeterminare devine mai puternic. Deşi în principal comunitatea internaţională respectă frontierele existente, au fost cazuri în care a recunoscut secesiuni ale unor regiuni sau grupuri ameninţate cu dispariţia şi ale căror drepturi au fost încălcate sistematic de statul din care făceau parte. Un exemplu elocvent este situaţia din Kosovo: mai întâi, sub conducerea liderului comunist Slobodan Milosevic a fost suprimată predarea în şcoli în limba maternă; apoi, ca urmare a izbucnirii unui conflict armat, armata iugoslavă a expulzat în masă albanezi kosovari. Similar, kurzii pot să invoce genocidul Anfal, în care au fost ucişi peste 50.000 de kurzi, precum şi schimbarea forţată a caracterului etnic al zonelor kurde, cum ar fi Kirkuk, printr-un proces de arabizare forţată în timpul regimului lui Saddam Hussein. Cum forţele care îi înconjoară astăzi nu sunt foarte diferite de cele din timpul războiului dintre Iran şi Irak, încheiat cu victimizarea lor, argumentul potrivit căruia kurzii au nevoie de un stat propriu pentru a-şi asigura propria siguranţă merită ascultat, mai ales dacă luăm în considerare şi lupta lor eroică împotriva ISIS. Cererea lor este legitimă şi ar trebui discutată în mod paşnic.
Catalonia nu este jefuită de Madrid, a cărui redistribuire către regiunile mai sărace din Spania este de două ori mai mare decât cea a Barcelonei.
Nu se poate spune acelaşi lucru despre catalani, însă. Ei au un grad ridicat de autonomie într-o ţară clasată de OCDE printre primele zece locuri din lume atunci când este vorba despre descentralizarea fiscală (colectarea directă a impozitelor de către unităţile subnaţionale). Nu doar că drepturile generale ale omului nu sunt încălcate în Spania democratică, care se situează printre cele mai democratice ţări din lume conform standardelor Freedom House sau Human Watch, însă politica lor lingvistică a fost, dimpotrivă, una de excludere, nu pentru incluziune. În Catalonia, elevilor le este predat exclusiv în limba catalană în primii ani de şcolarizare, iar engleza este promovată mai mult decât limba spaniolă ca limbă străină, deşi majoritatea catalanilor au indicat de mult timp limba spaniolă ca limba maternă, înainte ca această categorie statistică să fie eliminată. Utilizarea obligatorie a catalanei ca mijloc unic de instruire pentru toate disciplinele şcolare a fost susţinută de naţionaliştii catalani în ultimele decenii, fără a întâmpina prea multă opoziţie, deşi în nici o altă regiune a Europei un grup care nu are majoritatea lingvistică a reuşit să promoveze un model monolingv. Desigur, dictatorul spaniol Franco a interzis într-o perioadă catalana în şcoli; dar să argumentezi că în Spania democratică trebuie să facem opusul azi pentru o nedreptate din trecut e prea mult. De fapt, într-o societate bilingvă, un model bilingv trebuie promovat pentru a asigura comunicarea socială. Dacă ar fi existat o politică lingvistică similară în Scoţia, scoţienii ar fi câştigat independenţa până acum, dar acolo engleza nu a fost dată deoparte. Această politică lingvistică aplicată consecvent deja de multă vreme arată o politică de identitate pe bază pe excludere, nu pe incluziune. Probabil că mulţi dintre cei care cer astăzi independenţă sunt produse ale unor asemenea şcoli. Din păcate, în academie ştim de mult că organizarea statelor pe linii identitare – dând fiecărui grup etnic propria poliţie şi armată proprie, spre exemplu – nu are ca rezultat nimic altceva decât secesiune.
În plus, deşi trăiesc într-o regiune care a beneficiat cel mai mult de redistribuirea europeană într-o fază iniţială (de exemplu, eu m-am tras pe două autostrăzi diferite, ambele destul de goale, care leagă Lerida de Barcelona, un semn de abundenţă rar întâlnit în altă parte în Europa), catalanii nu par dispuşi să răspundă cu aceeaşi generozitate. Catalonia nu este jefuită de Madrid, a cărui redistribuire către regiunile mai sărace din Spania este de două ori mai mare decât cea a Barcelonei (5% faţă de 10% din PIB). Ce s-ar întâmpla dacă oamenii din Baden-Wurttemberg în Germania, o regiune care este mereu în topul regiunilor donatoare nete ale Europei, ar dori să îşi păstreze integral venitul în Baden-Wurttemberg, în loc să îl redistribuie către regiunile mai sărace din UE, iar apoi să ameninţe cu secesiunea? Nu mai vorbim de faptul că această regiune nu are datoria pe care o are Catalonia: toate marile planuri de separare se bazează pe presupunerea că secesiunea este o afacere bună, din moment ce nu mai sunt plătite impozite către Spania şi nici cele 72 de miliarde datorate (16,34% din datoria Spaniei). Catalonia are 16% din populaţia spaniolă, iar nemulţumirea sa este că asigură aproape 20% din buget prin impozite. Dar aşa funcţionează Europa: zonele predominant urbane şi, în special, capitalele, redistribuie către cele predominant rurale; zonele cu o economie mai bună, le ajută pe cele care ajung în recesiune, dat fiind că norocul economic fluctuează în timp. Solidaritatea economică între şi în cadrul naţiunii ca parte a UE reprezintă o garanţie pentru vremuri grele. Europa este plină de oraşe care, cândva, reprezentau o putere economică importantă pe scena europeană iar astăzi au ajuns doar locuri fermecătoare de vizitat pentru amatorii de patrimoniu UNESCO. În mod cert ar fi o afacere bună pentru oricare dintre noi dacă am pleca cu datoriile neachitate şi am păstra toate veniturile atunci când lucrurile merg bine pentru noi. Bineînţeles, o astfel de perspectivă place votanţilor.
Amestecul de naţionalism cu populism nu este nou în Europa, dar a reapărut în ultimii ani.
Ultimul lor argument priveşte diferenţele ideologice, la Barcelona e la putere stînga, iar la Madrid dreapta. Cum ar fi dacă orice judeţ în care majoritatea politică se întâmplă să fie diferită la un moment dat de cea de la nivel naţional – o situaţie întâlnită în fiecare zi, oriunde, atunci când au loc alegeri libere – ar decide să se separe, numindu-i pe ceilalţi fascişti sau comunişti? Nu în ultimul rând, este adusă în discuţie monarhia, un subiect care produce o diviziune profundă între republicani şi monarhişti. Surprinzător, în politici publice monarhia constituţională nu e ceva negativ, şi doi economişti au calculat într-o carte celebră că Grecia ar fi la nivelul economic al Spaniei dacă ar fi păstrat monarhia şi avantajul de stabilitate pe care aceasta îl presupune.
Amestecul de naţionalism cu populism nu este nou în Europa, dar a reapărut în ultimii ani. Povestea catalană este, însă, un exemplu deosebit. Dacă acceptăm astfel de argumente egoiste şi iresponsabile chiar şi într-un singur caz, întreaga Europă este în pericol de dispariţie. Acesta este motivul pentru care atât Vladimir Putin, cât şi Nigel Farage se află în fruntea listei celor care susţin cauza catalană, că destabilizează Europa. Cum poate cauza catalană, zilnic promovată de canalul de propagandă Rusia Today (prin opoziţie cu „fascismul spaniol“) să reprezinte un lucru bun pentru noi, europenii? Poate că este timpul să fim mai critici la nivel european privind eroii naţionali catalani carismatici, înainte ca ei să facă o forţă din toţi separatiştii din Europa. La începutul anilor 1990, Italia s-a confruntat cu probleme similare, când Partidul Ligii Nordului (Lega Nord) s-a bucurat de un succes electoral important în Veneto şi Lombardia tocmai printr-o campanie împotriva Romei şi a “statului centralist“ care ar fi jefuit nordul muncitor pentru a redistribui resursele către sudul parazitar. Atunci când independentiştii au trecut la acţiuni concrete – nesupunere civilă, greve fiscale, ocuparea unor locuri publice cum ar fi clopotniţa San Marco din Veneţia, guvernul a reacţionat dur cu acţiuni legale şi în cele din urmă cu condamnări ce au variat de la evaziune fiscală la terorism. Şi nu, Italia nu era condusă de fascişti la vremea respectivă, ci de eurocraţi de stânga ca Giuliano Amato şi Romano Prodi.
Alina Mungiu-Pippidi este autorul cărţii Naţionalismul după comunism (cu Ivan Krastev, la CEU Press) şi Transilvania subiectivă (Humanitas). Acest articol a apărut întîi pe blogul Open Democracy şi a fost tradus în limba română de Mihai Vasile.
Puteţi comenta acest text pe România Curată
Se încarcă comentariile...
