Europa

articolul urmator

De ce contează Marea Neagră (partea I)

5
1 Aug 2016 12:06:34
Manevre NATO la Marea Neagră FOTO AP
Manevre NATO la Marea Neagră FOTO AP

New Strategy Center şi Center for American Seapower din cadrul Hudson Institute au realizat în luna iunie un studiu privind provocările de securitate în regiunea Mării Negre. Acest demers comun româno-american îşi propune să contribuie la conştientizarea la nivel aliat a importanţei acestei regiuni pentru securitatea continentului şi insistă asupra necesităţii ca această zonă să se bucure de atenţia cuvenită din partea decidenţilor din SUA.

Istoria nu este numai despre trecut

Cea mai mare parte a istoriei sale antice şi medievale, bazinul Mării Negre a fost locul de întâlnire al unor civilizaţii înfloritoare, ambiţii imperiale, confruntări pentru dominaţie şi control, sinergii economice şi culturale. Oraşele-state greceşti au fondat colonii comerciale de-a lungul ţărmurilor Mării Negre încă din secolul VII î.Hr., Bizanţul a dominat timp de secole printr-o reţea complicată de alianţe şi intervenţii militare selective, tătarii şi Hoarda de Aur au controlat un segment vital al Drumului Mătăsii din China până în Europa, Veneţia şi Genova şi-au implantat centre comerciale prospere care au supravieţuit până la sfârşitul secolului XV, când au fost covârşite de puterea în creştere a Imperiului Otoman, care la rândul său s-a confruntat cu expansiunea imperială a Rusiei, care a ajuns la ţărmurile Mării Negre pe la mijlocul secolului XVIII. Rivalitatea dintre cele două imperii s-a soldat adesea cu războaie, ştirbind din domeniile fiecăruia pe măsură ce Rusia se înverşuna să obţină controlul asupra întregului spaţiu maritim, mai ales asupra strâmtorilor Mării Negre, asumându-şi rolul de eliberator al popoarelor creştine.[1]

Un moment important l-a reprezentat Războiul Crimeei din 1856-1859, când Marea Britanie şi Franţa s-au aliat cu forţele otomane pentru a menţine echilibrul de putere în regiune. Înfrângerea Rusiei şi slăbirea supremaţiei Imperiului Otoman au deschis calea către dobândirea independenţei de stat a naţiunilor de pe litoralul vestic al Mării Negre (inclusiv România) şi din Balcani.[2]

În urma Primului Război Mondial, dizolvarea Imperiilor Ţarist şi Otoman a schimbat din nou raportul de forţe pe plan regional, după cum actorii politici erau împărţiti în susţinători sau oponenţi ai status quo teritorial constituit. Disputa perenă privind regimul strâmtorilor Mării Negre[3] a fost soluţionată până la urmă prin Convenţia de la Montreux din anul 1936, care – deşi reflecta condiţiile politice şi tehnice de la acea vreme în ceea ce priveşte restricţiile de tonaj şi durata staţionării pentru navele militare ale statelor neriverane – este în vigoare şi astăzi.

Cel de-al Doilea Război Mondial a schimbat tabloul geopolitic regional încă o dată. În timpul războiului, în Crimeea au avut loc lupte grele, în special pentru portul Sevastopol, ceea ce explică valoarea lor simbolică în mentalul colectiv rus. Cu excepţia Turciei, care a ales să devină membru NATO în 1952, toate celelalte entităţi politice din jurul Mării Negre fie se aflau în componenţa URSS, fie erau state-satelit ale Uniunii Sovietice, membre ale Tratatului de la Varşovia. Regiunea a constituit unul din spaţiile de desfăşurare ale războiului rece, cu scurte perioade de destindere relativă[4] alternând cu escaladarea ocazională a tensiunilor şi incidente navale datorate străduinţelor Uniunii Sovietice de a transforma flota sa din Marea Neagră într-un instrument de dominaţie militară şi proiecţie a propriei puteri.

Căderea comunismului şi dezmembrarea fostei Uniuni Sovietice şi a Iugoslaviei au configurat un peisaj regional mai diversificat, incluzând membri NATO şi/sau membri sau candidaţi UE, precum şi ţări care iau în considerare alte opţiuni. Majoritatea au traversat o perioadă dificilă de tranziţie către democraţie funcţională şi economia de piaţă, unele au evoluat către un sistem autoritar de guvernanţă, unele au îmbrăţişat valorile şi instituţiile Occidentului, altele nu. După un deceniu de confuzie, Federaţia Rusă a decis să urmeze un drum aparte, caracterizat prin centralizarea tuturor pârghiilor puterii, militarizare accelerată şi ostilitate declarată faţă de Occident, în special faţă de Statelor Unite. Unul dintre fronturile de luptă ale acestei noi asertivităţi este acum regiunea extinsă a Mării Negre.

Între timp, în anii imediat următori războiului rece, au avut loc unele tentative lăudabile de a constitui un cadru constructiv de cooperare, în ciuda divergenţelor existente. Astfel, ca urmare a unei iniţiative turce, în cadrul unui summit regional desfăşurat la Istanbul, la 25 iunie 1992, a fost creată Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), ca un instrument de interacţiune orientată spre înfăptuirea de proiecte comune în anumite domenii specifice.[5] Deşi organizaţia are o arhitectură instituţională completă (consiliu ministerial, adunare parlamentară, grupuri de lucru tematice, secretariat internaţional, bancă regională şi centru de cercetare), ea nu a reuşit să implementeze proiecte semnificative, servind în principal ca for de dezbateri şi contacte pentru ţări care, altfel, nu sunt angajate într-un dialog (de ex., Armenia şi Azerbaidjan).

De asemenea, NATO şi UE au avut o serie de iniţiative şi programe de lucru adaptate la nevoile regiunii extinse a Mării Negre. Odată cu aderarea Bulgariei şi a României la NATO (2004) şi integrarea în UE (2007), ambele organizaţii au devenit puteri la Marea Neagră, fiind nevoite să gestioneze consecinţele acestui nou statut.

Ca urmare a adoptării Strategiei de Securitate a UE (decembrie 2003), Consiliul European a făcut public (mai 2004) un document cuprinzător privind Politica Europeană de Vecinătate (ENP) pentru statele din sudul şi estul Uniunii Europene lărgite. Aceasta a fost urmată de alte două documente programatice: Parteneriatul Estic, conceput la iniţiativa comună a Poloniei şi Suediei, pentru a dezvolta relaţiile bilaterale ale UE cu Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova şi Ucraina, şi Sinergia Mării Negre (lansată la Kiev, pe 14 februarie 2008), vizând cooperarea în format multilateral cu ţările menţionate plus Federaţia Rusă şi Turcia. La Summit-ul NATO de la Bucureşti (aprilie 2008) au fost, de asemenea, discutate perspectivele pentru relaţii mai strânse în regiunea Mării Negre. Tot atunci, Ucraina şi Georgia au primit asigurări că ar putea deveni membre ale Alianţei la un moment dat, fără a li se adresa însă invitaţia oficială de a începe procesul de aderare.

Este evident acum faptul că, în toată această perioadă, bazându-se pe propriile interpretări ale tendinţelor globale în general şi regionale în special, liderii Federaţiei Ruse au dezvoltat o adevărată obsesie legată de ceea ce consideră a fi o intruziune a Occidentului în propriul spaţiu de interese privilegiate. Discursul, faimos de-acum, al preşedintelui Vladimir Putin, rostit cu prilejul Summit-ului de Securitate de la München în 2007, a relevat un sentiment incontestabil de frustrare şi ostilitate pronunţată. Au urmat războiul din Georgia, în august 2008, ocuparea şi ulterior recunoaşterea unilaterală ca state independente a celor două provincii aflate sub suveranitate georgiană, anexarea ilegală a Crimeei şi războiul hibrid din sud-estul Ucrainei. Apoi a venit şi incursiunea în Siria. Logica escaladării strategice a început şi se află în desfăşurare.

Conflictele „îngheţate“: precursori ai problemelor ce vor veni

Deloc surprinzător, conflictele îngheţate din fostul spaţiu sovietic sunt localizate în regiunea de importanţă strategică a Mării Negre, pe teritoriul unor state suverane precum Azerbaidjan (Nagorno-Karabach), Georgia (Abhazia şi Osetia de Sud), Republica Moldova (Transnistria)[6] şi, mai recent, Ucraina (aşa-numitele „republici populare” Doneţk şi Lugansk). Ori de câte ori au loc conflicte similare pe teritoriul Federaţiei Ruse, acestea sunt tratate ca nişte răzmeriţe sau acţiuni teroriste şi sunt reprimate necruţător, ca în cazul celor două războaie cecene. Asemenea conflicte nu sunt niciodată „îngheţate”.

În cazul de faţă este vorba, de fapt, de conflicte interne care au cauze istorice legate de etnicitate, identitate sau control politic, care la un moment dat au degenerat în confruntări militare. Fie că a fost implicată de la început sau nu, Moscova intervine pentru a impune încetarea focului sau alt fel de aranjamente provizorii, oprind ostilităţile pentru o vreme, dar lăsând neatinse cauzele iniţiale. În unele cazuri aceasta presupune continuarea prezenţei militare ruseşti sub forma unor „trupe de menţinere a păcii”, pentru a-şi asigura pârghii de presiune suplimentare în vederea obţinerii unor avantaje geopolitice pe termen lung.

Interesul Moscovei de a genera şi menţine astfel de focare de tensiune latentă este acela de a controla întregul (state suverane sau zone de interes strategic) prin instaurarea controlului asupra unei părţi (zona de conflict). Tocmai de aceea denumirea de „conflicte îngheţate” este improprie întrucât sugerează o stare de imobilitate în forma iniţială care a precedat faza activă a ostilităţilor. Acesta este, evident, un fals. Evoluţiile efective de pe teren confirmă existenţa unui proiect deliberat care stă în spatele tuturor acestor conflicte ce pot fi activate sau dezactivate în funcţie de obiectivele strategice urmărite.

În primul rând, aparenta neglijare benignă a acestui tip de conflicte a complicat şi mai mult situaţia. Între timp, o nouă generaţie, născută după perioada de conflict (cum este cazul în Transnistria sau Nagorno-Karabach), a crescut şi a fost educată sub oblăduirea unor regimuri separatiste închise şi izolate. Aceştia sunt „cetăţeni” ai unor entităţi nerecunoscute, care nu dau nimănui socoteală, lipsite de legături formale, instituţionale cu „ţara-mamă” sau cu restul lumii. Schimbarea generaţiilor face astfel ca perspectivele soluţionării raţionale a conflictelor să fie şi mai complicate decât erau la momentul izbucnirii acestora.

În al doilea rând, statutul juridic şi politic ambiguu al acestor regimuri nerecunoscute le-a forţat să-şi dezvolte propriile strategii de supravieţuire, ceea ce a dus, în mod paradoxal, la consolidarea lor pe plan intern şi extern. Un fel de modus vivendi pervertit, la limita legii şi practicilor internaţionale acceptate, s-a instalat şi a devenit cvasi-funcţional. De sub pojghiţa de gheaţă a conflictelor presupus îngheţate a răsărit o pletoră de lideri politici, geambaşi ai puterii şi chiar reţele de afaceri transnaţionale.

În al treilea rând, „îngheţarea” conflictelor a sporit în mod considerabil capacitatea Rusiei de a influenţa, manipula şi controla, direct sau indirect, evoluţiile regionale.. De fapt, regimurile nerecunoscute au devenit, intenţionat sau nu, pârghii efective ale acţiunilor geopolitice ale Rusiei, cel puţin prin faptul că au distras atenţia de la aspectele cu adevărat importante. Mai mult, după ce a testat cu succes şi fără a suferi consecinţe instrumentele oferite de existenţa conflictelor persistente, Moscova  a fost tentată să le folosească din nou în alte situaţii şi nu a ezitat să o facă. Aplicarea aceleiaşi strategii în zonele separatiste din Donbas, în Ucraina este o consecinţă directă a faptului că celelalte conflicte au rămas nesoluţionate.

Este evident că, până acum, abilitatea de a menţine în viaţă conflictele persistente a servit obiectivului Rusiei de a-şi păstra controlul şi, în unele cazuri, prezenţa militară pe teritoriile unor state vecine din regiunea Mării Negre împotriva voinţei suverane şi prevederilor constituţionale ale acestora. În acest sens, orice tărăgănare în soluţionarea acestor conflicte reprezintă un rezultat favorabil pentru Rusia şi invers - orice semnalare a intenţei Rusiei să „dezgheţe” un conflict indică faptul că nu urmăreşte decât să obţină mai multe avantaje. 

Comunitatea euroatlantică va trebui să fie mai vigilentă cu privire la tentativele reînnoite ale Rusiei de a conferi un simulacru de legitimitate prezenţei sale militare, de altfel lipsită de bază legală, în anumite părţi ale regiunii Mării Negre. Profitând de o anumită „oboseală” (conflict fatigue) şi dorinţa explicabilă de a grăbi revenirea la o relativă stare de normalitate din partea unor actori politici, în special vest-europeni, diplomaţia rusă a încercat să impună diverse forme de „federalizare” în ţări care se confruntă cu separatismul sponsorizat de Moscova. Acest lucru se vede foarte clar în insistenţa de a legaliza un „statut special” pentru entităţile separatiste, prin amendamente constituţionale sau alte dispoziţii juridice care le-ar conferi de facto un drept de veto în probleme vitale de politică externă şi de securitate la nivel naţional. Este cazul Ucrainei (enclavele Doneţk şi Lugansk) şi al Republicii Moldova (Transnistria).

Consecinţele menţinerii conflictelor persistente pot merge însă mult mai departe. La Summit-ul Nuclear de la Washington (1 aprilie 2016) s-a atras atenţia asupra pericolului pentru regimul neproliferării şi siguranţa instalaţiilor sau a materialelor nucleare ca urmare a degradării securităţii frontierelor şi a controalelor vamale în regiunile separatiste, făcându-se referire la activităţile de contrabandă bine documentate care îşi au originea tocmai în Transnistria, Donbas, Abhazia şi Osetia de Sud.[7]


Autori:

Sergiu CELAC, de asemenea editorul lucrării

Seth CROPSEY

Dan DUNGACIU

Iulian FOTA

Cosmin IONIŢĂ

Dr. Seth Cropsey este Senior Fellow la Hudson Institute din Washington şi, de asemenea, director al Center for American Seapower, din cadrul aceluiaşi institut. Cropsey a fost ofiţer de marină din 1985 până în 2004, precum şi Subsecretar adjunct în cadrul Marinei SUA în timpul Administraţiilor lui Ronald Reagan şi George H. W. Bush. Este autorul cărţii ”Mayday: The Decline of American Naval Supremacy”, Editura Overlook Press, 2014.

Majoritatea autorilor români sunt foşti înalţi oficiali şi membri ai Consiliului Ştiinţific al New Strategy Center.

Contribuţii: Răzvan BUZATU şi Alexandru COITA.


[1] Hélène Carrère D'Encausse, Imperiul Eurasiei: o istorie a Imperiului Rus de la 1552 până astăzi, trad. Anca Irina Ionescu, Orizonturi, Bucureşti, 2008, p. 9. [titlu original: Hélène Carrère d'Encausse, L'Empire d'Eurasie: une histoire de l'Empire russe de 1552 a nos jours, Fayard, Paris, 2005].

[2] Dominic Lieven, “Dilemmas of Empire 1850-1918. Power, Territory, Identity”, în Journal of Contemporary History, vol.34, nr. 2, aprilie 1999, p. 172.

[3] Serge Gorianow, Le Bosphore et les Dardanelles: etude historique sur la question de Detroits, Plon-Nourrit et Cie, Paris, 1910, pp. 1-3.

[4] A se vedea Mircea Maliţa şi Dan Dungaciu, Istoria prin ochii diplomatului. Supravieţuirea prin diplomaţie, “deceniul deschiderii”(1962-1972) şi crizele globale, Editura RAO , Bucureşti, 2015, pp. 325-350.

[5] Declaraţia de la Istanbul şi Declaraţia Bosforului au fost semnate de 11 şefi de stat şi de guvern (Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Republica Moldova, România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina). Serbia a aderat ulterior, iar OCEMN a dobândit identitate juridică de organizaţie regională, conform Capitolului VIII al Cartei ONU. Printre observatorii la OCEMN se numără SUA, Germania, Marea Britanie, Franţa, Polonia şi alte state.

[6] Dan Dungaciu, Moldova ante portas, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005.

[7] Richard Weitz, “Frozen Conflicts Undermine Neclear Security”, în Eurasianet, 5 aprilie 2016, http://www.eurasianet.org/node/78126.

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

5 Comentarii

Stefanescu Marian
1.08.2016, 15:17:00

Este probabil preambulul la analiza de bază.Să constatăm că prezentarea generală este interesantă şi bine făcută,însă premizele de lucru trebuie extinse,conflictele îngheţate sunt numai o parte a problemei.Aşteptăm cu interes urmarea/urmările.

+2 (4 voturi)
e. b.
1.08.2016, 16:04:10

"La sfarsitul sec. 20, SUA era cea din urma supraputere ramasa. Nici o alta natiune nu poseda o putere militara si economica asemanatoare, sau urmareste interese care cuprind intreg globul. Dar intrebarea de baza privind America ramana neclarificata: ce strategii globale trebuie sa urmareasca SUA, pentru a ramane prima in lume? In cartea sa " Singura putere mondiala" Zbigniew Brzezinski trateaza aceasta intrebare ofensiv, prezentand viziunea sa geostrategica a pozitiei americane preponderente in secolul 21. De o importanta centrala este analiza sa a aplicarii puterii pe continentul euroasiatic, patria majoritatii populatiei globului, celor mai importante resurse naturale si activitati economice. Eurasia este "marea tabla de sah" unde hegemonia americana in viitorii ani va fi confirmata sau pusa la incercare. Dupa Brzezinski, sarcina care sta in fata Statelor Unite este sa conduca conflictele si relatiile in Europa, Asia si Orientul Apropiat in asa fel incat sa nu ia nastere nici o putere mondiala rivala, care ar putea sa ameninte interesele si bunastarea SUA. El explica, de exemplu, de ce Franta si Germania, .... vor juca geostrategic un rol cheie. De ce America nu este nu numai prima adevarata supraputere, ci si ultima. Concluziile surprinzatoare ale lui Brzezinski intorc pe dos multe teorii obisnuite, cand el concepe o viziune noua si stringenta a intereselor internationale americane. Zbigniev Brzezinski ofera un ghid geopolitic pentru prezervarea si exercitarea influientei globale a Statelor Unite ca prima putere globala. Zbigniew Kazimierz Brzezinski este un om de stiinte politice polonez-US american si se numara pe langa Henry Kissinger si Samuel P. Huntington printre eminentele gri ale geostrategilor US americani. El a fost consultant al presedintelui Lyndon Johnson, consilier in probleme de securitate a presedintelui Carter si unul din cei mai importanti consilieri in probleme de politica externa de mare importanta al lui Barack Obama."

+2 (2 voturi)
Stefanescu Marian
1.08.2016, 16:12:34

Nu am citit cartea.Din curiozitate,care va fi rolul geostrategic al Franţei şi Germanie?Sau poate aveţi vreun link,etc

0 (2 voturi)
raduca eugen
3.08.2016, 03:59:55

de ce ataca prietenii si aliatii ai sua statele unite . in 1967 israelul a atacat si masacrat marinarii sua de pe nava u ss liberty 34 morti si 174 raniti.....in urma atacaului ajutorul acordat israelului a crescut de 4 ori ....cele 28 de pagini din raportul tinute secret de bush arata ca sauditii aveau legaturi si sprijineu cu bani si asistenta asa zisii teroristi ce au atacat in 9 11 .... de ce sint americanii TRADATORI CU PROPRII CETATENI?

+1 (1 vot)
popa andrei
6.08.2016, 15:39:20

,,De ce contează Marea Neagră”? Pentru cine?

Modifică Setările