De ce contează Marea Neagră (partea III)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

New Strategy Center şi Center for American Seapower din cadrul Hudson Institute au realizat în luna iunie un studiu privind provocările de securitate în regiunea Mării Negre. Acest demers comun româno-american îşi propune să contribuie la conştientizarea la nivel aliat a importanţei acestei regiuni pentru securitatea continentului şi insistă asupra necesităţii ca această zonă să se bucure de atenţia cuvenită din partea decidenţilor din SUA.

Noi provocări privind securitatea energetică

Cele mai multe dintre ţările din regiunea extinsă a Mării Negre (inclusiv din Balcani) s-au confruntat timp îndelungat cu vulnerabilităţi serioase în ceea ce priveşte securitatea energetică datorită dependenţei lor de o sigură sursă de aprovizionare cu gaze din Rusia, fiind în acest fel expuse presiunii politice şi şantajului. Acestea au învăţat, totuşi, să se descurce cu neplăcerile cauzate de această situaţie şi au căutat modalităţi de acomodare, concomitent cu încercarea de a-şi diversifica sursele şi a-şi ameliora balanţa energetică. Anexarea Crimeei, războiul prin interpuşi din sud-estul Ucrainei şi afirmarea dură a puterii militare a Rusiei au constituit o trezire la realitate pentru actorii regionali, Europa şi restul lumii, având consecinţe pe mai multe planuri, care afectează şi domeniul energetic.[1] Pe fondul lucrurilor, un studiu recent (citând şi surse ruseşti) argumentează presupunerea că decizia de a invada şi anexa Crimeea ar fi putut fi influenţată, măcar în parte, şi de considerente privind accesul şi controlul resurselor energetice, în special cele din perimetrele off-shore ale Mării Negre şi Mării Azov.[2] Era de aşteptat o reacţie, iar aceasta se produce.

Nici condiţiile de piaţă nu au fost favorabile intereselor energetice ale Rusiei. Scăderea la jumătate a preţurilor mondiale la petrol şi gaze, deprecierea masivă a rublei, plus sancţiunile impuse de Occident ca urmare a aventurii din Ucraina au aruncat în vrie bugetul Rusiei, ducând la recesiune (reducerea cu 3,7 a PIB-ului) în 2015, care probabil se va prelungi în 2016. A devenit limpede că, în mai puţin de un deceniu, dar mai ales în ultimii 2 ani, Rusia şi-a pierdut renumele de partener energetic de încredere – imagine pe care o cultivase chiar şi în cele mai grele perioade din timpul războiului rece. Eşecul Rusiei de a convinge statele bogate în petrol din Golf, prezente la conferinţa din Qatar de la mijlocul lunii aprilie 2016, să reducă producţia de petrol pentru a creşte preţul a diminuat şi mai mult speranţele Moscovei de a se redresa financiar şi de a evita declinul economic.[3]

FOTO AP

petrol titei sonde foto ap

Conştientizând propriile vulnerabilităţi, UE a adoptat şi se află în curs de implementare a unui set coerent de măsuri legislative şi regulatorii pentru a-şi îmbunătăţi poziţia în domeniul energetic şi a reduce efectele practicilor monopoliste: Strategia Energetică a UE (iunie 2014), Pachetul Uniunii Energetice (martie 2015) şi Iniţiativa Comisiei Europene pentru conectarea reţelelor de gaze în Europa Centrală şi de Sud-Est – CESEC (iulie 2015). În ciuda progresului lent şi a persistenţei incertitudinilor politice şi financiare în UE după criza din 2008-2009, aceste decizii politice au dat statelor membre şi partenerilor regionali o anumită doză de încredere că vor putea face faţă turbulenţelor. Într-adevăr, este remarcabil că Ucraina, o ţară aflată în război şi care se confruntă cu nenumărate dificultăţi, a reuşit performanţa aproape incredibilă de a reduce semnificativ dependenţa sa aproape totală de gazele ruseşti, de la aproximativ 40 de miliarde m3 în 2011 la mai puţin de 5 miliarde m3 în 2015.[4] De asemenea, Turcia a început, cu succes, să-şi diversifice sursele de gaze din import ca urmare a deteriorării relaţiilor sale cu Rusia.

În timp ce rămâne un domeniu de importanţă strategică, energia urmează o logică proprie, iar ambiţia de a obţine dominaţia energetică ca armă politică devine mai puţin relevantă.

Privind situaţia în ansamblu, tendinţele recente la nivel mondial par să confirme că disponibilitatea resurselor şi fiabilitatea livrărilor pot fi asigurate. În ciuda previziunilor sumbre, avem acum o abundenţă, iar nu un deficit de resurse convenţionale de energie, în special de hidrocarburi.[5] Acelaşi lucru este valabil, până la un punct, în ceea ce priveşte infrastructurile energetice, care par să fie redundante în anumite părţi ale lumii, în timp ce în alte zone acestea sunt deficitare. De asemenea, este adevărat că domeniul energetic la nivel mondial a cunoscut evoluţii care l-au schimbat fundamental, în special ca urmare a unor inovaţii tehnologice spectaculoase: revoluţia petrolului şi gazelor de şist şi din roci dense în SUA[6], avântul resurselor regenerabile (eoliene, solare, biomasa) la preţuri din ce în ce mai accesibile, stocarea de energie la costuri rezonabile, reţelele electrice inteligente şi contorizarea, clustere locale de autonomie energetică, clădiri „verzi” şi multe altele în curs de implementare. Electrificarea sectorului energetic este în plină desfăşurare în transporturi, sisteme de încălzire/răcire şi alte domenii. De precizat că majoritatea inovaţiilor în sfera energiei vizează respectarea cerinţelor de mediu privind reducerea amprentei de carbon şi atenuarea efectelor schimbărilor climatice. Acum nu se mai pune doar problema cine controlează resursele şi rutele de tranzit. În timp ce rămâne un domeniu de importanţă strategică, energia urmează o logică proprie, iar ambiţia de a obţine dominaţia energetică ca armă politică devine mai puţin relevantă. Acea eră este pe cale să se încheie.

Ţările din regiunea extinsă a Mării Negre şi din Balcani sunt, inevitabil, parte a acestui proces.[7] Cele mai multe dintre ele încă se confruntă cu probleme spinoase care, în mare, au fost depăşite în alte părţi ale Europei, precum dependenţa excesivă de o singură sursă de energie primară, învechirea capacităţilor de producţie şi a reţelelor de transport, interconectări transfrontaliere slabe ale reţelelor de conducte şi de electricitate, eficienţa energetică scăzută pe unitatea de produs zone întinse de pauperitate energetică. Panoplia de politici şi măsuri proactive avute acum în vedere la nivel regional se împarte în două categorii: (i) modernizarea sistemelor naţionale de producţie, transport, distribuţie şi utilizare a energiei; (ii) promovarea cooperării internaţionale cu prioritate în zonele în care abordarea regională este fezabilă din punct de vedere politic şi aduce o valoare adăugată în plan economic comparativ cu eforturile individuale ale ţării respective.[8] O orientare rezonabilă către viitor poate include recomandări precum: (i) Menţinerea unui mediu de investiţii prietenos, care să permită dezvoltarea de noi resurse în timp util; (ii) Realizarea unei reţele extinse de interconectori; (iii) Acţiuni susţinute pentru a îmbunătăţi eficienţa energetică şi a modera cererea de energie; (iv) Diversificarea mix-ului energetic într-un mod sustenabil, care să respecte cerinţele de mediu; (v) Utilizarea formatelor de cooperare regionale.[9]

Geografia şi bunul simţ sugerează că, în mod normal, Europa şi Federaţia Rusă ar trebui să fie parteneri fireşti în relaţiile comerciale şi domeniul energetic pentru deceniile următoare. Problema este că actualele circumstanţe cu greu pot fi descrise ca normale. Incorporarea Crimeei de către Rusia ridică întrebări tulburătoare cu privire la statutul juridic al spaţiului maritim şi interesele comerciale ale companiilor globale care operează în Marea Neagră. S-au deschis deja unele dosare majore în justiţie şi se aşteaptă să apară mai multe.

Oricum, evenimentele recente au demonstrat că, ori de câte ori Rusia decide să se îndepărteze de la normele statornicite de comportament internaţional şi practicile de afaceri acceptate, europenii sunt capabili să găsească soluţii alternative, dacă acţionează uniţi şi cu determinare. Acelaşi lucru este valabil şi pentru regiunea extinsă a Mării Negre şi Balcanilor.

Factorii „externi” ca actori regionali

Interesul şi implicarea Statelor Unite în regiunea Mării Negre sunt relativ recente şi au fost iniţial inspirate de considerente geostrategice. În cea mai mare parte a războiului rece, politicile SUA s-au ghidat în principal pe nevoia de a sprijini Turcia ca aliat unic într-un spaţiu dominat de sovietici, precum şi de a încuraja cu prudenţă unele ţări comuniste (Iugoslavia, apoi România) să-şi afirme relativa independenţă faţă de Moscova. Echilibrul militar regional a fost păstrat ceva vreme prin înţelegeri punctuale între cele două superputeri privind controlul armamentelor, în special prevederile de flanc ale Tratatului privind Forţele Convenţionale în Europa (CFE), ulterior suspendate unilateral de Rusia.

După căderea comunismului şi dezmembrarea URSS, Statele Unite au salutat şi, după unele ezitări, au susţinut ferm opţiunea unor ţări central şi est-europene de a realiza tranziţia complexă, uneori dureroasă, către democraţie funcţională şi economia de piaţă. Importanţa strategică a regiunii Mării Negre a urcat pe agenda Administraţiei de la Washington[10] odată cu cerinţele logistice şi de altă natură legate de operaţiunile din Afganistan şi Irak. Acesta a constituit şi un test practic al credibilităţii şi eficienţei noilor aliaţi.

„Omuleţii verzi” au avut un rol hotărâtor în anexarea Crimeei de către Rusia. FOTO RT

omuletii verzi

Momentul de cotitură a intervenit odată cu noul activism strategic al Federaţiei Ruse: ocuparea şi anexarea imediată a Crimeei, războiul hibrid din sud-estul Ucrainei şi alte cazuri de interferenţe politice susţinute prin forţă militară (toate anticipate de războiul georgian din august 2008). Dintr-o dată, miza geopolitică a Statelor Unite în spaţiul extins al Mării Negre a crescut enorm. Dezechilibrul strategic care s-a produs, în ciuda denumirilor fanteziste pe care le-a primit, prin mijloace specifice  ce ţin de politica secolului XIX, trebuie corectat prin avertizare şi descurajare înainte de a se agrava şi a necesita acţiuni mai robuste.

În timp ce comunitatea internaţională era mai atentă la mişcările strategice ale Rusiei în regiunea extinsă a Mării Negre, China îşi extindea influenţa într-un mod mai subtil şi insidios. Pornind de la propriile sale interese, Beijing-ul a identificat oportunităţi considerabile în regiune, ca parte a conceptului trans-eurasiatic „One Belt, One Road”. Prima etapă a ambiţiosului proiect privind Ruta de Transport Internaţional Transcaspică (TCITR), care leagă China de Kazakhstan, Azerbaidjan, Georgia, Turcia şi mai departe de Europa, a fost inaugurată în august 2015. Aceasta cuprinde 4.000 km de cale ferată cu o capacitate de transport prevăzută până în 2020 de 13,5 milioane tone de mărfuri şi 300.000 containere TEU. În prezent, schimburile comerciale UE-China depăşesc un miliard EUR pe zi.[11] De asemenea, se cuvine menţionată creşterea spectaculoasă a cooperării industriale şi tehnologice dintre China şi Israel. 40% din capitalul de risc investit în Israel provine din China (1,77 miliarde USD).[12]

Spre deosebire de Rusia, China nu a văzut modernizarea şi integrarea euroatlantică a fostelor republici sovietice sau a foştilor sateliţi ca o ameninţare, ci mai degrabă ca o oportunitate pragmatică de afaceri, cu rezultat prezumat de tip win-win. În 2012, la iniţiativa Beijing-ului a avut loc la Varşovia un summit China – Europa Centrală şi de Est (CCEE) la nivel de prim-miniştri, unde au fost discutate aspecte practice privind dezvoltarea cooperării economice, dar şi în alte domenii. Ca un prim pas, a fost oferit un credit în valoare de 10 miliarde USD ţărilor central şi est-europene, în principal pentru proiecte de infrastructură în regiunea Mării Negre, Balcani şi părţi din Europa Centrală. Indiferent de planurile pe care China le-ar putea avea în imediata sa vecinătate, în particular în Marea Chinei de Sud, Beijing-ul s-a distanţat de aventurile militare ale Rusiei din 2008 încoace, contrar aşteptărilor Moscovei.

Un alt actor extra-regional care trebuie urmărit cu atenţie este Iranul, care a curtat cu asiduitate majoritatea ţărilor din regiunea Mării Negre şi din Balcani, având mari speranţe, mai ales după încheierea acordului în domeniul nuclear, să revină în forţă pe pieţele din regiune.

Autori:

Sergiu CELAC, de asemenea editorul lucrării
Seth CROPSEY
Dan DUNGACIU
Iulian FOTA
Cosmin IONIŢĂ

Dr. Seth Cropsey este Senior Fellow la Hudson Institute din Washington şi, de asemenea, director al Center for American Seapower, din cadrul aceluiaşi institut. Cropsey a fost ofiţer de marină din 1985 până în 2004, precum şi Subsecretar adjunct în cadrul Marinei SUA în timpul Administraţiilor lui Ronald Reagan şi George H. W. Bush. Este autorul cărţii „Mayday: The Decline of American Naval Supremacy”, Editura Overlook Press, 2014.

Majoritatea autorilor români sunt foşti înalţi oficiali şi membri ai Consiliului Ştiinţific al New Strategy Center.

Contribuţii: Răzvan BUZATU şi Alexandru COITA.


[1] The Ukraine War and CEE Energy Security, Energy Intelligence Brief No. 1, Center for European Policy Analysis, Washington, D.C., aprilie 2016.
[2] Eugenia Gusilov, „The Black Sea after Crimea – the energy factor”, în Black Sea in Access Denial Age, Raport special produs de Romanian Energy Center (ROEC) cu sprijinul NATO, Bucureşti, ianuarie 2016, p. 47.
[3] Stephen Blank, „Moscow’s appointment in Doha Goes Awry”, în Eurasia Daily Monitor, Jamestown Foundation, Washington, D.C., vol. 13, issue 87, 4 mai 2016.
[4] Eugenia Gusilov, Op. cit., p. 42.
[5] Marian Radetzki, Roberto F.Aguilera, „The Age of Cheap Oil and Natural Gas Is Just Beginning”, Scientific American online, 3 mai 2016.
[6] Georgi Gotev, „American LNG declares price war on pipeline gas in Europe”, în EurActiv, 22 aprilie
2016.
[7] Pentru o prezentare detaliată a situaţiei României şi a aşteptărilor din partea Parteneriatului Strategic cu SUA în domeniul energiei, a se vedea Romania’s Energy Crossroads. Strategic Options for Improving Energy Security, Special Report by the Center for European Policy Analysis, Washington, D.C., martie 2016.
[8] Sergiu Celac, „Energy security and environmental concerns in the wider Black Sea region”, în Balance, publicaţie a Asociaţiei Române pentru Clubul de la Roma (ARCOR), Bucureşti, noiembrie 2014.
[9] Răzvan Buzatu, Alexandru Coita, „Addressing Emerging Security Challenges in the Black Sea Region”, contribuţie specială la acest proiect, Bucureşti, aprilie 2016.
[10] A New Euro-Atlantic Strategy for the Black Sea Region, Ronald D. Asmus et al. Editors, German Marshall Fund of the US, Washington, D.C., 2004.
[11] Azad Garibov, în Eurasia Daily Monitor, Jamestown Foundation, Washington, D.C., vol. 13, issue 75, 18 aprilie 2016.
[12] „How isolation is bringing China and Israel together”, în Stratfor, 18 mai 2016.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite