De ce a eşuat referendumul din Italia

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Referendumul din Italia s-a bucurat de o participare numeroasă, iar peste 59% din italieni s-au declarat împotriva reformei constituţionale promovată de Matteo Renzi.

Reacţia generală la aflarea rezultatelor a fost că Italia a devenit următoarea ţară pe harta victoriilor partidelor populiste, în condiţiile în care Mişcarea 5 stele (M5S) s-a declarat constant împotriva modificărilor constituţionale, solicitând alegeri anticipate la aflarea rezultatelor.

Rezultatul referendumului era extrem de previzibil, de aceea Matteo Renzi şi-a luat o măsură de prevedere în ultima parte a campaniei electorale, nemaifiind atât de categoric în ideea de a demisiona. Renzi a intuit corect faptul că preşedintele Mattarella nu îi va accepta demisia şi nu va dori alegeri anticipate. Nici formaţiunea premierului, Partidul Democrat, nu era şi nu este în favoarea scenariului alegerilor anticipate. Silvio Berlusconi, refondatorul Forza Italia, nu doreşte la rândul lui alegeri anticipate. Motivul este acela că singurii câştigători ai unor alegeri anticipate ar fi M5S.

Interpretarea cea mai la îndemână, înainte şi după referendum, a fost şi este cea a unui clivaj între clasa politică, în ansamblul ei, şi populişti.

Renzi va mai rămâne în fruntea guvernului câtă vreme va mai fi necesar pentru a-şi ucide propriul copil - legea electorală Italicum care prevede acordarea unei prime electorale de 40% partidului situat pe primul loc în preferinţele electoratului. Pe fundalul eşecului referendumului, de această lege ar putea profita la următoarele alegeri M5S. Renzi şi Partidul Democrat au gândit Italicum pentru a-şi asigura perpetuarea la guvernare. În momentul în care reforma constituţională a fost legată în dezbaterea publică prea mult de Italicum, Renzi a declarat că va renunţa la acest sistem de vot, imediat după anunţarea rezultatului pozitiv al referendumului. Nu a existat nicio garanţie că ar fi procedat astfel. Acesta a fost motivul principal al neîncrederii între alegători şi prim-ministru care a generat respingerea reformei constituţionale. Italicum a fost justificat prin teama de a nu lăsa populiştii să vină la guvernare, ca parte a unei coaliţii. Atunci când, însă, a apărut riscul ca M5S să fie pe primul loc, legea respectivă nu mai este bună.

Interpretarea cea mai la îndemână, înainte şi după referendum, a fost şi este cea a unui clivaj între clasa politică, în ansamblul ei, şi populişti. În realitate, susţinătorii votului pozitiv au fost o parte din partidele de dreapta şi o parte a Partidului Democrat (au existat şi membri marcanţi ai stângii italiene, precum Massimo D’Alema, care s-au opus referendumului). De fapt, clivajul a fost trans-partinic, între cei care s-au opus reformelor şi cei care le-au aprobat.

Poate exista un asemenea clivaj atunci când este vorba de chestiuni extrem de complicate, precum revizuirea Constituţiei? Italia oferă un răspuns adecvat la această întrebare, în condiţiile în care referendumul din 2016 este al treilea organizat din 2001 până în prezent. Cel din 2001 a avut câştig de cauză, cel din 2006 a fost respins. Precedentele referendumuri au avut ca obiect acordarea de puteri regiunilor şi divizarea de competenţe între cele două Camere, probleme recurente şi în 2016. Astfel, reforma constituţională în Italia are două componente constante, judecate întotdeauna în corelaţie cu sistemul electoral existent.

Dezbaterea din Italia în jurul revizuirii Constituţiei a fost una deosebit de intensă. Toate localităţile importante au organizat dezbateri în care au fost invitaţi profesori de drept constituţional. Librăriile au afişat la raft mai multe cărţi pro sau contra reformei. Marile cotidiene au lansat suplimente în care experţi au analizat conţinutul reformei propuse. În aceste condiţii, rata mare de participare la vot nu a fost o surpriză. A se face o paralelă cu unica revizuire a Constituţiei României, cea din 2003, care nu a beneficiat de nicio dezbatere de substanţă. O dezbatere vie despre Constituţie este semnul maturităţii democratice a unei naţiuni.

Pentru a înţelege de ce alegătorii au votat împotriva revizuirii Constituţiei, este necesar să fie prezentate principalele modificări ce se intenţionau a fi făcute. O prevedere care nu a fost foarte des comentată se referă la formarea în Parlament a grupărilor (să le denumim generic) Putere şi Opoziţie, grupări menite a transcede logica grupurilor parlamentare. Comisia Balladur a propus un asemenea amendament în Franţa în 2007, dar revizuirea din 2008 nu l-a luat în considerare. Printr-un asemenea amendament, Renzi a arărat clar intenţia de a aplica în continuare legea Italicum, chiar şi în eventualitatea în care referendumul ar fi fost validat.

Modificările de substanţă se refereau la:

a) Competenţele Camerelor. Bicameralismul perfect italian (după care şi cel românesc s-a inspirat) a generat anomalii flagrante. Italia a ratificat Convenţia ONU împotriva torturii în 1989, printr-o lege. O altă lege care transforma tortura în infracţiune, iniţiată imediat după ratificarea Convenţiei, este în Parlament şi astăzi, la 27 de ani de la iniţierea ei. O Cameră poate bloca la infinit ceea ce o altă Cameră votează. Revizuirea constituţională propunea două proceduri legislative, în ambele Camera Deputaţilor fiind prima Cameră sesizată, iar Senatul ar fi avut la dispoziţie 10+30 de zile pentru a o examina, ori doar 15 zile, după care legea votată de ambele Camere urma să fie trimisă la promulgare;

b) Reducerea numărului de parlamentari. Dacă referendumul ar fi fost validat prin vot pozitiv, Parlamentul italian ar fi urmat să fie compus din 730 de aleşi (630 de deputaţi şi 100 de senatori). Datorită votului negativ la referendum, Parlamentul italian va fi compus din 1008 aleşi (630 de deputaţi, 315 senatori aleşi şi 5 pe viaţă, 58 de delegaţi regionali);

c) Modificarea modului de numire la Curtea Constituţională. Varianta revizuită a Constituţiei prevedea acelaşi număr de judecători (15) dar cei aleşi de Parlament nu ar mai fi fost aleşi într-o şedinţă comună, ci 3 de către Camera Deputaţilor şi 2 de către Senat - o modificare gândită pentru a pune în practică diferenţierea între Camere;

d) Renunţarea la CNEL - Consiglio Nazionale dell’Economia e del Lavoro (echivalent al Comitetului Economic şi Social);

e) Numirea a 95 de membri ai Senatului, printr-un mecanism complicat şi insuficient descris în propunerea de revizuire care lăsa la latitudinea legilor ulterioare explicitarea acestui mecanism, la care s-ar fi adăugat 5 membri numiţi de Preşedinte;

f) O nouă repartizare a competenţelor în domeniul politicilor publice (de la regiuni la stat, de la stat şi regiuni la regiuni).

În esenţă, Renzi dorea diminuarea competenţelor ce revin regiunilor, în paralel cu acordarea, prin compensaţie, a unui rol mai mare al regiunilor la nivelul Parlamentului, prin transformarea Senatului în Cameră de reprezentare a intereselor regionale. Insuficienta descriere a mecanismului de reprezentare a aleşilor regionali la nivelul Senatului a făcut să fie exprimate critici foarte serioase care au avut ca obiect tendinţa de renunţare la mecanisme democratice. Majoritatea aleşilor regionali aparţin unui partid politic care poate influenţa astfel decisiv activitatea uneia dintre Camere.

Cele întâmplate în Italia arată că un referendum de revizuire a Constituţiei nu este nici un vot de încredere sau de blam pentru un guvern sau altul, nici nu are influenţă decisivă asupra burselor şi nici nu poate ajuta la menţinerea status-quo-ului spectrului politic existent.

În România s-a încercat, în perioada 2013-2014, o revizuire a Constituţiei, abandonată în urma punctului de vedere negativ al Curţii Constituţionale. Interesant este că multe dintre prevederile din acel proiect corespund reformei Renzi. Cum România aplică acelaşi model al bicameralismului nediferenţiat, s-a încercat ideea unei reprezentări a intereselor locale la nivelul Senatului, fiind folosită aceeaşi strategie ca în cazul italian: descriere incompletă a mecanismului, trimiteri vagi la o lege subsecventă. Diferenţa este că în Italia avem de-a face cu regiuni dotate cu puteri importante, în timp ce în cazul României se dorea reprezentarea unor interese ale unor comunităţi locale ce au puteri foarte reduse de decizie. Încercarea de reformă eşuată din Italia arată că astăzi mecanismul checks and balances este mult mai important la nivelul instituţiilor statului de drept (o Curte Constituţională puternică este o ameninţare mai serioasă pentru executiv decât o Cameră care reprezintă interesele locale/regionale).

Validarea referendumului din Italia nu a fost condiţionată de vreun prag minim de participare. O lecţie şi pentru România unde impunerea unui procent minim de validare de 30% din totalul electoratului - printr-o lege de modificare a Legii nr. 3/2000, declarată a fi în acord cu Constituţia prin decizia Curţii Constituţionale nr. 471/2013 - a fost amplu criticată, pe motiv că ar da dreptul unei minorităţi să decidă pentru majoritatea tăcută.

Cele întâmplate în Italia arată că un referendum de revizuire a Constituţiei nu este nici un vot de încredere sau de blam pentru un guvern sau altul, nici nu are influenţă decisivă asupra burselor şi nici nu poate ajuta la menţinerea status-quo-ului spectrului politic existent. Acest referendum arată că o reformă constituţională trebuie prezentată alegătorilor exact ceea ce este: o încercare de a îmbunătăţi mecanismele de funcţionare a instituţiilor democratice sau, dimpotrivă, o încercare de pervertire a unor instituţii democratice şi transformarea lor în instrumente autoritare, dominate de o persoană şi nu de domnia legii.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite