De la... „mon colonel“ la „what's up general?“

Bătălia pentru păstrarea României în spaţiul euroatlantic este mai mare decât îşi poate imagina un simplu cetăţean. Şi aici nu este vorba de simple speculaţii. Ci de prezentarea, comparativă, a două situaţii, pe care numai neatenţii la detalii le pot atribui întâmplării.

1. Vineri, 6 iunie, 2014, am poposit, cu un grup de conaţionali, ex-militari din Forţele Armate încă ale României, la bordul fregatei "Surcouf", al cărei comandant este elegantul căpitan de fregată Thomas Fraioli. 

Surpriza plăcută a fost că, la urcarea pe navă, însuşi ataşatul apărării, de pe lângă ambasada Franţei în România, jovialul colonel Jean-Marc Lavallee, ne-a întâmpinat cu o prietenie şi o căldură amicală, deloc mimată, împreună cu distinsul comandant al navei militare franceze deja menţionate. 

Ceremonia care a urmat merita transmisă live. 

Oficialii francezi au fost, în alocuţiunile lor, scurţi şi la obiect.

Din start au spus lucrurilor pe nume.

Fregata "Surcouf" se află în portul Constanţa ca urmare a situaţiei îngrijorătoare din Ucraina şi ca semn de solidaritate şi sprijinit necondiţionat, al Franţei, pentru România, ambele state fiind membre ale NATO, ultima fiind însă la graniţa actuală dintre Uniunea Europeană şi ceea ce vedem că se întâmplă pe teritoriul ucrainean.

Dialogurile ulterioare, purtate de mine, în limba lor nativă, cu simpli militari, dar şi cu subofiţeri şi ofiţeri francezi, m-au convins de buna credinţă a camarazilor trimişi de Franţa, eternul Hexagon, în Marea Neagră. 

Am reîntâlnit acolo ofiţeri de marină români, în discuţiile cu aceştia amintindu-mi de cele 30 de zile petrecute la bordul fregatei "Mărăşeşti", pornind din portul Constanţa şi ajungând în cel italian, La Spezia.

Iar la plecare am mulţumit colonelului Jean-Marc Lavallee pentru fraterna ospitalitate şi chipul i s-a luminat de bucuria generată de cuvinte simple, în limba sa maternă, dar pornite din inimă.

2. Sâmbătă, 7 iunie, 2014, am avut parte de reversul medaliei. 

Cu acelaşi grup de conaţionali am poposit într-o sală unde, la fel ca şi pe fregata "Surcouf", dominau tinerii.

Diferenţa?

Lungimea discursurilor! 

Câte 40 de minute pe cap de invitat, mai mult sau mai puţin special.

Audienţa era iniţial interesată.

Apoi resemnată.

Apoi privea ceasurile, tot mai des, din  dorinţa firească de a depăşi un moment tot mai dogmatic.

Culmea coincidenţei, tocmai când trebuia prezentat filmul VISUL LUI PUTIN, moderatorul, un simplu pământean, plin de iluzii ancestrale, a indicat expirarea timpului avut la dispoziţie.

Şi uite aşa, de la bucuria unui salut firesc, în limba franceză, adresat ataşatului apărării, trimis de Paris - respectiv: ”Mon colonel!” - am întors capul spre înstelatul din dreapta mea, cu întrebarea firească: “what’s up general?”

Ce să se întâmple? 

Altele erau priorităţile gazdelor, ale unor invitaţi şi prin urmare...

...ca din întâmplare, vorba vine, VISUL LUI PUTIN era expediat la calendele greceşti. 

Motiv pentru care îl puteţi urmări, dacă doriţi, aici: