De ce suntem nemulţumiţi de Uniunea Europeană?

Ziua Europei este azi departe de a fi o sărbătoare - deşi ar fi destule motive de mândrie pentru ce a însemnat proiectul european în ultimele şase decenii. Astăzi, însă, este momentul să vorbim despre ce-i nemulţumeşte pe europeni în legătură cu Europa lor.

O analiză publicată recent de ziarul britanic The Guardian ( în general, mai favorabil Uniunii Europene decât altele din Insulă ), bazată pe rezultatele ultimelor Eurobarometre, arată o creştere constantă şi îngrijotăroare a nemulţumirii faţă de instituţiile europene.

Sondajul a cuprins 350 de milioane din cei 500 de milioane de cetăţeni ai Uniunii şi a comparat situaţia actuală din cele mai mari state membre,  în comparaţie cu 2007, anul premergător declanşării în forţă a crizei.

Neîncrederea în instituţiile europenea urcat vertiginos, cum era şi de aşteptat - de la 28% la 53% în Italia; de la 41% la 56% în Franţa, de la 36% la 59% în Germania. În Marea Britanie, ţară aflată în febra dezbaterilor privind „renaţionalizarea” unor prerogative acordate instituţiilor europene, neîncrederea a crescut de la 49% la 59%. Recordul de neîncredere este însă deţinut de Spania, unde nivelul a crescut de la 23% la 72%. Curios, neîncrederea polonezilor a crescut, de la 18% la 42%, deşi nu se poate spune că Polonia nu a profitat din plin de apartenenţa ei la Uniunea Europeană.

Desigur, era de aşteptat o scădere a încrederii în instituţiile europene într-o perioadă în care criza financiară s-a transformat într-una economică, apoi într-una socială, apoi într-una politică şi, în cele din urmă, într-o criză a identităţii europene.

Dar reacţia cetăţenilor la adresa instituţiilor europene este un pic nedreaptă. Criza datoriilor, de exemplu, nu aparţine Uniunii, ci statelor membre. Este adevărat că instituţiile europene – Consiliu, Comisie, Parlament – nu au găsit, poate, cele mai eficiente răspunsuri pe termen scurt. Dar cel puţin au impus reglementări care să facă puţin probabile asmenea derapaje în viitor. Şi aceasta, chiar prin sancţionarea statelor membre care depăşesc deficitele.

Austeritatea, aprobată de şefii de state şi de guverne reuniţi în Consiliu, acceptată în bună măsură de Comisie ( cu replierea de ultimă oră a preşedintelui Barroso) şi respinsă de majoritatea Parlamentului European, este mai degrabă o soluţie a statelor decât a instituţiilor de la Bruxelles.

Apoi, ar fi incorect să vorbim despre ”neîncredere”, cât mai curând despre mai multe tipuri de ”neîncrederi” în proiectul european, diferite de la o naţiune la alta – ceea ce face situaţia şi mai complicată.

Neîncrederea germană nu avea prea mult de-a face cu cea spaniolă, de exemplu. Ba chiar vin din direcţii diferite. Pentru germani, neîncrederea în instituţiile europene înseamnă mai degrabă nemulţumirea faţă de partenerii risipitori, indisciplinaţi şi neatenţi cu finanţele publice. Germanul de rând are convingerea că el plăteşte factura pentru restul europenilor, mai ales pentru cei din sud, în timp ce aceştia din urmă protestează, fac greve şi agită portretele lui Adolf Hitler. Ce fel de Uniune este aceea în care noi plătim, iar ceilalţi ne jignesc?- ar spune germanii.

Pentru spanioli şi italieni  şi într-o bună măsură pentru francezi,  instituţiile europene sunt echivalente cu austeritatea. O austeritate impusă, bineînţeles, de Germania, în faţa căreia ”Bruxelles-ul” nu a avut a obiecta.

Pur şi simplu, instituţiile europene nu reuşesc să-i ţină laolaltă pe europenii din nord şi din sud, din est şi din vest

Dar polonezii? Ei de ce să fie nemulţumiţi? Politica de coeziune, de care au ştiut să se folosească într-un mod admirabil, le-a adus resursele necesare pentru a trece cu bine peste criză. Liderii lor se bucură de o bună reputaţie şi de o mare putere de influenţă în complicatul joc al negocierii de la Bruxelles. Polonia a avut mult de câştigat în urma aderării. Dar poate tocmai aici este problema!

Polonia îşi vede ameninţate realizările ei în viitorul tot mai ceţos al Uniunii. Pur şi simplu, instituţiile europene nu reuşesc să-i ţină laolaltă pe europenii din nord şi din sud, din est şi din vest, iar asta nu poate fi decât în dezavantajul Poloniei.

 Nu degeaba ministrul de finanţe Jan Rostowski afirma acum doi ani, stârnind discuţii aprinse la Bruxelles şi Strasbourg, că dacă zona euro se prăbuşeşte, în Europa va fi război. Polonia a simţit pe pielea ei ce înseamnă o Europă a naţiunilor – în realitate, o Europă a naţiunilor puternice. A fost ştearsă de pe hartă. Experienţa românească a fost şi ea nefastă, România Mare a fost ciuntită atât la Est, cât şi la Vest. Sistemele de securitate regională, pe care am încercat, în epocă, să ni le construim, s-au prăbuşit sub dictatele celor puternici.

Or fi ei liderii europeni mai puţin buni decît am crezut, dar în niciun caz atât de răi precum ai noştri.

Desigur, ar fi fost interesant şi dacă sondajul ar fi cuprins şi a şaptea mare ţară a Uniunii, adică România. Conform ultimului Eurobarometru, publicat în această primăvară, dar cuprinzând date din toamna lui 2012, încrederea românilor în Uniunea Europeană a scăzut cu 14 procente, la 46%, de la 60% în 2011.

Motivele? Poate că Uniunea Europeană nu s-a dovedit acel Moş Crăciun pe care mulţi şi-l imaginau înainte de aderare. Poate a contat şi intervenţia din vara lui 2012, în sprijinul unui preşedinte Traian Băsescu puternic contestat în interior. Dar chiar şi aşa, nivelul este cu mult peste cel al încrederii în instituţiile democraţiei autohtone – or fi ei liderii europeni mai puţin buni decît am crezut, dar în niciun caz atât de răi precum ai noştri.

Veţi spune că aceasta este, până la urmă, o rază de lumină într-un peisaj sumbru. Dar nu este chiar aşa – pur şi simplu în România se constată o dublă neîncredere, în instituţiile europene şi în cele autohtone, iar aceasta nu poate prevesti nimic bun.