De ce nu e oprit Kim Jong-un?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO AFP / KCNA VIA KNS
FOTO AFP / KCNA VIA KNS

Zilele trecute, la invitaţia guvernului de la Seul, am fost în Coreea de Sud. Am întâlnit oficiali guvernamentali, membri ai Parlamentului, ca şi experţi în chestiuni militare şi diplomatice. Cel mai important subiect: situaţia din Coreea de Nord. Impasul politic e considerabil. Iată câteva dintre cauze, aşa cum apar ele în dezbaterea din Coreea de Sud.

Prima e dezvoltarea rapidă a programului nuclear de la Pyongyang. Detaliile nivelului atins de nord-coreeni sunt clasificate, dar ce este cert e faptul că testele subterane şi lansarea rachetelor din ultimele săptămâni au surprins multe capitale şi au creat teamă nu doar la sud de paralela 38 în Peninsula coreeană, ci şi în Japonia sau Statele Unite. Încurajat de reuşitele militare, Kim Jong-un vrea dialog direct cu Washington şi recunoaşterea statutului de putere nucleară pentru Coreea de Nord. De altfel, negocierile în 6 (cele două Corei, SUA, Rusia, China, Japonia) sunt suspendate de mai bine de un deceniu. Nu trebuie uitat, pe de altă parte, că un alt obiectiv al dictatorului de la Pyongyang e dezvoltarea economiei. Sancţiunile impuse de comunitatea internaţională sunt văzute ca un obstacol major pentru ieşirea din subdezvoltarea tipică unei economii planificate.

A doua cauză a impasului politic este schimbarea de direcţie americană. Dacă preşedintele Obama a privilegiat o abordare denumită „răbdarea strategică”, Trump s-a arătat mult mai dur şi mai grăbit. El a cerut întreruperea oricărui test militar nord-coreean, a instalat sistemul anti-rachetă THAAD în Coreea de Sud, a reuşit adoptarea unor noi sancţiuni în Consiliul de Securitate (chiar dacă nu atât de severe pe cât îşi dorea) şi a ameninţat cu distrugerea Coreei de Nord, dacă o rachetă va atinge Guam. Retorica războinică a devenit dominantă. Anti-americanismul unei părţi semnificative a opiniei publice mondiale, consolidat după alegerea lui Trump, ar putea să decredibilizeze fermitatea poziţiei exprimate de Casa Albă. Paradoxal, inclusiv unii politicieni influenţi în democraţiile occidentale sunt mai îngăduitori cu dictatorul nord-coreean decât cu Trump.

Doar 50% dintre sud-coreeni mai susţin unificarea, după ce, la începutul anilor nouăzeci, erau aproape 90%.

În al treilea rând, trebuie ţinut seama de alternanţa la putere de la Seul. După un deceniu în care la guvernare s-au aflat conservatorii, în decembrie alegerile prezidenţiale au fost câştigate de stânga democrată, chiar atunci când stânga americană îşi făcea bagajele, înainte de a pleca de la Casa Albă. Ales în condiţii excepţionale - adică după suspendarea preşedintei Park Geun-hye -, noul şef de stat de la Seul, Moon Jae-in, insistă asupra dialogului cu Nordul, excluzând orice încercare de a schimba regimul de la Pyongyang. Unificarea e lăsată, evident, pe planul al doilea, la fel ca şi în Nord. De altfel, doar 50% dintre sud-coreeni mai susţin unificarea, după ce, la începutul anilor nouăzeci, erau aproape 90%. Administraţia Moon e conştientă că, în condiţiile în care nu există semne de revoltă în Coreea de Nord, singura soluţie este dialogul. Dar Kim Jong-un nu e interesat să discute cu „fraţii de sânge”, considerând că ei sunt „lacheii imperialiştilor americani”. Şeful statului sud-coreean are de înfruntat o opoziţie care solicită renuclearizarea peninsulei. Nu e exclus ca el să preia până la urmă ideea, aşa cum a făcut şi cu instalarea THAAD, pe care iniţial o refuza vehement.

Al patrulea element de care trebuie ţinut seama e duplicitatea Chinei. Pe de o parte, oficialii de la Beijing au susţinut sancţiunile din Consiliul de Securitate al ONU, dar au blocat extinderea lor la întregul import de petrol al Pyongyang, ca şi introducerea lui Kim Jong-un pe lista neagră a comunităţii internaţionale. Chinezii sunt principalii vinovaţi pentru nerespectarea sancţiunilor din trecut. Sute de firme au făcut trafic cu aliaţii politici din Coreea de Nord. Pe de altă parte, în acest moment, oficialităţile de la Beijing nu sunt sigure că-l mai pot controla pe Kim Jong-un. Ele sunt conştiente că o criză majoră la Pyongyang înseamnă o masă de refugiaţi sosiţi în China. În fine, să nu uităm că, după instalarea THAAD în Coreea de Sud, chinezii aplică sancţiuni economice la adresa Seulului. Argumentul folosit e exact cel pe care ruşii îl utilizează atunci când vorbesc despre sistemul NATO din Europa de Est: nu e vorba despre o armă defensivă. Pentru sud-coreeni, riscul tensiunilor dintre americani şi chinezi e mai mare decât pericolele născute din creşterea influenţei Beijingului în regiune.

Mulţi experţi consideră că, dacă Seul va decide să revină la arsenalul nuclear, va fi greu ca japonezii să nu urmeze acest exemplu.

Când vine vorba despre Peninsula coreeană, Rusia vrea să rămână în jocul politico-diplomatic, deşi influenţa ei e mult mai mică în acest caz decât în altele. Kremlinul a cerut americanilor să oprească exerciţiile militare realizate în comun cu sud-coreenii, în acelaşi moment în care Nordul ar renunţa la testele balistice şi nucleare. Acest dublu moratoriu este refuzat nu doar de Kim Kong-un, ci şi de Trump. Mai ales după ce, alături de China, Rusia a blocat adoptarea sancţiunilor dorite de Washington în Consiliul de Securitate. Şi ruşii au vândut – la negru – petrol nord-coreenilor. Multe companii sunt înregistrate în Hong Kong, unde nu e ilegal să faci afaceri cu Republica Democrată Populară Coreeană. Peste 50 de mii de muncitori din RDPC lucrează în Rusia. Aceştia trimit, în medie, 7 mii de dolari pe an regimului de la Pyongyang.

Un alt actor-cheie e Japonia. Premierul Shinzo Abe consideră că e absolut nefiresc ca 160 de ţări să întreţină relaţii diplomatice cu Coreea de Nord. Guvernul japonez ar vrea denuclearizarea completă a Peninsulei Coreene şi ar fi interesat să-şi sincronizeze acţiunile cu China, considerând că aceste două mari economii – a doua şi a treia la nivel global – ar trebui să îşi asume responsabilităţi politice importante. Din păcate, Beijing şi Tokyo au ele însele dispute teritoriale asupra mai multor insule din Marea Chinei de Sud. Mulţi experţi consideră că, dacă Seul va decide să revină la arsenalul nuclear, va fi greu ca japonezii să nu urmeze acest exemplu. Relaţia sud-coreenilor cu Japonia e încă marcată de memoria dominaţiei exercitate de Tokyo asupra Peninsulei în prima parte a secolului trecut.

UE are interesul ca Peninsula coreeană să nu fie destabilizată.

Cât priveşte UE, poziţia asumată de statele-membre este rezumată de formula: „sancţiuni şi dialog”. Să reamintim că Uniunea consideră Coreea de Sud un partener strategic, statut acordat unui număr foarte limitat de state. Pe de altă parte, UE nu a stabilit relaţii diplomatice cu Coreea de Nord decât în 2001. La Pyongyang nu există o Delegaţie a UE, iar ultima reuniune bilaterală a avut loc în 2015. Şapte din cele 28 de state-membre au deschise ambasade în RPDC, asigurând – prin rotaţie – reprezentarea intereselor întregii Uniuni. În Europa sunt doar câteva sute de muncitori nord-coreeni. Aceştia lucrează în Polonia, în condiţii mai mult decât penibile. UE are interesul ca Peninsula coreeană să nu fie destabilizată. Între altele, pentru că a încheiat un acord de liber schimb cu Coreea de Sud, care se vădeşte foarte avantajos pentru firmele europene. Recent, unii politicieni din UE, inclusiv Angela Merkel, au propus folosirea formatului din negocierile cu Iranul în cazul nord-coreean. Alţii s-au opus, considerând că există diferenţe fundamentale între cele două cazuri: Iranul nu era putere nucleară, Coreea de Nord este deja, chiar dacă oficial nu i se recunoaşte acest statut; iranienii au o democraţie, una foarte fragilă, în vreme ce nord-coreenii au parte de iadul totalitar.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite