De la „Regatul slavilor de sud” până la „butoiul de pulbere” mereu amorsat în Balcani

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
unteanu

Serbia şi Muntenegru fac schimb de expulzări de amabasadori, gest care poate anunţa o mereu posibilă reluare a tensiunilor din Balcani, abia ascunse sub enorma presiune europeană care încearcă să detoneze ameninţarea "butoiului cu pulbere".

Reuşită doar parţială deoarece, aşa cum se vede, problema de fond, amintirea profundă şi dureroasă a proiectului eşuat al "Statului slavilor de sud", domină nu numai interpretări profund contradictorii în cărţile de istorie ci şi, din nefericire, actualitatea imediată. Sensibilităţile au rămas extrem de mari, dovadă scandalul de acum care a pornit de la o remarcă făcută de Vladimir Bozovici, ambasadorul sârb în Macedonia, acuzat de ingerinţă în treburile interne după ce a afirmase vineri că adunarea care, în 1918, a decis aderarea Muntenegrului la Serbia a fost "o eliberare...expresie liberă a poporului de a se uni cu Serbia". 

Cheia de înţelegere a problemei - care se poate oricând să se transforme din nou într-o tragedie regională - o reprezintă "Declaraţia de la Corfu" din 1 iulie 1917 în care era lansat proiectul uniunii slavilor din sud. Uniune proclamată pe 1 decembrie 1918 de către prinţul Alexandu, în urma acordului slovenilor, croaţilor şi celor din Muntenegru de a intra în această nouă formulă statală comună, fără prea mult entuziasm, dat convinşi că era singurul mod de a putea face faţă pretenţiilor teritoriale ale Italiei. Noul stat avea să se numească Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, construcţie care conţinea de la început elementele propriei sale distrugeri, înglobând trei religii, două alfabete şi patru limbi diferite. În plus, existau minorităţi importante, precum cea albaneză şi cea maghiară, care nu aveau niciun fel de drepturi speciale. Fragmentarea era extremă: din totalul de 12 milioane de locuitori, sârbii reprezentau 38,8%, croaţii 23,7% iar slovenii 8,5%, plus un bloc de 16,5 de populaţie compusă din nemţi, albanezi, unguri, români, turci, italieni, macedonieni. Formaţiunea statală sub formă de regat rezistă până în 1929 când Alexandu I reuşeşte o lovitură de stat militară, suspendă constituţia şi proclamă primul stat al Iugoslaviei (1929-1941). Atunci ia şi decizia de a împărţi noua formaţiune statală exprimând hegemonia sârbă în nouă provincii desenate, cum era moda timpului, exclusiv după criterii georgafice, punct îndepărtat de plecare a tragediilor cu care s-a confruntat mai apoi Iugoslavia şi motivaţie primară a duşmăniilor feroce care au generat războiul civil. 

Atunci au început să se formeze şi să se dezvolte extrem de rapid mişcări naţionaliste ale croaţilor, albanezilor şi macedonienilor cu un potenţial de violenţă extrem de mare, punctul culminant al istoriei fiind asasinarea la Marsilia în 1934 a regelui Alexandru I-ul în timpul unei vizite oficiale în Franţa. Asasinul era un bulgar, membru a Organizaţiei naţionaliste revoluţionare interne macedoniene. Este proclamată o regenţă condusă de prinţul Paul Karadjorfjevici. În 1937, istoricul sârb Vasa Cubrilovici produce un raport râmas în istorie ca vizionar deoarece preconiza "soluţii radicale extreme" în cazul unor minorităţi etnice printre care albanezii din Kosovo. Prinţul Paul semnează o alianţă cu Hitler în speranţa de a salva pacea, dar un grup de ofiţei partizani ai apropierii de Alianţă încearcă să organizeze o lovitură de stat. Ocazie formală perfectă pentru Hitler să ordone invadarea ţării care capitulează pe 17 aprilie 1941. Teritoriul va fi împărţit în mai multe regiuni, aşa cum a fost cea care a revenit italienilor care au ocupat sudul Sloveniei, Dalmaţia, Muntenegru, Albania şi Kosovo , fiind formată faimoasa divizie albaneză SS cu misiune de a asigura curăţirea etnică a teritoriilor sârbe. Fiecare dintre naţiunile vecine încercă să scoată un profit din tragedie: Ungaria anexează teritoriul Voivodinei, Bulgaria preia teritoriul de est al Macedoniei, iar "Statul croat independent" proclamat de ustaşul Ante Pavelic este un regim al violenţelor extreme. Într-un final, mişcarea naţională de rezistenţă a sârbilor condusă de Tito avea să câştige mişcarea de gherilă, transformată în adevărat război, provocând pierderi enorme trupelor italiene şi germane şi obligându-le să cedeze. 

Muntenegru va rămâne unit cu Serbia până în 2006.

Iată, într-un super-rezumat, o imagine a rădăcinilor poblemelor tragice existente în regiune şi a existenţei a ceea ce occidentalii înţeleg foarte greu: supravieţuirea amintirilor, la fel de sensibile şi azi ca acum un secol, precum şi imposibilitatea de a găsi o soluţie individuală pentru statele din zonă, mereu implicate în conflictele multilaterale. În plus, aproape ca nicăieri altundeva în Europa, fragmentarea populaţiei face ca alături de un grup majoritar să existe întotdeauna minorităţi puternice, antrenate la rândul lor în tensiuni, războaie sau efemere alianţe în scopul supravieţuirii imediate.

Speranţa a fost ca proiectul integrării europene să fie cel care va anihila sau măcar diminua considerabil potenţialul acestor memorii ale suferinţei şi nesfârşitelor războaie civile, obţinând, punând ca prioritară perspectiva prosperităţii comune, o dimensiune care să unească energiile populaţiilor din zonă într-o direcţie non-destructivă. Parţial, este adevărat, s-a realizat acest lucru. Dar cât de "parţial"?

Întrebare extrem de neplăcută şi care revine neaşteptat de des şi arată că în Balcanii noştri poate oricând să explodeze un conflict, tocmai pentru că,. "procesul de vindecare a amintirilor" despreb care am auzit vorbindu-se la Dayton nu a fost dus niciodată până la capăt. 

Şi cum ar putea fi făcut asta când, în continuare, Balcanii reprezintă un teritoriu de confruntare pentru interese dintre cele mai diverse, începând cu cele comerciale şi sfârşind cu cele militare? Cum s-ar putea să se facă asta când rivalităţile etnice - primise a fi primele eradicate - sunt în continuare aproape de nivelul cel mai înalt, adăugându-se acum elemnte noi şi extrem de uşor perceptibile, cum ar influenţa statelor islamice în întreaga regiune. Şi, culmea, chiar şi această influenţă se desparte în două ramuri care devin profund contradictorii, cea turcă şi cea saudită luptând pentru consolidarea prezenţei lor din ce în ce mai complexe, bazându-se pe contribuţiile prieteneşti aduse în perioada războiului din Kosovo. Deloc neglijabil este rolul tradiţional al Rusiei care revine acum cu o ofertă economică şi militară complexă, bazându-se pe pilonul său sârb, în paralel cu dezvoltarea ofertei comerciale şi economice chineze.

Sintagma "învăţarea lecţiilor istoriei" este o formulă excelent găsită în cazul naţiunilor care raţionează pe timp de creştere economică şi acumulare de prosperitate. Nu şi celelalte cazuri, cele de criză sau de apropiere de timpuri ciudate şi cu alianţe greu predictibile.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite