De ce trebuie bătută femeia? D'aia, ştie ea de ce!

FOTO Shutterstock

Oare de câte ori am auzit această mostră de cretinism „macho” (care nu este numai românească, dar asta nu e o scuză)? De câte ori am întors capul sau ne-am făcut fie că nu ştim, fie că n-am auzit sau n-am văzut, fie că nu ne interesează, fie că am invocat respectarea intimităţii sacre a familiei, fie am pus, discret, întrebarea: „dar ea ce-a făcut?”.

Evident că nu bărbatul putea fi de vină, ci ea, numai ea, cea care, după cum se ştie, l-a perverit până şi pe Adam, de atunci încercând să facă asta, la porunca Satanei, cu sufletul şi mintea bărbaţilor de pretutindeni şi din toate timpurile.

Asta a fost odată, ce relevanţă mai are în lumea acestui secol XXI? Din nefericire, are. Chiar dacă, de decenii, se părea că edificiul legislativ internaţional adăugase noi şi noi segmente din ceea ce avea să fie, în final, acordul internaţional cel mai complex în privinţa combaterii violenţei împotriva femeilor: „Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestic” (cunoscută şi drept „Convenţia de la Istanbul”), deschisă pentru semnare în 2011 şi aplicată începând cu 2014. La 28 noiembrie, Parlamentul European votează în favoarea aderării UE la Convenţia de la Istanbul (aveţi aici textul Rezoluţiei). Până în acest moment, a fost semnată de 45 de ţări şi ratificată de 34 de ţări. A fost primită şi salutată ca una dintre realizările majore şi semnificative pentru evoluţia mentalităţilor, dar, pe de altă parte, trebuie să notăm că nu toate ţările europene au susţinut sau susţin Convenţia: printre ţările care au semnat, dar nu au ratificat documentul se numără Bulgaria, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria şi Ukraina, precum şi Marea Britanie. Lucru firesc, dintre ţările membre ale Consiliului Europei, nici Rusia, nici Azerbaijan nici măcar nu au semnat textul Convenţei.

Acum, la acest grup select al „refuznicilor”, se adaugă, într-o mişcare deloc surprinzătoare, Polonia: Zbigniew Ziobro, ministrul de justiţie al Poloniei, a anunţat că mâine, 27 iulie, va demara procedurile oficiale pentru retragerea ratificării pe care ţara sa o dădduse în 2015 Convenţiei europene. Mişcarea se încadrează perfect în logica partidului conservator Lege şi Justiţie (PiS) aflat la putere care s-a opus mereu ratificării Convenţiei, acuzând faptul că ar reprezenta o încercare a a promova "ideologia de gen" deoarece termenii Convenţiei se referă mai degrabă la „realitatea social” decât la „identitatea biologică”. Mai mult chiar, într-o luare de poziţie oficială din 2014, Ziobaro a definit Convenţia europeană drept „o invenţie feministă menită să dea o justificare ideologiei gay... nu e nevoie de o Convenţie pentru a şti că nu trenuie să baţi o femeie, e nevoie doar să citeşti Evangheliile”. Un mesaj pe acelaşi ton vine şi de la doamna Marlena Malag care a anunţat că va colabora cu ministrul justiţiei în demersul legal de renunţare la Convenţie despre care spuencă „este o vorbărie goală stângistă”, aşa cum spune Radio Zet.

Argumentul autorităţilor poloneze este că există deja o lege naţională în acest sens, votată de parlament pe 30 aprilie, în care, afirma Marcin Romanowski, ministrul adjunct al justiţie, ar exista şi suficiente paragrafe care penalizează violenţa domestică şi împotriva femeilor.

Tehnic, problema nu este numai în existenţa unei legislaţii naţionale, căci rolul Convenţiei europene era să ofere un cadrul general acceptat pentru o legislaţie care, la nevoie, să poată fi invocată ca recurs suprem în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care este un organism al Consiliului Europei şi care poate lua în discuţie chiar şi încălcarea de către justiţia naţională a drepturilor femeilor abuzate şi violentate.  Poate că asta nu se va produce niciodată, numai că posibilitatea teoretică exista iar acum, evident, nu mai este cazul. Mai ales dacă, aşa cum afirmă colegii de la Sky News „guvernul polonez a pus sub semnul întrebării afirmaţia conţinută în Convenţia conform căreia nici cultura, nici obiceiurile, nici religia, nici tradiţia sau aşa-numita «onoare» nu pot justifica violenţa”.

Aveţi aici textul Convenţei pentru a vă lămuri cât se poate de clar despre motivaţia invocată de cei care contestă textul şi asupra realităţii argumentaţiei privind eventuala sprijinire a unei deschideri spre susţinerea fenomenului gay. Dacă vreţi cumva o argumentaţie mai extinsă, Consiliul Europei a difuzat un material în care încearcă să sintetizeze întrega vastă discuţie pe subiect şi să explice o chestiune care, după părea mea, nu ţine de argumentaţie teologică sau juridică, ci de bun simţ, anume apelul de a opera în termenii mentalităţilor şi realităţilor familiei din timpul nostru. Pe de altă parte, apărând spiritul demersului care coincide cu întreaga argumentaţie în favoarea „familiei tradiţionale” regăsită cu atâta acurateţe în comunicatele de presă ale Bisericii pravoslavnice a Rusiei, aveţi aici un document emis de Minsitrul de Justiţie al Poloniei  în care argumentul principal invocat este faptul că în Convenţie există „soluţii dăunătoare din punct de vedere ideologic”, printre care referinţa la „gen”: în acord cu acest concept, nu biologia determină dacă cineva este bărbat sau femie, asta ar fi o problemă de alegere socio-culturală pe care o poate face oricine. Şi este legată de prezumţia că ar trebui schimbată educaţia dată copiilor în şcoli.

Discuţia şi apoi decizia anunţată de guvernul polonez a generat proteste de stradă la care au participat mii de persoane, atât la Varşovia, cât şi în alte oreşe, ceva similar revoltei produse de încercările succesive (nereuşite, dar susţinute cu tărie de Biserica Catolică) de a interzice avortul, într-o propunere legislativă care se apropia de spiritul Evului Mediu.

Bătălia de acum, dincolo de aceste aspecte atât de contradictorii, ascunde o alta, poate cu mult mai relevantă deoarece veţi vedea că se va generaliza în următoarele luni. Este vorba despre încercarea unor politicieni să-şi promoveze rapid propriile agende, în principiu legate de extrema dreaptă conservatoare, ca, profitând de haosul creat de pandemie şi de faptul că atenţia marilor jucători a fost şi este dedicată aproape exclusiv căilor de ieşire din criză. Totul în contextul marii dispute care se conturează în ceea ce va fi Summitul dedicat viitorului Europei, atunci când fiecare va dori să vină, pe cât se poate, cu pachetele legislative gata votate, jucând pe principiul faptului împlinit.

Ce va fi împlinit? Exact asta se discută acum.