Declaraţia Schuman şi rolul ei asupra viitorului Europei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Robert Schuman şi ceilalţi părinţi fondatori ai UE
Robert Schuman şi ceilalţi părinţi fondatori ai UE

La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei rostea o declaraţie, în care considera că „Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă“.

Robert Schuman a avut un destin aparte. Născut în Luxemburg, din tată francez originar din Lorena, ocupată în 1870 de Germania şi mamă luxemburgheză, Robert Schuman era german. Până la primul război mondial a a activat ca avocat la Metz, pe atunci, în Germania. După 1919, a devenit cetăţean francez dedicându-se reintegrării Alsaciei şi Lorenei în spaţiul cultural francez, după decenii de ocupaţie germană. În cea de-a doua conflagraţie mondială a activat în cadrul guvernului Petain, a fost arestat şi interogat dur de Gestapo, poliţia secretă nazistă, ulterior intrând în mişcarea de rezistenţă franceză

În colaborare cu un alt părinte fondator al Uniunii Europene, Jean Monnet, a elaborat declaraţia Schuman, prezentată la data de 9 mai 1950, considerată astăzi data naşterii Uniunii Europene. Această declaraţie insista pe:

  • exercitarea unui control comun asupra producţiei de cărbune şi oţel, materiile prime cele mai importante pentru industria armamentului.
  • Ideea că ţară care nu deţine controlul asupra producţiei de cărbune şi oţel nu va avea mijloacele necesare pentru a provoca un război.  

Experienţa sa de viaţă l-a ajutat să înţeleagă faptul că „Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este indispensabilă pentru menţinerea unor relaţii paşnice“.

Robert Schuman nu putea să ignore rolul activ al politicii franceze: „Asumându-şi, timp de mai bine de 20 de ani, rolul de campioană a unei Europe unite, Franţa şi-a pus dintotdeauna eforturile în slujba păcii. Nu am reuşit să realizăm o Europă unită şi ne-am confruntat cu războaie“.

Robert Schuman era ceea ce putem numi, un eurooptimist. El aprecia că „Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt. Alăturarea naţiunilor europene implică eliminarea opoziţiei seculare dintre Franţa şi Germania. Orice acţiune întreprinsă trebuie să aibă în vedere în primul rând aceste două ţări“.

Cheia de boltă a viitorului edificiu european era realizarea unei comunităţi europene a cărbunelui şi oţelului: „În acest scop, guvernul francez propune ca măsuri imediate să fie întreprinse într-o direcţie concretă, dar decisivă. Guvernul francez propune ca producţia franco-germană de cărbune şi oţel să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizaţii deschise şi altor state europene. Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică, un prim pas către realizarea unei federaţii europene şi va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniţiei de război, dar care au fost, în acelaşi timp, cele mai constante victime ale conflictelor“.

Practic, colaborarea franco-germană urma să deschidă calea unei extinderi a acestui spaţiu economic comun: „Solidaritatea de producţie astfel stabilită va demonstra că orice război între Franţa şi Germania devine nu numai inimaginabil, ci şi imposibil din punct de vedere material. Înfiinţarea acestei unităţi de producţie puternice, deschisă tuturor ţărilor care doresc să colaboreze, va pune bazele reale ale unificării economice, angajându-se să le furnizeze tuturor ţărilor membre elementele principale ale producţiei industriale, în condiţii egale. Această producţie va fi oferită lumii întregi, fără diferenţieri sau excepţii, pentru a contribui la creşterea nivelului de trai şi pentru a promova realizările paşnice. Cu mijloace suplimentare, Europa va putea să ducă mai departe realizarea uneia dintre misiunile sale esenţiale: dezvoltarea continentului african. n acest mod se va realiza, simplu şi rapid, acea fuziune a intereselor care este indispensabilă pentru crearea unui sistem economic comun; aceasta ar putea fi piatra de temelie a unei comunităţi mai largi şi mai complexe reunind ţări aflate multă vreme în conflicte sângeroase“.

Robert Schuman imagina crearea unei Înalte Autorităţi, precursoarea actualei Comisii Europene, care să asigure funcţionarea acestui proiect economic: „Prin punerea în comun a producţiei de bază şi prin instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor reuni Franţa, Germania şi alte state membre, această propunere va conduce la stabilirea primelor baze concrete ale unei federaţii europene, indispensabilă pentru menţinerea păcii.Pentru a promova realizarea obiectivelor astfel definite, guvernul francez este pregătit să iniţieze negocieri pornind de la următoarele considerente. Sarcina pe care o va avea de îndeplinit Înalta Autoritate comună va fi de a asigura, în cel mai scurt timp posibil, modernizarea producţiei şi îmbunătăţirea calităţii acesteia; furnizarea în condiţii egale a cărbunelui şi oţelului pentru pieţele din Franţa şi Germania, precum şi pentru pieţele din alte ţări membre; dezvoltarea în comun a exporturilor către alte state; egalizarea şi îmbunătăţirea nivelului de trai al muncitorilor din aceste ramuri industriale“.

Declaraţia lui Robert Schuman viza şi crearea planului de strategie economică, în cadrul căruia, scutirea de taxe vamale a transportului de cărbune şi oţel era piatra de temelie: „Pentru a îndeplini aceste obiective, pornind de la condiţiile de producţie diferite din statele membre, propunem să se instituie o serie de măsuri cu caracter tranzitoriu, cum ar fi aplicarea unui plan de producţie şi investiţii, stabilirea unui mecanism compensatoriu pentru egalizarea preţurilor şi crearea unui fond de restructurare care să faciliteze raţionalizarea producţiei. Circulaţia cărbunelui şi a oţelului între statele membre va fi imediat scutită de toate taxele vamale şi nu va fi afectată de ratele de transport diferenţiate. Se vor crea treptat condiţii care vor permite o distribuţie cât mai raţională a producţiei, la cel mai înalt nivel de productivitate.

Spre deosebire de cartelurile internaţionale, care au tendinţa de a impune practici restrictive asupra distribuţiei şi exploatării pieţelor naţionale şi de a menţine profituri mari, această organizaţie va asigura fuziunea pieţelor şi extinderea producţiei“.

Robert Schuman considera că un viitor tratat politic trebuia să susţină această iniţiativă. Totodată, noua construcţie urma să aibă şi asentimentul Organizaţiei Naţiunilor Unite. Comasarea producţiei de oţel şi cărbune nu afecta dreptul de proprietate asupra întreprinderilor: „Principiile şi acţiunile esenţiale definite mai sus vor face obiectul unui tratat semnat între state şi înaintat spre ratificare parlamentelor din fiecare ţară. Negocierile necesare pentru stabilirea detaliilor legate de aplicarea acestor prevederi se vor desfăşura cu ajutorul unui arbitru numit de comun acord. Acesta va avea sarcina de a se asigura că acordurile convenite corespund principiilor enunţate şi, în cazul în care se ajunge la un impas, va decide ce soluţie urmează să fie adoptată.

Înalta Autoritate comună care se ocupă de administrarea întregului sistem va fi alcătuită din personalităţi independente numite de guverne, respectându-se principiul reprezentării egale. Guvernele vor alege de comun acord un preşedinte. Deciziile Autorităţii se vor aplica în Franţa, Germania şi în celelalte ţări membre. În cazul în care deciziile autorităţii vor fi contestate, se vor lua măsuri de la caz la caz.

Un reprezentant al Organizaţiei Naţiunilor Unite va fi acreditat pe lângă Autoritate şi va întocmi un raport public pentru ONU de două ori pe an, pentru a face un bilanţ al activităţii noii organizaţii, în special în ceea ce priveşte respectarea obiectivelor acesteia.Instituirea Înaltei Autorităţi nu va prejudicia în niciun fel regimul de proprietate asupra întreprinderilor. În exercitarea funcţiilor sale, Înalta Autoritate comună va lua în considerare puterea conferită de Autoritatea Internaţională a Ruhrului şi obligaţiile de orice natură impuse Germaniei, atâta timp cât acestea rămân în vigoare“.

Robert Schuman l-a informat pe cancelarul german Konrad Adenauer despre acest plan. Cancelarul german a dat curs propunerii. Ulterior, guvernele Italiei, Belgiei, Luxemburgului şi Ţărilor de Jos s-au alăturat iniţiativei franco-germane şi au semnat acordul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, la Paris, în 18 aprilie 1951.

Astfel, Declaraţia Schuman deschidea perspectiva Comunităţilor Europene, care după Actul Unic European, adoptat la 17 februarie 1986 şi, mai ales după semnarea Tratatului de la Maastricht, la 7 februarie 1992, vor deveni parte componentă a ceea ce numim astăzi Uniunea Europeană.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite