Despre criza imigranţilor: cine sunt, trasee, călăuze, preţuri, cauze şi efecte

Vasile Ernu în dialog cu Olivier Peyroux, despre criza imigranţilor. Olivier Peyroux este sociolog francez şi coordonează un studiu în acest domeniu. Este autorul volumului „Fantasies and Realities of Child Exploitation in Western Europe“.

Să începem cu cauzele. Care sânt principalele cauze ale noului val al imigraţiei actuale, supranumit şi „criza imigranţilor”?

În ceea ce priveşte Orientul Mijlociu (Siria, Irak şi în curând Libia) asistăm la o retrasare a frontierelor stabilite de marile puteri odată cu căderea imperiului Otoman. Această mişcare fără precedent riscă să afecteze zone omogene etnic cu preţul persecuţiilor şi al dezrădăcinării familiilor din aceste teritorii. Populaţiile care nu aparţin comunităţii ”bune” sunt considerate duşmane în ciuda secolelor de convieţuire paşnică.

La nivelul Africii, situaţia e mai complicată: există migraţie economică, persoane care fug din pricina dictaturii (cazul Eritreei) sau migranţi cantonaţi în Libia care încearcă să părăsească ţara.

În fine, sunt şi oameni din Afganistan care încearcă să ajungă în Europa de mai bine de zece ani din motivele de insecuritate pe care le cunoaştem.

În ce măsură ţările occidentale au o vină în această criză regională care a produs acest nou val masiv al migraţiei?

Fără să ne întoarcem foarte departe în istorie, e evident că în Orientul Mijlociu ca şi în anumite ţări din Africa Occidentală (companii petroliere şi state) au căutat de mai bine de un secol să pună mâna pe resursele petroliere şi de gaze naturale ale regiunilor în cauză. Sfârşitul războiului rece a însemnat creşterea tensiunilor şi o prezenţă mai agresivă a occidentalilor. Intervenţiile occidentale în Irak şi Libia care au însemnat sfârşitul vechilor dictaturi şi avantajarea unor anumite confesiuni (în special şiiţii în Irak) au condus la o implozie a acestor state ca state naţiune. În cele din urmă identitatea colectivă e definită pe criterii etnice şi comunitare  mai degrabă decât pe criterii ideologice de inspiraţie marxistă asociate cultului unui lider.

Cine sînt de fapt cei care pleacă, care uneori îşi riscă şi viaţa?

Profilele sunt din ce în ce mai variate, deşi majoritatea este formată din bărbaţi celibatari cu vârste cuprinse între 18 şi 40 de ani. În ţările în conflict cum e Siria sau Irakul famillii întregi cu copii mici încearcă să fugă. În alte păţi, fie că e vorba despre Africa sau Afganistan, din 2005 vedem venind în Europa de Vest tot mai mulţi minori neacompaniaţi care profită de statutul lor, statut care îi fereşte de expulzare. Indiferent care ar fi motivele care le împing pe aceste persoane să plece, riscurile întâlnite pe parcursul călătoriei sunt asemănătoare, dat fiind că ei parcurg aceleaşi trasee.

Spune-mi te rog care sunt traseele lor? De unde pleacă, unde staţionează şi unde vor să ajungă?

Traseele sunt extrem de instabile în funcţie de riscuri, de costuri şi de posibilităţile de traversare. Dacă până acum mulţi migranţi din Africa treceau prin Libia, insecuritatea şi hoţii îi fac pe aceştia să îşi încercere norocul prin Magreb sau Turcia. Pentru cei din Orientul Mijlociu sau Afganistan, traseul terestru e folosit mai frecvent: Turcia, Grecia, Macedonia, Serbia şi Ungaria. În ceea ce priveşte traseele maritime, din Libia se pleacă mereu, dar aceste rute tind să fie evitate din pricina riscurilor. Traseele maritime au adesea ca punct de plecare Turcia pentru a ajunge în insula grecească Kos, ştiindu-se că poliţia grecească lasă să treacă migranţii. În fine, cei cu mai multe mijloace financiare folosesc traseul aerian. Merg în America de Sud şi apoi cumpără bilet către o destinaţie care nu necesită viză, dar optează pentru un zbor care are escală în Europa.

Care sînt metodele prin care pleacă, cît plătesc ca să ajungă în UE?

Căile maritime care pornesc din Libia sunt folosite de călăuze cu experienţă care iau în jur de 1000 de euro de persoană. În ceea ce priveşte căile terestre fiecare trecere a frontierei are propriul preţ care se ridică la circa 300 de euro de persoană înainte de intrarea în spaţiul Schengen la care se adaugă taxele de tranport şi de subzistenţă. Prezenţa unor grupuri care jefuiesc traficanţii, diferitele şpăgi fac ca o asemenea călătorie să coste câteva mii de euro de persoană. Dincolo de banii cheltuiţi, aceste persoane sunt expuse în mod regulat la acte de violenţă, ameninţări şi condiţii de viaţă extreme care creează numeroase traume.

Cine sînt călăuzele, traficaţii? Ce ştim despre ei ?

În ceea ce îi priveşte, şi aici situaţiile variază foarte mult,  în Libia numeroase grupuri (aici avem în vedere şi foştii militari) s-au reorientat către foarte profitabilul trafic de migranţi. În ceea ce priveşte ruta prin Balcani aceasta este compusă chiar din migranţi în asociere cu localnici şi uneori cu poliţiştii, din spusele migranţilor.

În discursul conservator se vorbeşte despre o „nouă invazie a barbarilor”, că UE este invadată. În realitate statisticile ne arată că nu UE, ci altele sînt ţările care au cel mai mare aflux de imigranţi. Cum stăm la acest capitol?

Este eivdent că Europa este la acest moment mult mai puţin afectată decât ţările vecine Siriei. În Liban, conform datelor oficieale, sunt 1.5 milioane de persoane înregistrate de HCR, în realitate se pare că sunt în jur de 2.5 milione la o ţară de 3.5 milioane de locuitori. Situaţia din Europa nu este comparabilă, dacă estimăm numărul refugiaţilor la 1.5 milioane din acest moment până la finele anului. Acest număr raportat la 504 milioane de locuitori cât are Europa înseamnă mai puţin de 1%. În unele ţări ca Suedia sau Germania, ţinând cont de îmbătrânirea populaţiei, e nevoie de muncitori migranţi. Cifra estimată de mai multe studii în privinţa Germaniei este de două milioane de migranţi din acest moment până în 2020. Sosirea refugiaţilor nu trebuie să fie percepută ca o povară pentru Europa.

Se vorbeşte foarte mult despre o infiltrare a teroriştilor printre refugiaţi. Există o bună analiză în Reuters unde ni se spune că militantii islamişti nu au motive să se infiltreze printre refugiaţi, ci mai degraba fluxul este invers: dinspre Europa spre Siria. Cum vezi povestea asta?

În această privinţă, este dificil să prevedem care vor fi strategiile adoptate. În propaganda Statului Islamic printre musulmanii din Europa, Califatul este prezentat ca tărâmul făgăduinţei pentru musulmanii a căror teritoriu tinde către vechiul Califat din viziunile Profetului. Este vorba despre o versiune musulmană a viziunilor israelite. Acest nou stat ar avea menirea de a găzdui musulmanii din lumea întreagă alături de familiile lor ceea ce e diferit de câmpul de antrenament al Al-Quaida a căror scop este formarea de terorişti. Este vorba despre populaţiile sunite care trăiesc în sânul Statului islamic, cu diferenţa că, prin opoziţie cu alte reguni, ei beneficiază de o securitate câştigată cu un preţ pe care nu l-au mai plătit de mulţi ani sau cu adeziunea lor totală. Pentru a rezuma, Statul Islamic este o organizaţie teroristă de tip nou al cărei obiectiv principal este de a-şi extinde teritoriul prin recrutarea de combatanţi din lumea întreagă. Dacă ameninţările privind Europa sunt reale, ele rămân totuşi foarte mici în comparaţie cu cele care vizează populaţiile non-sunite care trăiesc în regiune.

În acest moment graniţele UE sînt închise pentru ei, nu există un coridor umanitar, nu e clară politica UE faţă de această criză. Care e de fapt politica şi atitudinea UE faţă de această criză fără precedent? Statele UE oare nu pot schimba situaţia?

Gestiunea fluxului de migranţi este pe cale să redefinească relaţiile geopolitice între Europa şi vecinii săi. Acest lucru se aplică mai ales în cazul Turciei unde mai bine de două milioane de refugiaţi sunt blocaţi şi o bună parte dintre ei sunt exploataţi economic. Până în prezent politica UE în materie de migraţie a constat în finanţarea unor alte ţări în scopul de a stopa migranţii să vină în UE. Este şi motivul pentru care Gadafi a fost reabilitat în cursul anilor 2000. Gestiunea directă a migranţilor de către ţările europene se face mult mai dificil şi haotic, aşa cum putem vedea, fără să mai vorbim de atitudinea suspicioasă a partidelor politice preocupate de câştigarea voturilor populiste şi de extremă dreaptă. Concret, marea majoritate a ţărilor nu ştiu cum să găzduiască refugiaţii care vin în număr mare. Toată logistica şi structurile actuale trebuie regândite.

Traducere: Maria Cernat

Acest text a fost publicat şi pe www.criticatac.ro