Don't cry for Berlusconi...

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Silvio Berlusconi FOTO Reuters
Silvio Berlusconi FOTO Reuters

Abandonat de o parte din apropiaţii săi, care l-au constrâns de altfel să voteze, împotriva convingerilor sale, încrederea în guvernul lui Enrico Letta, pe cale să fie eliminat din Senat – o comisie decizând în 4 octombrie că trebuie scos din drepturile sale – Silvio Berlusconi se îndreaptă spre o inevitabilă părăsire a scenei.

Berlusconi va ieşi deci din arena cu lei în care singur a intrat, cândva, stăpân pe sine şi convins că totul este etern. În viaţă, ca şi în politică, conştientizarea efemerului, a vidului, a trecerii, doare. Şi nu are niciun remediu. Un text foarte bun, semnat de Marcello Sorgi, în "La Stampa". Articol preluat, tradus de Presseurop.eu.

Pentru prima oară în douăzeci de ani, criza politică a fost evitată nu doar datorită sau în ciuda lui Berlusconi, ci în indiferenţa absolută a ceea ce a putut face sau nu Il Cavaliere, prizonier de mai multe zile al unei spirale infernale, care l-a făcut de altfel să-şi schimbe poziţia de mai multe ori. Faptul că l-a capătul unei zile parlamentare agitate, şi într-un fel istoric, liderul grupării de centru-dreapta, aproape stană de piatră, a anunţat că, spre uimirea tuturor, va vota încrederea (în timp ce el însuşi ordonase miniştrilor săi să-şi dea demisia sâmbătă, şi că ceruse cu foarte puţin timp înainte senatorilor săi să voteze neîncrederea), n-a avut nicio influenţă asupra finalului complexei partide de poker care s-a jucat în ultimele zile.

Zarurile erau deja aruncate, încă de când disidenţii din PDL anunţaseră, în noaptea de marţi spre miercuri, că nu vor abandona în niciun caz guvernul, guvern care putea astfel să conteze pe sprijinul unui număr suficient de mare de parlamentari pentru a-şi asigura o nouă majoritate la Palazzo Madama [sediul Senatului italian].

Astfel, cel care a fost mult timp simbolul celei de A Doua Republici [cadrul instituţional născut după valul anchetei anticorupţie "Mâini curate", la începutul anilor 1990], principala piesă de rezistenţă a construcţiei politice din ultimii douăzeci de ani, liderul care a reuşit mereu să joace un rol determinant nu doar în propria sa tabără ci şi în tabăra adversă, a devenit superflu. Berlusconi nu-şi revenea practic din şoc şi a avut nevoie de mai multe ore pentru a realiza ceea ce s-a întâmplat.

Când, în cele din urmă, a înţeles, s-a resemnat cu ideea unui vot util, pentru guvern, pentru a nu asista, practic, la destrămarea propriului său partid. Conducerea sa carismatică, cea care i-a permis, până luni seara, evitarea tuturor formelor de dezbateri interne, s-a sfărâmiţat.

Jokerul Alfano

S-a evaporat cât ai clipi. Înşelată, destrămată de hoarda de insulte venite din partea alegătorilor de centru-dreapta, debusolaţi de inconstanţa de neînţeles cu care Berlusconi a realizat nefericita sa tentativă de a provoca prăbuşirea guvernului.

Şi nu există nicio îndoială că [vice-preşdintele Consiliului şi numărul doi al PDL] Angelino Alfano a jucat un rol-cheie în această criză, refuzând din start provocarea sciziunii PDL, făcând totul, până în ultima clipă, pentru a-l întoarce din delir pe Il Cavaliere, şi reuşind chiar, nu doar datorită puterii sale de convingere, ci şi consensului pe care a reuşit să-l obţină între timp în cadrul grupurilor parlamentare, pe lângă senatorii şi deputaţii dispuşi de acum înainte – în premieră – să nu-l mai asculte pe Berlusconi.

Alfano, căruia apropiaţii i-au reproşat mereu o anume lipsă de curaj, şi-a arătat de această dată muşchii

Dincolo de schimbarea de traiectorie şi criza unei conduceri de mult timp uzate, în ciuda frumoaselor succese electorale, a ovaţiilor "Silvio, Silvio!" şi a reacţiei emotive a italienilor în faţa problemelor sale personale – ceea ce s-a întâmplat în ultimul timp, până la punctul final al zilei de ieri, era deja scris în previziunea unei deschideri politice. Nu pacificarea, în care Berlusconi vedea greşit finalul aventurilor sale – şi pe care de fapt toate manevrele sale au făcut totul să o împiedice. Ci mai degrabă naşterea, cu binecuvântarea preşedintelui Republicii, Giorgio Napolitano, a unei "axe a urgenţei" care s-a dovedit rapid inoxidabilă, între Letta şi Alfano, Castor şi Polux în acest nou guvern.

Este încă prea devreme pentru a ne pronunţa asupra finalului acestui episod, important, care nu a fost neaşteptat şi surprinzător decât în aparenţă. Între altele, trăim sfârşitul unei schimbări de generaţie, cu toate loviturile sub centură la care ne-am putea aştepta. Este posibil ca la ieşirea din criza economică şi la capătul unei legislaturi care, la ora actuală, a mai câştigat încă cel puţin un an de viaţă, să asistăm la o nouă încleştare între o centru-dreapta şi o centru-stânga profund transformate, mai apropiate de mişcările similare din majoritatea statelor din Europa. Dar este inutil să ne îmbătăm cu apă rece: greutatea tradiţiei italiene şi a protagoniştilor acestei noi etape nu trebuie subestimate. Altfel spus, este posibil, şi chiar probabil – de temut, din anumite puncte de vedere – ca democraţia creştină să nu supravieţuiască apariţiei celei de A Treia Republici.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite