Entuziasmul transatlantic Berlin - Washington a înflorit în gerar

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
merkel biden

Victoria preşedintelui Joseph Robinette Biden Jr. de la sfârşitul anului trecut, cel puţin simbolic, a recalibrat alianţa transatlantică a Statelor Unite cu Germania, destul de tensionată în mandatul lui Donald Trump, după patru ani de politică „America First”.

La prima vedere, felicitările prusace în urma victoriei lui Biden au pregătit terenul pentru un dialog revitalizat. Este suficient să amintim declaraţiile optimiste ale cancelarul Angela Merkel, preşedintelui Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, ministrului de externe Heiko Maas sau ale ministrului apărării Annegret Kramp-Karrenbauer, toate îndreptate pentru susţinerea unui New Deal transatlantic.

În realitate, victoria lui Joseph Robinette Biden Jr. este un pas în faţă în relaţiile dintre Statele Unite şi Germania, însă mai multe dosare încă despart o agendă mai coordonată între cele două superputeri mondiale.

În primul rând declaraţia recentă a preşedintelui Joe Biden conform căreia gazoductul Nord Stream 2 este o „afacere proastă” pentru Europa, o afacere care ar aduce gazul rusesc în Germania sub Marea Baltică şi care la prima vedere, conform viziunii ultimelor administraţii - Trump şi Obama, va face Europa mai dependentă de gazul rusesc şi va afecta securitatea energetică europeană.

Gazoductul Nord Stream 2 reprezintă o investiţie de 11 miliarde de dolari, finanţată jumătate de compania rusă de stat Gazprom şi jumătate de cinci companii europene - OMV, Wintershall Dea, Engie, Uniper şi Shell. Proiectul Nord Stream 2 va permite dublarea capacităţii de transport a Nord Stream 1, până la 110 miliarde de metri cubi pe an, astfel că o cantitate mai mare de gaze naturale ruseşti va ajunge direct în Germania pe sub Marea Baltică, fără a mai trece prin Ucraina.

Construcţia conductei a fost suspendată în decembrie 2019, când o companie şi-a scos navele din proiect pe fondul avertizărilor cu sancţiunile din partea SUA, obligând Gazprom să încerce să-l completeze cu resurse proprii, Kremlinul acuzând guvernul SUA că prin blocarea proiectului încearcă să promoveze vânzările propriului său gaz natural lichefiat.

Din această primă sursă de posibilă tensiune dintre cele două state, reiese şi al doilea hop, în urma alegerii lui Armin Laschet ca succesor al lui Merkel la conducerea Partidul Creştin Democrat (CDU), la jumătatea lunii ianuarie, noul preşedinte al CDU având o şansă mare să moştenească şi poziţia de cancelar al Germaniei.

Armin Laschet este cunoscut pentru simpatiile sale pro Vladimir Putin, o revitalizare a relaţiilor cu Rusia fiind destul de probabilă, implicit susţinerea şi mai puternică a proiectului Nord Stream 2, proiect pe care şi actualul cancelar german l-a susţinut.

Accederea lui Armin Laschet la frâiele motorului economic al Uniunii Europene, poate însemna la nivel diplomatic şi două agende diferite ale Statelor Unite şi Germaniei în speţele Ucrainei, Siriei - Laschet i-a acuzat pe americani că au sprijinit Statul Islamic (ISIS) şi Frontul Nusra (pe atunci o franciză al-Qaeda) împotriva regimului Bashar al-Assad, şi a grupului de la Vişegrad, în general ostil prin Polonia gazoductului Nord Stream 2.

A treia sursă de viitoare neînţelegeri între Berlin şi Washington este acordul Uniunea Europeană - China privind investiţiile, după mai bine de şapte ani de negocieri, UE şi China fiind aproape de a semna un acord privind investiţiile, parteneriatul urmând să îmbunătăţească accesul pe piaţă chineză al investitorilor europeni şi o accesibilitate mai mare a companiilor chineze pe pieţele europene.

Acordul nemulţumeşte evident Statele Unite, însă pentru Europa şi China este o confirmare a evoluţiei comerţului bilateral dintre cele două puteri economice, în 2020 fiind în valoare de 650 de miliarde de dolari!

Nu în ultimul rând, declaraţia Angelei Merkel, de marţi, în cadrul Forumului Economic de la Davos „îmi doresc foarte mult evitarea formării de blocuri” este un refuz ferm pentru un front comun al „ţărilor democratice” împotriva Chinei front impulsionat în mod evident de peste Atlantic.

O a patra sursă de tensiune între cele două state este vechea temă a armatei comune europene şi a contribuţiei ţărilor europene la bugetul NATO.

Încercarea economică a Uniunii Europene de a fi o superputere mondială este diminuată în acelaşi timp de faptul că nu are o armată proprie care să-i reprezinte interesele economice şi... militare.

Prin urmare, este de aşteptat ca viitorul NATO, în următorii doi, trei ani, să fie renegociat între Statele Unite şi aliaţii săi europeni, în contextul în care ideea unei armate comune europene va rămâne o stafie care bântuie ambiţiile economice la nivel global ale Berlinului şi de ce nu, Parisului.

Invitaţia adresată preşedintelui Biden de a vizita Berlinul, de către cancelarul Merkel, este un semnal pozitiv în lumina noii paradigme politice de la Washington. Rămâne să vedem cât de dure vor fi negocierile din spatele cortinei entuziasmului transatlantic, înflorit pe timp de iarnă, în gerar.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite