Erdogan a risipit orice iluzie

Preşedintele Turciei a câştigat fără probleme alegerile anticipate – prezidenţiale şi legislative – ţinute duminica trecută. El a risipit astfel trei iluzii recente.

Prima era aceea că preşedinţia va fi tranşată într-un al doilea tur. Iluzia aceasta a pornit de la stânga kemalistă din CHP, întrucât candidatul ei - Muharrem Ince - avea în sondajele din preajma scrutinului un scor în creştere, iar Erdogan - care a refuzat invitaţia adversarului său principal la dezbateri - părea să scadă sub 50 de procente. Până la urmă, sultanul a obţinut 52,5% încă din primul tur, iar Ince - 30 de procente. Selahatin Demirtaş, candidatul kurzilor, a avut cu trei procente mai puţin decât propriul partid - HDP -, iar singura candidată înscrisă în cursă - Meral Akşener - s-a situat şi ea sub scorul formaţiunii care o susţinea, una nouă, creată în 2017 şi numită Partidul Bun.

A doua iluzie a fost aceea că ar fi posibilă o coabitare, cu alte cuvinte că, inclusiv în ipoteza unei victorii a lui Erdogan la prezidenţiale, opoziţia ar putea fi în stare să constituie o majoritate în Adunarea legislativă. Stânga din CHP s-a aliat de aceea cu conservatorii laici conduşi de Akşener, ca şi cu Partidul Fericirii, într-un bloc politic intitulat Alianţa Naţiunii. În faţa lor s-a aflat Alianţa Poporului, alcătuită din formaţiunea lui Erdogan - AKP - şi din partenerii săi din Mişcarea Naţionalistă. Unora li s-a părut bizară asocierea otomaniştilor cu naţionaliştii, ca şi a stângii cu conservatorii. De fapt, clivajul principal a fost laic-religios, iar Erdogan - care a reinventat islamul politic - a avut câştig de cauză şi-n Parlament, mai ales datorită scorului foarte bun al naţionaliştilor.

Erdogan va avea mai multă putere decât în prezent. Pentru UE, nu e o veste foarte bună.

A treia iluzie a fost formulată de candidata Akşener, care a vorbit în campanie despre o posibilă revenire la parlamentarism, în condiţiile în care Erdogan ar fi fost învins. Să reamintim că alegerile din 24 iunie au fost primele ţinute după schimbarea de anul trecut a Constituţiei, în urma căreia regimul a căpătat o formă prezidenţială. De-acum şeful statului conduce direct guvernul, funcţia de premier - care devenise oricum decorativă în ultimii ani - fiind desfiinţată. Pe scurt, Erdogan va avea mai multă putere decât în prezent. Pentru UE, nu e o veste foarte bună. Iniţial pro-european, preşedintele turc a devenit - mai ales după 2016 - un partener foarte dificil în dialogul cu UE.