Eurovision, victimă inocentă sau pion de manevră în bătălia politică?

Gata cu perioada romantică în care pe scena celui mai mare festival-competiţie din lume apăreau ABBA, Celine Dion sau Cliff Richard, cu muzica aceea fermecătoare gândită încă de la început să concureze şi să depăşească tradiţia Sanremo, oferind un foarte necesar moment de linişte, dulceaţă şi frumuseţe în primul rând, atunci, generaţiei care suferise ororile războiului.

Poate asta este explicaţia principală a succesului fulminant al formulei Eurovision care pusese naţiunile care, până atunci, se sfâşiaseră în tranşee, în faţa unui alt tip de competiţie globală, cea pe bază de talente. Poate cel mai accesibil concurs popular şi care oferea instantaneu o poartă de ieşire spre orizontul unei speranţe, cea a reunirii ambiţiilor de supremaţie doar la nivelul exprimării talentelor muzicale, parte reprezentativă din ce în ce mai importantă a "imaginii de marcă" naţionale.

Decidenţii politici au înţeles din primul moment miza pe care o reprezintă cel mai mare show de televiziune din lume, difuzat în mai toate ţările lumii, în orice caz pe aproape totalitatea televiziunilor de stat din Europa: o piaţă de aproape 190 milioane de telespectatori, atraşi foarte tare de perspectiva participării lor directe la stabilirea ierarhiei finale.  Eram întâmplător la Stockholm în 2016 şi am discutat cu echipele UER (Uniunea europeană de radio şi tv) care primeau în direct cifrele de audienţă şi raportau 204 milioane de telespectatori din 42 de pieţe unde se organizase sondajul, adică o creştere de 5 milioane faţă de anul precedent. Mult. Sigur că nu atât de mult cât cota medie de audienţă de 750 milioane de persoane reunită anual de spectacolul difuzat de televiziunea chineză cu prilejul Anului Nou, dar mai mult decât suficientă pentru ca politicienii (oricum doritori de spectacol dar, în general, personaje triste, inodore şin insipide) să înceapă şă-şi dorească să beneficieze ceva din strălucirea evenimentului.

Ce-i fascina, atunci ca şi acum, era un fenomen de care doar atât de puţini politicieni au avut parte: popularitatea imediată, acceptarea instantanee la rang de erou popular şi propulsarea unui nume necunoscut - pentru o zi, pentru un an sau pentru totdeauna - în mitologia populară naţională, prezentaţi în strălucirea reflectoarelor unduindu-se în costumele cu paiete. Ce n-ar da politicienii să aibă parte de audienţele în delir înregistrate de Toto Cutungno, Celine Dion, Frida Boccara, ABBA, Brotherhood of Man, Johnny Logan, Isabelle Aubert, Giliola Cinquetti sau France Gall. Le-au recunoscut cu invidie succesul dar, până la un moment dat, au fost într-atât de înţelepţi să lase fenomenul să evolueze ca o structură de valoare unică şi separată a societăţii, fără să se amestece... Poate şi din cauză că, în paralel cu tipul de muzică promovat de cei care se înscriau la Eurovision, policienii aveau mult de suferit în urma muzicii angajate - în linia gloriei personajelor care au creat festivaluri tip Woodstock, muzica împortiva cretinilor cu galoane pe creier care ştiu doar lecţia războiului şi judecă valoarea unei naţiuni în funcţie de capacitatea de distrugere pe care o posedă. 

Din nefericire, înving acum - chiar decisiv - echipele de imagine ale băieţilor care, suprinşi de reacţia audienţelor în raport cu prestaţiile lor mai mult decât neconvingătoare în perioada pandemiei, caută să politizeze absolut orice eveniment imaginabil, preiau orice spaţiu liber rămas,  introducând elementele propriei ofensivei active de propagandă pentru a câştiga puncte. Iar în jocul acesta distructiv nu se putea să nu intre şi Eurovision, posibil supusă acum la presiuni care vin direct din lumea politică şi transformă profund procesul de selecţie, introducând o grilă strict politică. Poate vă amintiţi că în 2009, la un an după războiul ruso-georgian, Stephane &3G, formaţia georgiană selectată pentru concurs, a fost rugată să schimbe titlul cântecului lor, iniţial denumit "We Don't Wanna Put In" sau să vină cu altceva. Georgienii au refuzat, aşa că au fost eliminaţi din ediţia respectivă a Eurovision care s-a desfăşurat la Moscova.

În acest an, EBU (European Broadcasting Union) a anulat definitiv participarea Belarus sub acuzaţia că nu respectă caracterul apolitic al concursului. Este vorba despre un scandal în două trepte. Acum două săptămâni şi jumătate, piesa prezentată de grupul Galasy Zmeta (foto) a fost pentru prima dată respinsă, versurile în limba rusă fiind considerate ca o satiră la adresa protestatarilor împotriva preşedintelui Lukaşenko. Grupul respectiv este cunoscut pentru seria de cântece împotriva forţelor de opoziţie şi de sprijinin pentru Lukaşenko. Cei de la EBU explică: "S-a ajuns la concluzia că acest cântec pune sub semnul întrebării natura apolitică a concursului".

Cei de la Galasy Zmeta propun un al doilea cântec, dar şi acesta este respins pentru motive similare: "S-a ajuns la concluzia că şi această propunere venea în contradicţie cu regulamentul competiţiei care spune că nu trebuie să fie instrumentalizat sau prilej de dispută", au repetat cei de la EBU.  

Nu ştiu ce va urma. Dar este limpede că s-au scos săbiile din teacă şi că, din acest moment, orice vorbă, orice grimasă, orice decor şi orice costumaţie în concurs pot să fie subiect de scandal politic, pot fi supuse oricărei interpretări şi pot să sevească unei demonstraţii privind interesele şi demersurile duşmănoase ale adversarului. Vedeţi cât de uşor, la prima adiere de vânt, cei care ne conduc cad în vechiul obieci al cenzurii militare care, din principiu, ca orice Moş Teacă, urăşte instinctiv cultura şi actorii săi de pe orice scenă, declaraţi inutili prin ordin de zi pe unitate. Chiar dăunători. În afara momentului în care cântă în cor pe un text aprobat în prealabil de organele superioare de partid şi de stat.

Sigur, dacă e vorba de poziţii ideologice, este clar, formaţia din Belarus cântătoare favorabil lui Lukaşenko nu merită să facă umbră pământului. Dar, scuzaţi de întrebare, dacă mâine un alt cântec vine să zică prostii revoluţionare şi te trezeşti cu vreun Verdi care să inspire cântarea sclavilor secolului XXI (cu mască şi respectând distanţarea socială), asta va fi acceptabil?

Cel mai bine şi mai bine, le dăm celor de la EBU catalogul pieselor de la Festivalul Mamaia (inclusiv cel al copiilor) şi să vedeţi cum, garantat la modul absolut, nu vor mai exista probleme precum cea descrisă azi. Dacă se mai adaugă şi repertoriul facinant de la "Crizantema de aur", politic vorbind le-am scos spinii din talpă. Toţi spinii, din toate tălpile. Şi ne-am scos şi noi. N-ar fi mai bine?