EXCLUSIV Ucraina, mamă vitregă pentru românii din Cernăuţi

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Steagul Ucrainei. FOTO: Corbis
Steagul Ucrainei. FOTO: Corbis

Comunitatea românească din Ucraina se confruntă cu una dintre cele mai grele perioade din istoria recentă. După ce ieri v-am prezentat un material în exclusivitate despre soarta românilor care luptă pe Frontul de Est, astăzi, reporterii „Adevărul” vă dezvăluie dedesubturile unei comunităţi sfâşiate între datoria patriotică faţă de o ţară în plin război şi dorinţa de păstrare a unei identităţi româneşti.

Cernăuţiul păstrează încă amprenta habsburgică, ceea ce-l face un oraş cochet. Ocupaţia sovietică n-a reuşit să distrugă de tot urmele unei civilizaţiei europene. Doar din loc în loc, pieţele publice, largi şi aglomerate, sunt marcate cu câte o statuie socialistă, mărturie a apartenenţei la fosta Uniune Sovietică. Pe cea închinată soldatului sovietic, amplasată în Piaţa Mitropoliei, stă scris „Armata roşie şi-a îndeplinit în mod destoinic îndatorirea sa patriotică şi a eliberat patria noastră de sub ocupaţia duşmanilor. Slavă Armatei Roşii Eroice!”. Un mesaj care le aduce aminte zilnic românilor de aici chinurile prin care au trecut după ce Stalin, în 1944, i-a „eliberat de sub jugul românesc“ şi-a tras graniţă între ei şi patria mamă.

Se simt „orfani de mamă“, uitaţi de România, şi în acelaşi timp cu o mamă adoptivă care nu-i tratează ca pe propriii copii. „Noi, românii, am fost consideraţi întotdeauna oameni de mâna a doua. De când ne-au ocupat teritoriile ucrainenii şi ruşii, de atunci noi întotdeauna ne-am simţit presaţi şi oameni de mâna a doua“. Florina Toma aproape că plânge când vorbeşte despre asta. E ziaristă la „Zorile Bucovinei“, publicaţie bisăptămânală autoproclamată „Ziar al românilor din Bucovina“. Pentru conţinutul ei naţionalist, statul ucrainean a tăiat finanţarea. Un sprijin pentru editare gazetei vine acum din România.

Românii din Ucraina – o comunitate divizată 

În regiunile Cernăuţi şi Transcarpatia, locuite preponderent de români, există zeci de asociaţii care pretind că apără tradiţiile şi valorile româneşti. Cu nume dintre cele mai pompoase, precum „Uniunea Regională a românilor din Transcarpatia - Dacia - Apşa de Jos“, „Societatea Victimelor Represaliilor Staliniste - Golgota“, sau „Societatea culturală a românilor din regiunea Cernăuţi – Arboroasă“, jumătate dintre ele nu au nici măcar un sediu sau funcţionează câte trei-patru la aceeaşi adresă. Guvernul României plăteşte anual milioane de lei pentru promovarea activităţilor lor. În realitate, ele nu au nicio activitate. „Cele mai multe dintre ele sunt compuse dintr-un om şi-o ştampilă“, spune Marin Gherman, jurnalist la radioul Ucraina Internaţional. Românii sunt divizaţi şi în afara graniţelor ţării şi asta face ca identitatea lor să fie greu de apărat.

Războiul le-a readus aminte că sunt români

Tot mai mulţi părinţi aleg să-şi dea copiii în şcoli ucrainene. Susţin că astfel le vor oferi mai multe şanse în viitor. Din această cauză, în ultimii 10 ani, 20 de şcoli cu predare în limba română au fost închise sau transformate în şcoli mixte. Limba română se aude din ce în ce mai rar pe străzile Cernăuţiului. Doar la sate încă se păstrează intact sentimentul de românism. Asta i-a făcut şi pe locuitorii raioanelor Hliboca şi Herţa să iasă în stradă şi să protesteze la adresa mobilizării generale dictate de la Kiev.

Români din Ucraina. FOTO: Mediafax

Romani in Ucraina FOTO Mediafax

Războiul a fost singurul care a reuşit să-i unească pe românii de aici. ”Acest război nouă nu ne trebuieşte. Război e atunci când îi o limbă şi altă limbă. Dar ei sunt fraţi. Prea mulţi tineri şi bărbaţi şi-au lăsat viaţa pentru a merge la război”, ne-a mărturisit Cristina Cuculeac, din satul Mahala. Soţul ei, întors de la război, a trebuit internat la sanatoriu după lucrurile pe care le-a trăit pe front. În luna iulie, vreme de câteva zile, drumurile care străbat raioanele româneşti au fost blocate. Mame şi soţii au ieşit în stradă. Copiii şi soţii lor urmau să lupte într-un război pe care nu-l înţeleg. Un război despre care simt că nu este al lor. Şi, într-un final, au reuşit.

Efectele războiului: gâlceavă pe alimente

Viorel Iastremschi ţine în permanenţă, prin telefon, legătura cu „băieţii noştri”, aşa cum îi alintă pe soldaţii bucovineni plecaţi pe Frontul de Est. Iastremschi este şeful Administraţiei Regionale de Stat din regiunea Herţa, omul preşedintelui în teritoriu.

Viorel Iastremcshi FOTO Alex Varninschi

Viorel Iastremschi (dreapta). FOTO: Alex Varninschi

Funcţia pe care o deţine îl obligă, administrativ, să răspundă de soarta celor din comunitatea sa, însă, pentru el, războiul a devenit unul personal în momentul în care etnicii români au primit ordin de înrolare în armata ucraineană, iar mamele şi soţiile au protestat faţă de „ridicarea la oaste” a tinerilor bucovineni. „Nu e adevărat că aceste ordine erau de înrolare. A fost o cerere a Kievului de a ştii câţi oameni sunt apţi pentru armată în această regiune”, a declarat, împăciuitor, Iastremschi. „Protestele nu au fost îndreptăţite. Noi am încercat să le explicăm oamenilor, dar a fost prea târziu. Deja începuse zarva.” 

          

Ad Options

Odată pornit războiul, cu soldaţii pe front, Iastremschi a conştientizat faptul că lipsurile grave şi dotarea precară a forţelor militare ucrainene vor spori gradul de pericol pentru etnicii români din regiunea sa plecaţi pe front. Împreună cu oamenii din comunitatea pe care o conduce, Viorel Iastremschi a strâns fonduri, alimente şi medicamente pentru soldaţi şi familiile acestora. Ajutoarele nu au ajuns, întotdeauna, la cei cărora le erau destinate. „Eu trimiteam camioane întregi cu apă şi alimente pentru băieţii noştri, dar ele erau oprite la primul filtru de control al armatei ucrainene şi, din cauza lipsei acute de provizii, erau descărcate acolo. Nu toate donaţiile au ajuns la soldaţii din regiunea Herţa, dar, în condiţiile de faţă, e bine că au ajuns totuşi pe front”, a declarat Iastremschi.

Şi femeile vor să lupte

Mahala este un sat majoritar românesc. Peste 90% din locuitorii acestei aşezări aflate la circa 16 kilometri de oraşul Cernăuţi s-au declarat etnici români la ultimul recensământ din 2001. Din satul de unde Florin Cuculeac a plecat pe front, Elena Nandriş, primarul comunei, încearcă din răsputeri să ţină laolaltă o comunitate dezbinată de izbucnirea războiului. „Trebuie să rămânem uniţi. Noi suntem aici de peste 500 de ani şi aici vrem să trăim şi să locuim. Suntem români, dar trebuie să respectăm legile şi Constituţia Ucrainei”, susţine aceasta. Între datorie de stat şi dragoste de neam, Nandriş încearcă să păstreze identitatea, tradiţiile, limba şi obiceiurile româneşti, din ce în ce mai ameninţate de fenomenul de ucrainizare a localităţilor din zona Cernăuţului.

Elena Nandris FOTO Alex Varninschi


Elena Nandriş (dreapta). FOTO: Alex Varninschi

Recent, aceasta a deschis încă o grădiniţă cu predare în limba română, un fenomen din ce în ce mai rar, având în vedere opţiunile părinţilor din satul Mahala de a-şi da copiii la şcoliile ucrainene. Din considerente practice ce ţin de oportunităţile profesionale, dar şi din cauza fenomenului de împuţinare a şcolilor, eforturile Elenei Nandriş par în zadar. „Tinerii noştri sunt floarea de pe copac. Dacă scuturi floarea ce mai rămâne? Nu mai este roadă”, a mărturisit Nandriş, cu gândul la tinerii care au luat calea frontului, în apărarea integrităţii Ucrainei. Din surse neoficiale, am aflat că unele dintre ajutoarele pe care Elena Nandriş le-a trimis soldaţilor, inclusiv veste antiglonţ şi căşti de protecţie, provin din România.

Ad Options 

Dintre aceste veste, unele donate şi de forţele NATO, aveam să aflăm de la soldatul Lazăr Popovici, staţionat într-un avanpost din Peninsula Biruci, în apropiere de Crimeea, că „sunt slabe”. „Noi le-am testat şi nu rezistă. Trece glonţul prin ele foarte uşor. Le purtăm mai mult pentru a ne încălzi”, a mărturisit acesta. Doamna primar Nandriş îşi doreşte cel mai mult „să fie pace”, dar, dacă va fi nevoie, e gata să facă sacrificiul suprem pentru a-şi apăra familia şi pe cei dragi. „Dacă va trebui, iau şi eu arma în mână şi lupt pentru apărarea pământului nostru”, ne-a mărturisit aceasta.

Masacrul de la Fântâna Albă

În data de 1 aprilie 1941, un grup de români din satele de pe Valea Siretului au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în România. În frunte cu preoţii comunităţilor separate de România prin noua graniţă impusă în urma ultimatumului din 28 iunie 1940 de către Armata Roşie, 3.000 de români au încercat atunci să fugă de sub ocupaţia sovietică în patria-mamă.

Vasile Tărâţeanu. FOTO: Alex Varninschi

Vasile Tarateanu FOTO Alex Varninschi

În Poiana Varniţa, la circa 3 kilometri de graniţă, aceştia au fost seceraţi de focul mitralierelor sovietice. În urma masacrelor şi deportărilor forţate, populaţia românească din regiunea Cernăuţi s-a împuţinat cu peste 75.000 de suflete. Mulţi se tem că evenimentele curente din estul Ucrainei sunt o „repetare a istoriei” pentru comunitatea românească din Bucovina. „Istoria se repetă. Dacă ruşii ajung din nou pe teritoriul Bucovinei, vom avea de suferit la fel ca-n '41”, a declarat Vasile Tărâţeanu, scriitor şi activist din Cernăuţi.

Documentarul „Românii în războiul din Ucraina“ a fost prezentat în cadrul emisiunii „Adevărul despre România“, care se difuzează în fiecare marţi, de la ora 20.30, pe Prima TV. 

Ad Options

DOCUMENTAR Români în războiul din Ucraina

Europa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite