Experienţa mea la Varşovia, cu ocazia Centenarului independenţei Poloniei – alegorii, temeri, speranţe
0
După aproape două ore de zbor cu LOT Airlines, de altfel unul liniştit, am început să văd mici focuri de tabără aprinse pe teritoriul întunecat de sub noi, fără liniile de demarcaţie pe care le vedem pe hărţile atârnate în atâtea birour şi cancelarii, unele dintre ele stârnind şi azi reacţii puternice într-o capitală sau alta.
Bineînţeles, acele mici focuri de tabără, pierdute într-un ocean negru, erau luminile unor oraşe importante aflate în proximitatea rutei Bucureşti-Varşovia, printre care Lvov (Ucraina) şi Lublin (Polonia)
Uşor, uşor, conturul Varşvoviei se lăsa văzut pe măsură ce aeronava vira la un unghi puternic. Această ipostază în care într-o singură imagine sunt curprinşi toţi cetăţenii capitalei poloneze, toate visele, speranţele şi dezamăgirile lor, întreaga scena în care se duce lupta politică între conservatori şi liberali, mi-a reamintit de celebrul eseu al lui Carl Sagan, cu privire la un punct albastru palid, care era Pământul, văzut prin lentilele sondei Voyager 1, aflată la 6 miliarde de kilometri distanţă. Am aterizat la fel de lin pe Aeroportul Internaţional Frederic Chopin (Lotnisko Chopina w Warszawie), învăluit de ceaţă, undeva în jurul orei locale 6:45 am.
Mergând cu o Toyota hibrid (marcă care predomină printre taxi-urile din Varşovia), am parcurs drumul relativ scurt de la aeroport, în centrul oraşului. La fel ca în Bucureşti, drumul dintre cele două puncte este presărat cu hale industriale, unele părăsite sau lovite de trecerea timpului, dar şi de centre de business moderne, dealership-uri ale unor mărci auto de lux, precum şi parcuri pustii, a căror poduri şi alte betoane care le populează erau înţesate cu graffiti, remarcând de mai multe ori tag-ul Antifa. Odată ajuns în centrul capitalei, mi-am adus aminte că nu ma pot caza până în ora 14:00. Încercând să lupt cu somnul ce mă cuprinsese, mi-am pus aparatul foto de gât şi am luat în piept aerul rece de dimineaţă a Varşoviei, sperând să surprind calmul şi pustiul oraşului, în contrast cu potopul de oameni care anunţa pentru următoarea zi.
La nici 100 de metri de hotel, se află sediul televiziunii de stat poloneze (Telewizja Polska - TVP), sucursala Varşovia. Similarităţile cu scena şi lupta politică de la Bucureşti se văd şi în modul în care această instituţie este folosită de către PiS pentru a-şi consolida poziţia politică. Într-un articol din 11 iulie 2016, publicaţia Politico menţionează un studiu realizat la Universitatea de Ştiinţe Sociale din Varşovia (SWPS Uniwersytet Humanistycznospołeczny), de către profesorul Maciej Mrozowski, care este citat spunând că „gradul de părtinire era rău înainte [înainte de guvernarea PiS], dar acum este un coşmar“. Publicaţia Irish Times semnalează o atmosferă toxică în cadrul TVP. Grzegorz Nawrocki, unul din jurnaliştii concediaţi odată cu accederea la funcţia de director general a lui Jacek Kurski, povesteşte cum odată a fost rugat de o colegă să nu pună o întrebare incomodă unui politician PiS şi când acesta a refuzat, colega sa a început să plângă, spunând că aşa „vom avea cu toţii probleme“.
Având aproape şapte ore la dispoziţie până când urma să simt din nou confortul unui pat, am decis să recreez traseul marşului care urma să aibă loc a doua zi, un drum de aproximativ 3 kilometri, care pleacă din rondul Dmowskiego (echivalentul Pieţei Universităţii în Bucureşti), traversează podul Poniatowski peste Vistula şi ajunge la Stadionul Naţional PGE (PGE Narodowy). Necunoscând zona, am mers o parte din traseu pe sub pod, având ocazia să pozez câteva graffiti-uri complexe, cu mesaje ce ţin de momentul independenţei. De asemenea, undeva sub pod, am găsit un mic spaţiu în care pozele unor persoane ce păreau a fi puşcăriaşi, erau lipite pe o parte şi a alta a culoarului. Nu am reuşit să găsesc mai multe informaţii despre asta, dar mi-au rămas întipărite figurile dure dar cu mari zâmbete pe faţă a celor din fotografii. Am zăbovit un pic la baza podului, pe malul liniştit al Vistulei. Malul celălalt şi capătul podului se pierdeau în ceaţa deasă. Poate o alegorie a incertitudinii politice şi sociale care a cuprins Bătrânul Continent. O întrupare a ceţii războiului a lui Clausewitz, aşa cum a descris-o în cartea sa Vom Kriege (Despre Război), făcând referire la ignoranţa în care se află comandanţii militari cu privire la poziţia şi intenţiile inamicilor, dar şi a aliaţilor, precizarea din urmă având poate o însemnătate sporită pentru relaţia Vest-Est în Uniunea Europeană.
Un uşor sentiment de vertij dat de traversarea trotuarului îngust de pe podul Poniatowski a fost compensat de interesantele mesaje politice scrise cu creta, cel mai probabil de către membrii Antifa. „Duda – Morawiecki, vă duceţi spre est“ şi „Mergi la marş cu fascişti, scuipi pe Polonia“, două dintre aceste mesaje, indică principalele două acuzaţii împotriva guvernului PiS – direcţia iliberală, caracteristică regimului putinist de la Moscova şi caracterul „fascist“ al guvernului, poate mai bine descris printr-o alunecare spre spectrul de extremă dreapta a eşichierului politic. Aşa cum remarca în 2016 Anne Applebaum în Washington Post, reputat autor şi jurnalist, soţia fostului ministru de externe a Poloniei, Radosław Sikorski, câştigătoare a unui premiu Pulitzer, „democraţia iliberală a sosit în Polonia“.
În ceea ce ar trebui să trezească o senzaţie de déjà vu cititorilor din România, reformele sistemului judiciar împinse de la spate de PiS au fost criticate de în rapoarte succesive ale Comisiei de la Veneţia. Printre acestea, raportul din decembrie 2017, cu privire la includerea Procuraturii sub jurisdicţia directă a Ministerului Justiţiei (o instituţie eminamente politică), are „efecte negative directe pentru independenţa sistemului de urmărire penală faţă de sfera politică, dar şi pentru independenţa sistemului judiciar, deci şi pentru separaţia puterilor în stat şi domnia legii în Polonia“.
Acuzaţiile cu privire la aderarea din partea PiS la o ideologie fascistă sunt considerate absurde în unele cercuri. În opinia lui Tomasz Wróblewski, preşedintele Institutului Antreprenorial din Varşovia, exprimată într-un articol de tip dezbatere în Politico, guvernul PiS poate fi acuzat de multe lacune, în domeniul sănătăţii publice şi a energiei, spre exemplu, dar nu că ar putea fi fascist. După ce la marşul de anul trecut mai multe sloganuri şi pancarte folosite de anumite grupuri au avut o evidentă nuanţă neo-nazistă, după cum prezintă şi publicaţia liberală The Guardian (articol pe care l-am citit şi recitit cu atenţie şi în anticipaţie pentru această deplasare), Wróblewski argumentează că Bruxelles-ul a folosit această minoritate imatură(10% în opinia sa) pentru a generaliza o caracterizare, transformând termenul de fascist, de la înţelegerea sa în terminologia politică, într-un sinonim pentru un guvern aflat în opoziţie faţă de politica emisă de tehnocraţii europeni.
Din păcate, contraargumentul, publicat tot în Politico de Maciej Kisilowski, profesor de drept la CEU, în Budapesta, nu face decât să enumere un set de critici (de altfel raţionale şi reale) la adresa PiS, fără să răspundă la întrebarea dezbaterii: este sau nu PiS un partid fascist sau cu tendinţe fasciste? Într-o analiză Foreign Affairs concentrată pe această întrebare, Volha Charnysh prezintă relaţia dintre traseul politic PiS şi organizaţii într-adevăr radicale precum All-Polish Youth (Młodzież Wszechpolska) sau Mişcarea Naţională (Ruch Narodowy), principalele 2 entităţi din spatele marşului la care urma să particip a doua zi. Volha face o treabă mult mai bună decât Kisilowski în a înţelege cum şi-a împletit PiS consolidarea puterii în Polonia pe baza acestor organizaţii. În primul rând, la fel ca în multe momente istorice sau, în prezent, în diverse locaţii pe Bătrânul Continent şi mai departe, un mix periculos de inegalitate şi anxietate economică cu ameninţarea (fictivă sau reală, proporţionată sau disproporţionată) a unui grup extern sau intern, creează populişti. În cazul Poloniei, inegalitatea economică este în creştere, după cum se poate vedea în raportul citat în această analiză, raport care punctează faptul că din 1989, până în 2015, primii 1% dintre polonezi din punct de vedere al venitului şi-au dublat procentul din venitul total faţă de ultimii 50%, însumând 24% în 2015, faţă de 13% în 1989. În acelaşi interval, primii 10% au acaparat 40% din venitul total, faţă de 20% în 1989.
De asemenea, fluxul istoric de refugiaţi spre Europa (dintre care aproape niciunul nu a ajuns pe teritoriul Poloniei), a inseminat o anxietate profundă în rândul votanţilor catolici, anxietate cultivată de PiS, care a sesizat puterea pe care o are frica faţă de necunoscut, faţă de diferit, frica care poate să genereze rapid şi predictibil voturi. În acest sens, Jarosław Kaczyński, în timpul unui discurs electoral înainte de alegerile electorale din 2015, a spus că imigranţii aduc cu ei boli care au fost eradicate în Europa şi că vor folosi bisericile creştine drept toalete.
Aceste două elemente au contribuit la consolidarea populismului din prezent dar nu au fost singurele motive pentru resurgenţa acestui fenomen. O legătură istorică dintre catolicism şi naţionalismul polonez, creată prin figuri istorice precum Roman Dmowski, care a jucat un rol important în obţinerea independenţei, precum şi prin rolul pe care l-a avut Biserica Catolică în susţinerea mişcărilor anti-comuniste în anii 80’, a unit, după cum remarcă Volha, „skinheads rasişti şi bunici pioase“ pe subiecte precum eutanasia sau avortul. Lideri ai acestori mişcări folosesc pleiada de martiri şi mitologia interbelică, perioadă în care Polonia a fost sfâşiată de Marile Puteri, pentru a-şi crea propriul etos.
Unul din aceste personaje, Krzysztof Bosak, fost membru ales în Sejm (Camera Deputaţilor în Parlamentul polonez – fiind cel mai tânăr membru ales în această calitate), actual vicepreşedinte al Mişcării Naţionale, este citat în Foreign Affairs, spunând într-o postare pe Facebook că:
„Aceşti eroi [gruparea de rezistenţă anti-comunistă Soldaţii Blestemaţi] au au luptat pentru o Polonie catolică, independentă, nu pentru un stat secular, progres social şi solidaritate europeană.“
Îl contactasem pe Bosak înainte de a pleca spre Varşovia şi reuşisem să stabilesc un interviu de principiu cu el. Am schimbat câteva sms-uri în ziua respectivă cu el, dar încă nu eram optimist cu privire la o întâlnire. PiS, la fel ca Fidesz în Ungaria, a fost suficient de agil politic pentru a-şi asimila anumite mesaje dar şi personaje din rândul acestor mişcări, făcând surfing politic pe acest val populist, dislocat de elementele menţionate anterior. O dovadă în acest sens sunt alegerile din 2005, respectiv din 2007. În primele, PiS a avut o alianţă cu Liga Familiilor Poloneze, considerată o organizaţie extremistă, în timp ce în 2007 LPR, candidând independent, nu a întrunit pragul electoral de 5%, ceea ce a făcut pe unii să creadă că valul populist s-a stins. De fapt, PiS absorbise deja elementele principale, ceea ce cu siguranţă a contribuit la cele 37,6 procente procente obţinute în 2015.
Seara, după un somn profund în camera mică, dar călduroasă de hotel, am decis să fac o plimbare, cu tot cu aparatul foto, în centrul vechi, aflat la aproximativ 800 de metri de cazare. Liniştea şi amorţeala din timpul zilei fusese înlocuită cu o fervoare la foc mic care plutea în aer. Dezbaterea politică, mândria naţionalistă, dezamăgirile tranziţiei fără vreun capăt de tunel, toate se simţeau în aerul rece al capitalei poloneze, pe înţelesul oricărui est-european, chiar dacă nu vorbeşte graiul lui Chopin sau Pilsudski. Trecând pe lângă elegantul Sofitel, am făcut dreapta şi am ajuns la momumentul lui Jozef Pilsudski, erou naţional al Poloniei, artizan al evenimentelor ce au condus la independenţa Poloniei, acum 100 de ani.
Chiar în faţa monumentului, diverşi demnitari depuneau coroane de flori pentru a marca evenimentul şi o mulţime de oameni se strânsese în piaţă, pentru a observa ceremonia. Un şir de soldaţi împrejmuia diverse monumente şi căi de acces, pentru a fluidiza mulţimea. Mi-a atras atenţia un grup de aproximativ 30-50 de protestatari, care erau destul de vocali. Apropiindu-mă de ei, am văzut o imagine familiară – figura lui Kaczyński pusă pe o marionetă, cu un mesaj care scria „Încetaţi să creaţi falşi eroi“. Cel mai probabil, protestatarii erau membrii Antifa.
Mi-am continuat plimbarea prin centrul vechi dar m-am oprit în loc la auzul melodiei „What a Wonderful World“, cântată de un muzicant ambulant la nai. Pe fondul acelei fervorii din aer, a mulţimii de oameni care inundase straduţele istorice ale Varşoviei, şi pe fondul unei zi interminabile, momentul respectiv a fost uşor desprins de realitate. L-am ascultat cu atenţie până la capăt, am făcut o poză, mi-am arătat aprecierea printr-o donaţie modestă de câţiva zloţi în contul bancar fizic format dintr-o mică pernă, îmbâcsită şi mi-am continuat drumul, pentru a găsi un loc în care să iau masa.
În timpul cinei mi-a sunat telefonul. Era Bosak cu o propunere de a ne vedea la un restaurant aflat la aproximativ 1 kilometru distanţă. Am acceptat şi am pornit spre locaţie, fără să ştiu exact la ce să mă aştept. Odată ajuns acolo, am coborât într-un separeu cochet unde se afla o mulţime destul de pestriţă de oameni, despre care am aflat chiar de la Bosak (un tânăr destul de carismatic, în vârstă de 36 de ani) că este o reuniune a expaţilor polonezi „patrioţi“, veniţi în Varşovia cu ocazia marşului. Primul lucru pe care l-am observat a fost diversitatea participanţilor (tineri, oameni trecuţi de prima tinereţe, femei, bărbaţi).
Deşi reuniunea era pe sfârşite, am reuşit să discut cu doi dintre participanţi. Primul a fost Aksel Jacob, 35 de ani, de origine berberă, venit din Bruxelles, la invitaţia grupării, împărtăşind în totalitate viziunea naţionalistă a acestora, caracterizând Uniunea Europeană drept o „o dictatură dulce“ şi identificând drept principala ameninţare la adresa Europei valul de refugiaţi determinat de politica de frontiere deschise propusă de Angela Merkel. De asemenea, am vorbit şi cu Pawel Waliczek, 32 de ani care trăieşte şi munceşte în Dublin, Irlanda. În opinia lui Pawel, PiS nu face decât să mimeze cartea conservatorismului, pentru câştiguri electorale. La fel ca Aksel, Pawel crede că graniţele deschise subminează securitatea Poloniei şi a continentului. Ambii au scos în evidenţă importanţa identitară a catolicismului pentru ceea ce înseamnă să fii polonez, în special în opoziţie cu imigranţii musulmani.
Într-un final, după ce toţi invitaţii au plecat, am rămas cu Krzysztof, cu care am avut o conversaţie interesantă. L-am întrebat care este mesajul fundamental al organizaţiei pe care o prezidează. A spus că interesul naţional primează, precum şi propagarea unei culturi politice naţionale poloneze. De asemenea, poziţia vis-a-vis de UE a fost foarte clară – susţin o ieşire a Poloniei din Uniunea Europeană datorită traiectoriei federaliste, ireversibile în opinia sa, pe care a luat-o proiectul comunitar. Faţă de PiS a fost destul de conciliant. În opinia sa, PiS susţine în mod pasiv liberalii, atât cei interni cât şi Uniunea Europeană, deoarece nu li se opune în mod activ. În acelaşi timp, respinge acuzaţiile de corupţie adresate partidului de guvernământ, lăudând legile propuse de PiS împotriva evaziunii fiscale, în special cea cu referinţă la TVA, o practică împământenită în Polonia. În ceea ce priveşte o structură de politică externă a Mişcării Naţionale, pe lângă susţinerea unui exit din UE, Bosak susţine o abordare pragmatică vis-a-vis de Rusia, spunând în acelaşi timp că „nu este pro-Kremlin, dar oricine se opune UE devine automat un agent al Kremlinului“. În acelaşi timp, Mişcarea Naţională nu doreşte o ieşire din NATO, având în vedere poziţia geografică incomodă a Poloniei, între două Mari Puteri, cu o istorie mai mult decât dificilă.
Totuşi, ceea ce a monopolizat discuţia noastră cu privire la politica externă a fost relaţia Varşovia-Kiev. Organizaţia pe care o reprezintă se opune cu vehemenţă regimului de la Kiev, mergând atât de departe încât consideră actualul guvern mai rău pentru Polonia decât regimul Ianukovici. Bosak a spus că acordul semnat de Kiev cu UE a liberalizat tranzitul de persoane între cele două zone, ceea ce a generat un flux de imigranţi ucraineni, care fac concurenţă neloială pe piaţa muncii. De asemenea, acordul a liberalizat şi fluxul de bunuri, ceea ce a defavorizat producătorii agricoli din Polonia, care au costuri de producţie mai mari. Problema principală a organizaţiei pe care o reprezintă este revizionismul istoric pe care actuala administraţie de la Kiev a adoptată faţă de numeroasele conflicte frontaliere care au avut loc în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în special în localitatea Volhynia, în 1943. În opinia sa, Kievul neagă genocidul unor polonezi şi perpetuează neadevăruri istorice.
Publicaţia KyivPost, într-o serie de articole finanţate de German Marshall Fund, a scris despre evenimentele de la Volhynia, concluzionând că într-adevăr, zecii de mii de polonezi au fost ucişi de luptători de gherilă ultranaţionalişti ucraineni dar, în acelaşi timp, mii de ucraineni au fost ucişi la rândul lor de luptători polonezi, într-un schimb de epurare etnică a zonei respective.
În finalul discuţiei s-a arătat interesat de România şi a remarcat că în cariera sa politică, foarte rar a interacţionat cu reprezentanţi ai României. A vrut să afle mai multe despre direcţiile de politică externă a României, precum şi impactul relaţiei foarte bune dintre Varşovia şi Budapesta pentru Bucureşti. Am plecat cu o imagine mai documentată asupra acestei organizaţii, remarcând că marea majoritatea a politicilor discutate de ei se bazează pe ameninţări, nu pe oportunităţi.
Ziua marşului a început bine, cu un mesaj din partea lui Ziemowit Przebitkowski, preşedintele All-Polish Youth, una din organizaţiile menţionate în analiza Foreign Affairs de mai sus. Acesta accepta propunerea mea de a ne vedea la o cafenea în rondul Dmowskiego, pentru un interviu. Am ajuns primul acolo şi mi-am început să sorb dintr-o cafea generoasă, citindu-mi notiţele din ziua anterioară şi anticipând marşul din ziua respectivă. Bineînţeles, căutasem informaţii online despre Przebitkowski anterior întâlnirii dar imaginea pe care mi-a creat-o în viaţa reală a fost diferită faţă de ce mă aşteptam. Îmbrăcat la costum, într-un stil reminscent pentru anii 30’, extrem de politicos, cu zâmbetul pe buze, Przebitkowski era departe de ce s-ar aştepta cineva de la liderul unei organizaţii care cuprinde elemente ultras şi a fost condamnată pentru acte de violenţă fizică şi verbală faţă de diverse grupuri sociale minoritate.
Conţinutul întreg al interviului va fi publicat într-un articol pe 45north.ro în viitorul apropiat, dar ce am reţinut şi regăsit drept interesant din conversaţia mea cu el este faptul că în literatura obligatorie pentru membrii All-Polish Youth include şi scrierile lui Corneliu Zelea Codreanu.
În timpul marşului nu am fost martor la incidente sau manifestări violente. Din ce am reuşit să pozez şi ulterior să traduc, mesajele au avut conţinut naţionalist, dar nu şi anti-semit sau neo-nazist. Mesajele au avut o încărcătură istorică şi religioasă. Mesajul „Dumnezeu, onoare, patrie“ l-am văzut pe mai multe bannere şi pancarte. De asemenea, figuri istorice, precum cea a lui Roman Dmowski, considerat de unii un ideolog fascist, a fost plimbată de membrii All-Polish Youth de-a lungul traseului. Din punct de vedere al diversităţii, într-adevăr, am văzut foarte mulţi tineri, uneori în grupuri mai mari, uneori în cuplu, am văzut bătrâni, familii, chiar şi străini, probabil de pe meleaguri îndepărtate. Am văzut zâmbete şi mândria de a fi polonez. Am văzut oameni care apreciau cu adevărat această libertate câştigată cu sânge. Într-un fel, având în vedere tumultul istoriei europene, faptul că mă aflam acolo cu această ocazie este un miracol al istoriei.
Ar trebui să fim atenţi la ceea ce se întâmplă la Varşovia, în special la cât de similare sunt unele probleme sociale şi politice aduse în discuţie acolo cu ce se întâmplă în Bucureşti. Aceste similarităţi ar trebui să ne îngrijoreze.
Este greu de ataşat etichete acestui marş. Trebuie tratată cu solemnitate împlinirea a 100 de ani de independenţă poloneză deoarece marchează un punct important în istoria independenţei statelor aflate în acest no man’s land dintre Marile Puteri ale secolului XXI, de altfel un moment important şi pentru România.
Cu siguranţă nu m-am simţit în pericol. Am inhalat fumul de la fumigene, am simţit adrenalina de a mă urcape diverşi stâlpi pentru a obţine o poză mai bună, am uitat de oboseala acumulată până atunci, alimentat de energia marşului, dar şi de semnificaţia istorică a momentului. Simţeam totuşi furia unei generaţii căreia îi lipsesc modele actuale la care să se raporteze. Seducţia istoriei propuse în cadrul martiriului şi al eroilor, într-un context diferit faţă de cel al secolului trecut, poate să ducă aceşti tineri pe cale care nu face cinste chiar acelori eroi pe care îi glorifică. În acelaşi timp, cecitatea politică a unor personaje precum Merkel vis-a-vis de imigraţie a dus Bătrânul Continent la un punct de cotitură, care deja a generat dividente pentru populişti, din Praga, până în Varşovia şi chiar la Bucureşti. Mai mult decât pot să transmit eu în cuvinte referitor la experienţa participării propriu-zise la marş, o poate face fotoreportajul publicat deja pe Adevărul.
În concluzie, ar trebui să fim atenţi la ceea ce se întâmplă la Varşovia, în special la cât de similare sunt unele probleme sociale şi politice aduse în discuţie acolo cu ce se întâmplă în Bucureşti. Aceste similarităţi ar trebui să ne îngrijoreze, deoarece sunt manifestările unor curente mai mari decât regiunea în care ne aflăm, manifestări care, tratate cu superficialitate sau cu indiferenţă civică, ar putea să ne rupă de pe orbita transatlantică, la marginea căreia ne aflăm, într-un echilibrul din ce în ce mai precar. Totuşi, aceste simptome sunt şi produsul unei experienţe istorice comune, a unei experienţe a realităţii comune, ceea ce ar trebui să fie o rază de speranţă pentru viitor. Ar trebui să ne reamintească nouă românilor, dar şi polonezilor, ungurilor, ucrainenilor, cehilor, slovacilor, bulgarilor şi celorlalte state din Europa Centrală şi de Est că într-un final, ceea ce ne separă păleşte în faţa a ceea ce ne uneşte. Privind pe geamul aeronavei LOT la întoarcere, cu o vigoare suspectă după cei aproximativ 30 de kilometri parcuşi pe jos în 2 zile, nu am putut să nu mă gândesc din nou la Sagan şi al său eseu. Pe măsură ce apeşi butonul de zoom out al timpului istoric şi al distanţelor geografice, liniile de demarcaţie dispar iar figurile care rămân sunt cele care au unit, nu cele care au dezbinat.
Articol semnat de Dragoş Tîrnoveanu, fondator 45north.ro
Se încarcă comentariile...
