Expulzarea diplomaţilor ruşi: the next level

Cazul Skripal nu poate fi nicidecum interpretat ca un episod izolat (în plus şi ciudat semi-eşuat) îndreptat împotriva unui spion pensionar găzduit de Marea Britanie ca recompensă pentru servicii trecute, dar, practic, nereprezentând demult niciun fel de ameninţare directă pentru noile reţele operative create după ce el predase serviciilor occidentale lista tuturor colegilor săi care acţionau pe teritoriul UE.

Prima decriptare a fost, în sensul a ce prevăd manualele, că serviciile ruseşti au dorit transmiterea unui mesaj care să poarte o „semnătură“ de identificare unică, ca aparţinând unei singure surse. Procedeu cu valoare de multe ori verificată în practică, având valoarea unui avertisment mortal adresat altor agenţi dubli sau celor care, foarte de curând, trădaseră şi trecuseră de partea inamicului, fiind încă în proces de debriefing şi nu foarte siguri de reuşita negocierilor privind aducerea familiilor lor în loc sigur. Numai că, în ciuda a ceea ce aţi putea crede după vizionarea multor filme cu spioni, în mare parte produse cu sprijinul financiar al unor servicii de contra-informaţii interesate, soluţia asasinatului este o excepţie şi nicidecum regula de joc.

Procedeul clasic îl reprezintă discuţiile pentru efectuarea unor schimburi de prizonieri, negocieri fie directe, fie, cel mai adesea, folosindu-se puncte prestabilite şi agreate reciproc pentru întâlniri în teritoriu neutru. Şi totul rămâne adânc îngropat în lumea umbrelor, mai ales că cea mai mare parte dintre subiecţi vor intra imediat în procedurile standard de schimbare de identitate, operaţii estetice succesive, relocalizări multiple dublate de crearea de biografii şi acte false pentru ei pentru familiile lor.

Destul de rar, în cazuri foarte speciale, serviciile primesc ordinul de eliminare a unei ţinte. Justificat în două cazuri. Primul este argumentat de valoarea intrinsecă a ţintei care, în imediat, poate produce dezvăluiri într-atât de grave încât să pună în pericol securitatea naţională a ţării de origine sau să producă daune greu remediabile, chiar pe termen mediu, în ceea ce sunt sistemele sale strategice de apărare, telecomunicaţii militare etc.

Al doilea caz, şi aici ne aflăm în teritoriul apropiat de cazurile Skripal sau Litvinenko, personalitatea ţintă este aleasă pentru a transmite, cum spuneam, un mesaj direct de ameninţare, dar şi pentru că face intrarea în nivelul următor al unui joc strategic global. În acest punct, comanda este transferată de la ofiţerii operativi coordonatori de operaţiuni curente, la grupa ultra-restrânsă de strategi direct legaţi de cele mai înalte niveluri de de decizie.

Căci, scriu manualele, o asemenea situaţie cum este cazul Skripal este imaginată , aprobată şi apoi aplicată ca parte integrantă a unei foarte complicate operaţiuni de contraspionaj ofensiv. Este complicat şi cere o aprobare la un nivel atât de înalt deoarece vorbim de o manevră care urmează să repercursiuni diplomatice, în general vizând obţinerea de concesii sau pentru a pune o ţară sau un grup de ţări într-o poziţie de vulnerabilitate înainte, spre exemplu, de începerea lucrărilor unei reuniuni internaţionale foarte importante, decisive pentru viitorul statut de putere şi influenţă al ţării interesate.

Până acum, cazul Skripal este un caz-şcoală. Dar elementul cu totul nou este că s-a folosit pentru prima oară o substanţă neurotoxică creată într-un laborator militar de cercetări. Şi asta a provocat o reacţie excepţională  Totodată, acesta este momentul în care grupul operativ convoacă nucleul de criză, o celulă de analişti căreia i se conferă pentru o perioadă limitată dele mai înalte certificate de acces la informaţii super-clasificate şi care are misiunea de a analiza efectele pe care operaţiunea mişcarea le are deja sau le poate avea asupra adversarului, estimându-i în primul rând vulnerabilităţi. Pe principiul că, cu cât o criză va fi mai violentă, cu atât acestea devin mai vizibile.

Celula respectivă este formată din câţiva analişti ai serviciilor de informaţii (mai ales pentru furnizarea de documente), dar personajele principale au pregătiri dintre cele mai diverse, cele mai multe în legătură cu matematica cuantică şi filozofiile generate de aceasta, specialişti în teoria haosului sau ai   estimării rezilienţei infrastructurilor critice.

Iar acum, exact în acest moment, celula trebuie să dea o estimare asupra unei situaţii de criză politică. Mai exact, asupra unei situaţii cu totul şi cu totul noi în Europa de după cel de-al Doilea Război Mondial, nemaiîntâlnită de la formarea Uniunii Europene şi NATO: în faţa unui pericol declarat de un Stat Membru ca agresiune împotriva suveranităţii şi securităţii sale naţionale, este pentru prima dată când, cel puţin până în acest moment, cele două organizaţii, NATO şi UE, nu reuşesc să formeze un front comun, nici măcar la primul nivel, acela al reacţiei diplomatice.

În acest moment, mai multe ţări din UE (printre care şi România care a decis expulzarea unui diplomat rus) au anunţat expulzarea de diplomaţi ruşi: Germania (4), Franţa (4), Polonia (4), Lituania (3), Republica Cehă (3), Spania (2), Italia (2), Olanda (2), Danemarca (2), Suedia (1), Letonia (1), Croaţia (1), Finlanda (1), Estonia (1), Ungaria (1). Se adaugă două ţări europene membre NATO, Albania (2) şi Norvegia (1), apoi Ucraina (13), Canada (4) şi SUA (60 de diplomaţi plus închiderea consulatului de la Seattle).

Dar avem şi ţări membre NATO şi UE care nu s-au alăturat mişcării de solidaritate europene, printre ele, foarte aproape de noi, Austria a anunţat oficial că preferă să-şi menţină canalele de comunicare cu Kremlinul. Cred că este prea devreme să emitem o judecată finală asupra ansamblului situaţiei, mai ales că iau extrem de în serios anunţul făcut ieri la Varna de Preşedintele Donald Tusk care spunea că vor mai urma ţări care să se alăture frontului solidarităţii şi că se va extinde şi numărul sancţiunilor prevăzute.

Dar asta nu înseamnă, după părerea mea, că situaţia actuală nu transmite un semnal ce trebuie analizat cu maximă atenţie: dacă asta este capacitatea de reacţie a statelor membre la o alertă majoră de securitate, cum poate fi estimată valoarea angajamentelor tradiţionale de a acţiona solidar faţă de acţiunea destabilizatoare sau ostilă a unui inamic comun? Este posibil să fie doar o întrebare teoretică, asta dacă Afacerea Skripal a fost între-adevăr creată de Kremlin în scopul de a testa reacţia lumii occidentale şi pentru a ridica mizele pentru negocierea în curs între super-puteri, fiecare numărându-şi aliaţii pe care se poate bizui la nevoie.

Însă este la fel de limpede că această bruscă tensionare a relaţiilor UE/NATO-Rusia conţine şi o posibilitate relativ importantă de derapaj real, nu numai retoric. Sunt posibile diverse scenarii, poate unele chiar desfăşurate în paralel dacă scopul real este destabilizarea situaţiei din unele State Membre şi trimiterea lor pe situaţii de criză internă care, într-un fel sau altul, militar, economic, să le facă dependente de menţinerea unor „canale“ speciale cu Federaţia Rusă. 

Drept care, apare întrebarea: cum urmează să arate, după „the next level“, ceea ce ar putea fi „the post-next level“ cel pentru care unii au început deja pregătirile? Sau presiunea este atât de mare încât cineva a intrat în criză de timp?