Fabule europene. Brexit şi cine ridică primul piatra

Odată cu Brexit au început să pîlpîie, cu roşu, pe harta Europei, nişte graniţe pe care le credeam cicatrizate. Odată cu Brexit ne-au răsărit iarăşi pe piele tot felul de semne particulare, de ciumaţi între ciumaţi, particularisme etnice, de confesiune, de culoare a pielii, de europeni estici, de polonezi, de români, de rataţi. De străini ai Europei.

Scoţia a votat pentru rămânerea Marii Britanii în UE în procent de 62%. Pe 29 iunie, prim-ministrul Scoţiei, Nicola Sturgeon, s-a dus la Bruxelles şi chiar a fost primită de Martin Schultz, preşedintele Parlamentului European. „Dacă singura posibilitate de a proteja relaţia Scoţiei cu Uniunea Europeană trece prin opţiunea independenţei, cred că scoţienii au dreptul să facă o asemenea alegere”, ar fi zis prim-ministrul scoţian. „Vă jucaţi cu focul“, s-au auzit voci proeuropene, într-un climat post-Brexit vecin cu panica. Pe locuri, fiţi gata, se pregăteşte Catalonia.

Deşi Irlanda de Nord a votat împotriva Brexit cu 55,8%, se va trezi în afară Uniunii imediat ce procedura de excludere a Marii Britanii din UE se va pune pe picioare. Ce frumos ar fi să se facă un studiu despre cîţi oameni îşi vor pierde slujbele, slujbele acelea căpuşă pe spinarea UE, din fonduri europene. De exemplu, o asociaţie din Irlanda de Nord care, de cinci ani, beneficia de un program al UE „ pentru pace şi reconciliere”: turiştii erau conduşi în „vizite politice” ghidate, într-un cartier republican şi catolic din Belfastul de vest, unde foşti deţinuţi din Armata republicană irlandeză (IRA), azi pacifişti şi proeuropeni, erau angajaţi să povestească războiul trăit pe viu, după cum mărturiseşte amar unul dintre ei, pentru Le Monde (reportaj de Louise Couvelaire, apărut în Le Monde de azi, 1 iulie). 1,3 miliarde de euro ar fi alocat UE între 1995 şi 2013 pentru a finanţa proiecte „pentru pace şi stabilitate”.  

Ah, ce vor mai ricana antieuropenii, ia uite pe ce se duc banii UE, criza economică pîrjoleşte ţările, imigranţii ne schimbă identitatea şi UE dă bani pe prostii, pe memorie, toleranţă şi alte montaje politic corecte costisitoare. Ei, da, să spunem lucrurilor pe nume: războaile civile s-au stins poate, în regiuni europene naţionaliste ( IRA, ETA – organizaţia separatistă bască etc), graţie unor acorduri şi compromisuri politice, dar fără fonduri pompate în programe de microinfrastructură locală asociativă pro-toleranţă – bani pentru asociaţii pacifiste, bani pentru programe sociale şi bani pentru agricultură – nu-i ţii pe oameni împreună. UE, adică toate celelalte ţări împreună, dădeau bani  şi pentru asta. În Belfastul de Vest, 74% s-au pronunţat pentru in-remain; în Belfastul de Est 51,4% au spus da pentru out-Leave. Vorbim de case vecine, de străzi de cartier unde, din 1969 încoace, ca să nu mai fie război, s-au construit ziduri ale păcii, ziduri care să ţină ura de celălalt, diferit, în zăgaz.

Ce puneţi în loc, domnilor?

După dezastru, domnii politicieni şi-au luat, cu laşitate, picioarele la spinare. Toţi cei care refuză să mai voteze - indiferent de miza democratică a scrutinului, naţională sau europeană – sunt pînă la urmă legitimi, în scîrba lor: cum ar fi ca politicienii să facă închisoare pentru promisiunile lor de campanie care se dovedesc apoi un bluff (vezi Nigel Farage, lider UKIP, care recunoaşte, a doua zi după victoria Brexit, că argumentul său de bază proexit era o minciună). Cum ar fi ca liderii politici să facă temniţă pentru consecinţele viziunii lor de dezbinare? (vezi Boris Johnson care, după ce a făcut campanie pro Bexit şi a antrenat căderea lui David Cameron, nu mai vrea să fie prim-ministrul Marii Britanii în locul său).

Profetice cuvinte, scrise de scriitorul Stefan Zweig, în „Apel către europeni“, text despre angajamnetul său european, aproape necunoscut:

„Egoismul sacru al naţionalismului va rămâne mult mai la îndemâna marii majorităţi a indivizilor decît altruismul sacru european, pentru că e mai uşor să recunoşti ce e al tău decît să-ţi înţelegi vecinul, cu respect şi fără nciun interes. La asta se adaugă faptul că sentimentul naţional este organizat de secole întregi şi beneficiază de sprijinul celor mai puternice domenii. Naţionalismul poate conta pe sprijinul învăţământului, al armatei, al uniformei, al presei, al imnurilor, al  emblemelor.“

Odată cu Brexit au început să pîlpîie, cu roşu, pe harta Europei, nişte graniţe – fie ele şi de cartier – pe care le credeam cicatrizate. Odată cu Brexit ne-au răsărit iarăşi pe piele tot felul de semne particulare, de ciumaţi între ciumaţi, particularisme etnice, de confesiune, de culoare a pielii, de europeni estici, de polonezi, de români, de rataţi ai Europei. Odată cu Brexit am resemantizat Străinul. De unde începuse, cît de cît, să fie anonim, odată cu Brexit suntem iarăşi capabili să-L recunoaştem pe stradă. Odată cu Brexit populiştii şi extremiştii de pretutindeni n-au decît să întindă mână şi să arunce primii cu pietre. Odată cu Brexit avem un zid în plus, proaspăt, pentru linşaj, între vecini.