Fabule europene. UE încotro?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Aşa se sărbătoreşte Ziua Europei la Chişinău, Republica Moldova
Aşa se sărbătoreşte Ziua Europei la Chişinău, Republica Moldova

Posibilitatea referendumului din Marea Britanie, prevăzut pe 23 iunie 2016, privitor la rămânerea sau nu a regatului în UE (Brexit), a deschis deja cutia Pandorei. Un sondaj Ipsos Mori publicat astăzi, de ziua Europei, arată că aproape jumătate din alegătorii din 8 ţări europene participante la sondaj ar vrea să se poată şi ei pronunţa printr-un referendum cu privire la rămânerea sau nu a ţărilor lor respective în cadrul UE.

Au participat la sondaj cetăţeni din Belgia, Franţa, Germania, Italia, Polonia, Spania, Suedia şi Ungaria. În medie, 30% se declară în favoarea ieşirii din UE, cu procente care merg pînă la 48%, în Italia, şi respectiv 41%, în Franţa. În schimb, Polonia ar afişa un procent de doar 22% favorabil divorţului european, iar Spania unul de 26%.

În plină criză a migranţilor şi pe fondul criminalelor atacuri teroriste din interiorul Europei, populaţia UE se comportă din ce în ce mai mult ca o clasă de copii excitaţi şi bezmetici: cu cît clasele vecine îi bat mai cu disperare la uşă (Rusia, refugiaţii), cu atît i se urcă la cap mai tare iluzia puterii naţionaliste şi a dizidenţei întru independenţă. Fronda aceasta e un semn de imaturitate geopolitică punctuală şi o dovadă că, la nivel de percepţii, Europa, UE n-au ştiut, de la Robert Schuman încoace, să-şi construiască şi să comunice în jurul unui etos european.

Europei îi lipseşte pedagogia de a explica Europa.

Fundamentele Europei, piaţa comună, drepturile omului, libera circulaţie – posibilitatea de a te instala şi de a munci oriunde în interiorul UE – pentru că s-au banalizat şi s-au normalizat într-o anumită măsură, nu mai sunt destul de seducătoare. De fapt, n-au fost exploatate nicicând suficient ca un beneficiu de imagine, creator de etos. (Europei îi lipseşte un serviciu de comunicare eficient, un PR strateg şi inventiv care să ducă din cînd în cînd campanii de seducţie pro-Europa. Europei îi lipseşte pedagogia de a explica Europa.)

Nu e vorba de angelism prodomo, ci e chiar vorba de realpolitik (în sensul abandonării idealurilor în favoarea unor calcule şi practici realiste, de tipul practicii donnant-donnant!). Să revenim la fabula clasei de copii. Nicio clasă nu poate fi omogenă, există vîrfuri şi există loaze, există capete de matematicieni şi există talente la artele frumoase, există generoşi şi există individualişti. Un puzzle de calităţi şi de instincte, în mod natural divergente şi în mod firesc unice. Dar nu ţii la un loc nici calităţile şi nici instinctele, divergente şi unice, legitime fiecare în parte, decît dacă există un liant, necesar şi ireductibil. Sentimentul solidarităţii ar trebui să facă parte din etosul european.

La începutul lunii mai 2016, Comisia Europeană a evocat posibilitatea de a cere ţărilor europene refuznice în materie de primire a refugiaţilor sirieni, o amendă de 250.000 de euro, pentru fiecare refugiat neprimit, între cei 160.000 care trebuie redistribuiţi între ţările UE. O „contribuţie de solidaritate” pe care grupul de la Vişegrad – Budapesta, Varşovia, Bratislava şi Praga – o refuză, cu aroganţă.

Una dintre cele mai mari slăbiciuni ale UE, astăzi, este lipsa unei politici de securitate şi de apărare comune. Pe acest fond de fragilitate, ce s-ar întîmpla dacă cele cîteva ţări ale UE, deţinătoare de redutabile forţe de apărare (că, într-o clasă, vedeţi dumneavoastră, nu au toţi aceleaşi capacităţi, nu-i aşa), ar refuza la rîndul lor, în caz de nevoie, să combată şi pentru Ungaria, Polonia, Slovacia şi Cehia? (Şi apropo: din această perspectivă, şi-ar permite Europa un Brexit? Odată cu Marea Britanie ar pleca şi o buuună parte din forţele de apărare a Europei, în caz de nevoie…).

Mai instabilă ca oricând, Europa nu reuşeşte să facă pedagogia punctelor ei forte, ca să aibă ambiţia şi ca să-şi dea apoi şi mijloacele de a deveni şi o puternică entitate postnaţională, una care să conteze pertinent şi eficient peste vocile naţionale care o compun.

Ironia este că actuala criză a migranţilor care îi bat la uşă o legitimează drept UE şi arată că, dacă Europa şi-a creat nişte frontiere postnaţionale, e ca să-şi etaleze şi să-şi apere nişte valori de comunitate, râvnite acum de alţi năpăstuiţi, din afara graniţelor sale.

Păcat că europenii nu-şi văd ei înşişi sufletul european.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite