Fost agent al serviciilor franceze de informaţii: „Inamicul este printre noi”

„Laicitatea garantează tuturor libertatea de conştiinţă. Fiecare este liber să creadă sau nu. Ea permite libera expresie a convingerilor, în respectul celor exprimate de ceilalţi şi în limitele ordinii publice.”

Frumoasele cuvinte pe care copiii francezi au fost obligaţi la început de an şcolar, în septembrie, să le lipească în caietelor de corespondenţă (intre învăţători sau profesori şi părinţi), pe care francezii le-au semnat, aşa-numita Cartă a laicităţii în şcoală, sunt astăzi echivalente cu vorbele aruncate în vânt.

După aproape un an de la atentatele din ianuarie 2015, din redacţia revistei Charlie Hebdo, Franţa a decsoperit cu stupoare, pe propria-i piele, că nu se poate apăra de terorişti. 129 de persoane ucise, alte 352 rănite, 99 în stare foarte gravă, părinţi care îşi caută încă copiii... deoarece vineri, 13 noiembrie, prea puţini au fost cei care s-au gândit să-şi ia în buzunare cartea de identitate. O zi de vineri în care, în Paris, se iese la o terasă, se bea o bere, se merge la un meci, şi mai ales, se merge la un concert. Sau la teatru. Chiar şi în condiţiile draconice impuse de când cu Charlie Hebdo : forţe de ordine peste tot, la intrări, la ieşiri, la aeroport, în piaţă, în metrou, cu arma încărcată şi gata să tragă.

Şi totuşi, inimaginabilul s-a produs... „Da, eram pregătiţi, ştiam că vor avea loc atentate”, mărturiseşte Claire P., o pariziancă locuind în vestul capitalei Franţei. „Ni s-a tot spus şi am văzut şi citit ameninţările. În plus, politica Franţei este echivocă: când cu Assad, când contra lui, când cu ruşii, când contra lor, nici noi nu mai înţelegem şi avem sentimentul că simplii cetăţeni plătesc pentru greşelile politicienilor. Nu am crezut nicio clipă că vor fi ţintiţi oameni nevinovaţi. Mă aşteptam la atentate împotriva unor personalităţi, instituţii, simboluri....”.

Bataclan este, firesc, un simbol. Faptele, le ştim deja: vineri, 13, spre prânz, hotelul în care este cazată echipa de fotbal a Germaniei este ţinta unei alarme cu bombă. La câteva ore după, au loc, spre orele 21 (ora Franţei), atentatele: pe Stade de France, în minutul 20 al meciului, doi kamikaze se aruncă în aer, o persoană moare, însă întreg stadionul îşi închipuie că sunt petarde şi artificii ale microbiştilor.

Meciul continuă, spectatorii sunt apoi evacuaţi cu prudenţă. La zece kilometri, în centrul animat la Parisului, în plin concert al trupei „Eagles of Death Metal”, garage-rock, într-o sală plină, 1.500 de persoane, câţiva tineri, nemascaţi, deschid focul cu arme Kalaşnikov asupra spectatorilor. Mor 89 de persoane, în timp ce versurile cântecului interpretat atunci pe scenă de câţiva americani bărboşi, „Kiss of the Devil”, devin săruturile morţii. Câteva minute după începerea atacului de la Bataclan (care va dura în realitate vreo trei ore, căci au loc schimburi de focuri, luare de ostatici, spectatori care încearcă să sară pe fereastră, terorişti care se aruncă în aer şi, în final, un ultim atacant care este împuşcat de forţele de ordine), dintr-un autoturism sunt trase tiruri de Kalaşnikov spre cei care îşi beau paharul de vin pe o terasă, apoi, pe terasa din barul de vizavi. Un carnaj, scene parcă ieşite dintr-un violent film de acţiune. Parisul, şocat, descoperă inutilitatea măsurilor sale de protecţie. A Cartei trimise aiurea în şcoli. A vorbelor care nu mai înseamnă nimic atunci când vorbesc gloanţele.

Astăzi, luni, suntem în a doua zi de doliu naţional. În Franţa, dar şi în lume.

Acolo unde capitalele s-au solidarizat din nou cu Parisul, într-un elan de solidaritate pe de o parte bucură - care altă ţară şi altă capitală mai suscită un asemenea elan de simpatie? - dar care şi întristează: de ce nu s-a reacţionat la fel în cazul masacrului din Tunisia, în iunie trecut? 39 de victime sunt mai puţine decât 129, dar nu cred că numărul este important. Ci simbolul. Iată că revenim la simbolul Bataclan. Evident, odată şocul trecut, victimele încep să prindă chip. Circulă înregistrări video. Un jurnalist de la Inrockuptibles, Guillaume B. Decherf, 43 de ani, tată a doi copii, care îşi făcea meseria - cronică de spectacol. Un cuplu de tineri români, Lăcrămioara Pop şi Ciprian Calciu, care-şi lăsaseră copilul mic în grija mamei tinerei. Apar şi primele întrebări, formulate întâi, sfios, pe reţelele sociale, şi apoi de presă. „Bataclan a fost sistematic ţinta ameninţărilor, din cauza galei anuale a poliţiei israeliene de frontieră care are loc aici în fiecare an”, dezvăluie ancheta revistei Inrockuptibles. Sala de spectacle, templu mitic al concertelor lui Prince, Oasis, Robbie Williams, Stromae, era de mult timp în atenţia serviciilor de informaţii franceze. Cum se face, deci, că în seara de vineri 13 accesul nu a fost securizat? Cum e cazul în toate sălile de concert din Franţa de un an încoace? De ce şi cum au putut pătrunde tinerii terorişti în interior? De ce nu se afla în sală niciun soldat apt să întrerupă delirul care a durat, spun martorii, aproape un sfert de oră? De ce au fost nevoie de trei ore pentru a elibera ostaticii? De ce nu au fost închise frontierele Franţei, pentru ca cel de-al nouălea suspect să nu poată fugi spre Belgia?

„Acţiunea politică este slabă, legislaţia franceză nu urmează ceea ce se întâmplă”, crede Pierre Martinet, fost agent al DGSE (serviciile franceze de informaţii). Cam acesta este şi sentimentul populaţiei, în ciuda chemărilor la resentimente faţă de imigranţi, lansate deja de liderii politici francezi. Atât preşedintele Franţei, François Hollande, cât şi liderul partidului dreptei, Les Republicains, Nicolas Sarkozy, au vorbit deja despre măsuri de întărire a controalelor la frontiere, despre acţiuni împotriva imigranţilor! Iar printre corpurile de la Bataclan s-a găsit paşaportul unui sirian care a intrat de curând în Europa, prin Grecia... „Franţa luptă cu arme în exteriorul Hexagonului, împotriva teroriştilor, suntem în război de mai mulţi ani, dar nu se face nimic în ţară, aici, împotriva ideologiilor”, regretă Martinet. „Inamicul este ideologia salafistă, inamicul nu este în afară, ci printre noi”. 

Citind numele unui tânăr kamikaze, Omar Ismail Mostefai, citindu-i povestea - locuind în Esonne, în periferia Parisului, cunoscut de serviciile secrete pentru o anumită „radicalizare”, un individ care a efectuat un sejur în Siria între 2013-2014 - realizăm că este vorba, din nou, de o persoană care provine din francezii cu origini algeriene, tineri care nu au fost integraţi, ci lăsaţi în voia lor. A pune, deci, ca din senin, un paşaport sirian lângă un corp care nu mai poate vorbi, pare cel puţin bizar. „În acest gen de situaţie, confruntaţi cu evenimente care sunt atât violente, cât şi neaşteptate, este dificil să nu ai dubii, să nu vezi neconcordanţele din discursul oficial. Totuşi, prezenţa acestui paşaport sirian are în ea ceva providenţial, ca şi prezenţa paşapoartele saudiene găsite în urma atentatelor de la World Trade Center, din 11 septembrie 2001”, crede Alain Touareg, fost agent al serviciilor secrete franceze, cu misiuni în Orientul Apropiat şi Europa de Est (numele a fost schimbat, pentru protecţia sa).

Parisul, Franţa, Europa, lumea, se confruntă cu un inamic care îşi merită numele: terorism. Răspânditorul de teroare. Fără chip, fără identitate, dar având o religie proprie, el a devenit cea mai formidabilă armă de comunicare în masă.

Deja faptul că aceste paşapoarte supravieţuiseră atacului, dar şi exploziei, era deja ciudat, şi au permis alimentarea poveştilor care au urmat. A teoriilor complotului. Paşaportul sirian găsit la Paris este la fel de ciudat, căci ce terorist îşi ia actele cu el pentru a comite un atentat? Doar dacă nu a vrut să fie identificat deliberat. În situaţii de război, atunci când unii trag cu arme automate pe străzile unei capitale, că e vorba de Paris, de Kiev, sau de Bucureşti, în 1989, circulă cele mai nebune zvonuri. Nimeni nu ştie cu adevărat ce se întâmplă, toată lumea are dreptate, simultan, mai ales pe reţelele sociale. Graţie lor, o falsă informaţie, dorită, sau o dezinformare accidentală, se poate răspândi cu viteza luminii. „Hai să ne amintim, au trecut 26 de ani la voi şi tot nu ştiţi cine a tras în soldaţi şi mulţime la Bucureşti”, spune fostul agent. Deşi este la fel de posibil ca teroristul cu pricina să fi fost complet idiot, pentru a comite astfel de acte nu trebuie să fii inteligent, şi chiar avea paşaportul asupra lui. A fost o misiune sinucigaşă, ştia că va muri, deci de ce să nu fie identificat? În plus, paşaportul asupra sa l-ar fi ajutat pentru a-l prezenta, în cazul în care ar fi fost oprit de forţele de Poliţie franceze. Astfel, ar fi scăpat de control ca să-şi ducă „misiunea” la capăt  

Dincolo de supoziţii, de realităţi, fapt este că Parisul, Franţa, Europa, lumea, se confruntă cu un inamic care îşi merită numele: terorism. Răspânditorul de teroare. Fără chip, fără identitate, dar având o religie proprie, el a devenit cea mai formidabilă armă de comunicare în masă. „Este cel mai puternic serviciu secret din lume, pentru că are braţe peste tot, în Franţa, în Belgia, în creierele noastre”, afirmă Pierre Martinet. „Securitatea democraţiilor occidentale, pentru a fi cu adevărat asigurată, ar trebui să treacă prin măsuri care nu vor fi luate niciodată”, crede Touareg. Evident, vor urma măsuri de securitate excesive, frontiere păzite la sânge, vom fi implacabili, anunţase preşedintele Franţei. Şi cuvintele lui plac. Dar la o minimă reflexie, realitatea este că nu ne cunoaştem inamicul. Bombardăm un continent întreg? „Nu mai suntem în 1961, când Franţa bombardase Tunisia, făcând 600 de victime şi 1.500 de răniţi în timpul crizei de Bizerte”.

În realitate, ar trebui să facem ceva plecând de la rădăcina răului. Dar unde este e oare, când stim că „pretinşii noştri aliaţi locali, Qatar şi Arabia Saudită, finanţează reţelele teroriste” şi că dau dovadă de un comportament de potenţiali islamişti decât de democraţi, remarcă Alain Touareg. Atât timp cât această ambiguitate din raporturile noastre cu lumea musulmană va mai dura, nu vom şti niciodată ce este securitatea.