Franţa şi lumina verde pentru ucisul de evrei

Proteste în Franţa

Franţa a dat liber la ucis evrei, cred mulţi în Europa, nu doar în Israel: În cauză e scutirea de răspundere penală a unui asasin islamist şi antisemit care a ucis la Paris o femeie de 60 de ani. „Vina” ei? Era evreică.

Impunitatea unui asasin antisemit, validată recent de Curtea Supremă a Franţei, după ce fusese hotărâtă şi confirmată de o serie de tribunale franceze, a determinat zeci de mii de oameni să protesteze duminică, la Paris. Decizia justiţiei franceze echivalează pentru mulţi cu o calamitate. În speţă, cu la grande nation care dă lumină verde uciderii de evrei. 

La demonstraţia de protest din centrul capitalei franceze au participat, potrivit unor estimări ale poliţiei, aproximativ 20.000 de oameni. Între ei s-au nimerit şi politicieni, precum Christophe Castaner, şeful partidului prezidenţial, La République en Marche. Al cărui fondator, Emmanuel Macron, a reacţionat într-un târziu la revolta internaţională, generată de bătaia de joc faţă de justiţie şi civilizaţie, declarându-şi dorinţa schimbării legii franceze.  

Uimirea şi revolta manifestanţilor şi ale multor europeni, americani, israelieni şi oameni de treabă din întreaga lumea, sunt cât se poate de justificate.

Crima şi urmările ei nefaste

În 2017, Kobili Traoré, un tânăr din comunitatea musulmanilor refugiaţi din Mali la Paris, a bătut-o bestial pe Sarah Halimi, o femeie de peste 60 de ani, A torturat-o preţ de o oră, în locuinţa ei pariziană, în care delincventul recidivist pătrunsese prin efracţie, înainte de a o ucide ori în bătaie, ori defenestrând-o, practic sub ochii impasibili ai poliţiei, ai cărei agenţi, chemaţi din timp de vecinii alarmaţi de strigătele ei sfâşietoare de durere, nu au intervenit. 

După ce au lăsat-o să fie asasinată sălbatic, autorităţile franceze şi-au bătut joc de ea şi de dreptate şi la poliţie şi în tribunale. Insul însărcinat să conducă ancheta a refuzat, luni la rând, să califice omorul ca fiind aşa cum era, în speţă antisemit. Or, asasinul strigase, în timp ce-şi teroriza, schingiuia şi ucidea în chinuri victima: „Alahu akbar”, pentru ca, simultan şi ulterior, să se felicite că l-ar fi omorât pe „Satana” şi pe o „evreică murdară”. 

Apoi, justiţia franceză a hotărât, vai, că ucigaşul terorist, în sângele căruia se depistaseră urme de marijuana, nu poate fi făcut răspunzător şi vârât în închisoare. Fumase iarbă. 

De acum încolo, reiese că ajunge să pretinzi că ai consumat marijuana ca să poţi asasina evrei în voie, fără să ţi se atribuie vreo răspundere în faţa legii, fără ca fapta să ţi se poată imputa penal, fără să ajungi la închisoare. Că şi Curtea Supremă a Franţei a validat acest scandalos verdict e o problemă şi pentru Hexagon şi, evident, pentru întreaga Europă. 

Pe cine priveşte sinistrul tot: pe evrei, pe francezi, pe europeni

În chestiune e, între altele, antisemitismul. Care ia vertiginos amploare pe Bătrânul Continent. Face ravagii, nu în ultimul rând în vest, o iudeofobie pe care o justiţie nedemnă de numele ei a sporit-o şi va continua s-o amplifice serios. 

E vorba, în bună măsură, de intensificarea tendinţei evreilor francezi de a părăsi continentul, nemaisimţindu-se siguri, ci ca şi cum sângele evreiesc a redevenit ieftin, ca în vremea în care naziştii au transformat Europa, prin Holocaust, într-un vast cimitir israelit. E ştiut că numărul evreilor europeni, departe de a se reface în şapte decenii, a atins nivelul său cel mai scăzut din ultimele două milenii şi nu dă semne să-şi revină înainte ca Europa să ajungă aşa cum o visa Hitler: „judenrein”. Sau „judenfrei”. 

Asta să vrea Germania, care conduce, împreună cu Franţa, Uniunea Europeană? Dacă nu, de ce tac oficialităţile? Dar noi? Noi ce să vrem? Şi ce putem face? Puteam păstra tăcerea, cum prea mult timp a făcut politic corecta presă occidentală, care, dacă a abordat subiectul, l-a reflectat cu ţârâita şi fără nicio tragere de inimă? E bine s-o rupem doar ca să distragem atenţia de la cele petrecute? Ca să-i disculpăm pe asasin, justiţia, clasa politică şi komentariatul mainstream? Putem rămâne muţi. Dar atunci devenim complici.

La alegere: complici sau inamici ai urii

Alternativa e să protestăm ferm. În reacţie s-a obiectat că „nu doar evreii” sunt victimele unor astfel de acte infame. Şi nu doar islamiştii ucigaşi. Bineînţeles că nu. Dar acesta e un „dadarism”. Zis şi „whataboutism”. Acum în cauză e victima, ucisă din presupusa „vină” de a fi evreică, deci „Satana”, din unghiul ucigaşului musulman îndoctrinat religios, iudeofob. 

În cauză mai e justiţia, care a amplificat la nivel naţional, continental şi global crima comisă împotriva acestei femei. Căci nefiind în stare să-i facă dreptate, legislaţia, justiţia şi clasa politică franceză aduc atingere comunităţii din care victima făcea parte. Şi fiindcă Franţa e motorul Europei, se vede angajat, afectat, vulnerabilizat şi rănit întregul Bătrân Continent. 

Or, nu e deloc în regulă să se aplice, în reacţie la fireasca indignare, tactica propagandei sovietice, cu succes practicată de regimurile comuniste. Care, chestionate cu privire la invazia în Cehoslovacia, obişnuiau să replice întrebând: „Da, dar ce e cu americanii în Vietnam?” A discuta uciderea Sarei Halimi nu înseamnă, ca atare, că ar fi fost uitaţi alţi martiri. Evrei, sau creştini. De pildă cei 50 de oameni decapitaţi în noiembrie trecut, în strigăte de Alahu akbar, de către terorişti islamişti, pe un stadion de fotbal dintr-un sat situat în nordul Mozambicului. Sau că s-ar ignora soarta cumplită a credincioşilor altor religii. De pildă persecutarea musulmanilor în China comunistă. Sau a celor prigoniţi de cruda, sângeroasa, de sinistra dictatură militară din Myanmar, cea prea cu mănuşi tratată, ca şi regimul chinez, ca şi Rusia lui Putin, de sinucigaşa internaţională a împăciuitorismului mondial. 

La fel, a trimite la credinţa ucigaşului nu e neapărat o generalizare, o inculpare generică a religiei sale, ci stabilirea unui factor semnificativ în asasinatul în cauză.   

Şi nu ajunge nici să se disculpe, vag, Hexagonul, trimiţându-se la preşedintele Franţei cu afirmaţia că Macron n-ar da lumină verde omorâtului de evrei, pentru că şi-a declarat intenţia schimbării legii care a permis asasinului să se vadă scutit de responsabilitate penală. 

În fond, asasinatul Sarei Halimi, unul dintr-un şir lung de crime antisemite săvârşite tot mai frecvent în Franţa contemporană, s-a comis în 2017. Primele nefăcute ale poliţiei în acest dosar au avut loc în acelaşi an în care a fost ales Macron la cârma Franţei. Primul verdict aberant al justiţiei franceze l-au pronunţat judecătorii în 2019. Emmanuel Macron dispune de o largă majoritate parlamentară. Dacă ar fi avut intenţia de a schimba legea era uşor să descopere că are abundente ocazii s-o modifice radical. N-ar fi trebuit să aştepte atâta amar de vreme. Or, preşedintele Franţei a ratat sistematic, ani la rând, toate ocaziile date. 

Raţiunea şi utilitatea protestelor

Prin urmare, participarea la proteste a premierului care-i conduce partidul poate fi lesne interpretată ca un act de condamnabilă şi odioasă ipocrizie. Ceea ce nu înseamnă că n-ar trebui protestat. Dimpotrivă, mi se pare obligatoriu să protestăm viguros. 

Trebuie protestat dacă, de pildă, nu credem că sentinţa Curţii Supreme şi impunitatea unui asasin terorist, islamist şi antisemit conferă Franţei şi Europei o imagine adecvată. 

Dacă ni se pare nedrept ca ucigaşul unei femei să scape de meritata pedeapsă invocând o intoxicare ce nu-l scapă de răspundere penală, după cum a reliefat avocatul familiei Halimi, Francis Szpiner, „nici pe şoferul beat care ucide” pietoni, fiind mai degrabă o circumstanţă agravantă, decât atenuantă.

Dacă realizăm că demenţa cazului Traore ţine de reticenţa vinovată a unor elite stângiste, politic corecte. Care refuză să acorde atenţia cuvenită fanatismului brutal şi ucigaş al unui extremist nesituat, politic convenabil, la dreapta, ci reprezentând minoritatea musulmană alintată de progresişti. Mai ales dacă victima lui are „proasta inspiraţie” de a fi religioasă, ori, cum just observa eseista americană Bari Weiss, se întâmplă să fie dintre evreii ortodocşi. 

Ca Sarah Halimi. Care pentru stânga antisemită e, vădit, o victimă de rang inferior. Trebuie deci protestat, dacă avem elementarul bun simţ de a înţelege că impunitatea asasinului ei e atât a încuraja fanatismul şi vărsarea de sânge extremistă, cât şi o formă de eficientă promovare a demolării egalităţii în faţa legii, deci a democraţiei şi a valorilor apusene. 

Dar are vreun efect protestul, care ar trebui să nu privească dihotomia stânga-dreapta, ci să fie al întregii civilizaţii, câtă mai e, cât se mai ia în serios şi vrea să supravieţuiască? Bineînţeles. Cu condiţia de a crede în protest şi de a-i asigura o difuzare cât mai largă.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle