Frica de frig

Cu o săptămână în urmă, alături de cinci nave militare, crucişătorul american USS Vickburg a poposit în Marea Neagră. Duminică, au început acolo exerciţiile NATO, la care participă Statele Unite, România, Bulgaria şi Turcia.

De partea cealaltă a orizontului, ruşii au masat nave de război şi avioane de luptă şi s-au apucat, de asemenea, să facă manevre. „Orice ţară cu ieşire la Marea Neagră este acum o potenţială ţintă, la fel şi orice vas aflat aici”, puncta zilele trecute Daily Beast.  O altă ştire fulgurantă, aruncată aiurea în eter, conform căreia ruşii „se joacă”, luând în vizor ţinte reale NATO, îmi produce frisoane. „Nu-ţi fă probleme, mai mult ca sigur şi invers se procedează la fel”, mi se spune. N-am cum să nu-mi fac, mai ales dacă mi-aduc aminte că, în plus, aproape zilnic, avioanele ruseşti se prefac, ca nişte bondari proşti, că nu bagă de seamă când înţeapă spaţiul aerian al României. E limpede că încercările de a ne testa modul de reacţie nu sunt simple basme. De aici şi până la a verifica cum reacţionăm la primul pumn nu mai e decât un singur pas. Apoi, Dumnezeu cu mila! Deloc surprinzător că SUA au trimis şi în Ţările Baltice 3.000 de soldaţi, peste o sută de tancuri şi alte vehicule de luptă. În Lituania, guvernul pledează pentru reintroducerea urgentă a serviciului militar obligatoriu, iar preşedintele Grybauskaite caută soluţii ca ţara sa să reziste singură unui atac cel puţin 72 de ore, până când aliaţii vor putea interveni cu ajutoare. Şi armata poloneză se pregăteşte de război.
De aceea, dincolo de festivismul protocolar,  prezentarea de ieri a bilanţului Ministerului Apărării, la care a participat şi preşedintele Klaus Iohannis, reprezintă un eveniment semnificativ în context. „În proximitatea României, acţiunile militare de tip convenţional şi hibrid reprezintă o provocare direct şi violentă la adresa fundamentelor juridice ale securităţii spaţiului european. În acest context, apartenenţa la NATO, alături de parteneriatul strategic cu SUA şi de statutul de membru al UE, reprezintă coordonatele fundamentale ale politicii noastre externe şi de securitate”, a spus şeful statului. Care a ţinut să pună accentul şi pe alte două aspecte vitale: „consolidarea credibilităţii strategice” şi „priorităţile de înzestrare” ale armatei române.
Prima chestiune nu implică nici un dubiu, nici un comentariu. Doar îmi aduce aminte de o povestioară: când ruşii au început să tragă graniţa pe Prut, s-au proptit cu plugul în cocioaba unei bătrâne; „Unde vrei să rămâi, mamaie, la români sau la noi?”, au întrebat-o. Femeia s-a gândit puţin şi le-a zis: „La români, maică, fiindcă am auzit că la dumneavoastră e cam frig!”. În privinţa celei de-a doua, având în vedere că evoluţiile din zonă se precipită după raţiuni greu predictibile, nu ştiu dacă impunerea unui prag minim de 2% din PIB alocat pentru Apărare între 2017 până în 2027 nu este cumva cam tardiv. Ca şi intenţia de a pune la dispoziţia NATO, în Bucureşti, două comandamente, care ar putea deveni operaţionale la anul. Spun asta, gândindu-mă că (oare cât de întâmplător?) China a decis să-şi crească bugetul militar cu peste 10%, nu de mâine, nici de poimâine, ci chiar din 2015! Sigur, sunt un profan desăvârşit în viziuni geopolitice, dar nu pot să nu îngheţ citind cea mai proaspătă analiză Stratfor, care avansează între câteva posibile scenarii şi varianta ca Rusia să încerce să ocupe coastele din sudul Ucrainei şi să facă joncţiunea cu trupele din Transnistria, spre a reteza Kievului accesul către Marea Neagră. Şi, cred eu, deloc imposibil, chiar independendenţa Republicii Moldova!
O vecinătate nemijlocită cu Ursul siberian nu cred că este o perspectivă în stare să bucure pe nimeni!
Cert este că întregul pământ stă pe un butoi cu praf de puşcă. Iar noi nu putem decât să ne rugăm ca scânteia dezastrului să apară cât mai târziu. Fiindcă absenţa ei deplină pare, pe zi ce trece, tot mai puţin probabilă.