Fum şi fumuri la Berlin

La Berlin nu iese fum alb pe coş, ca la Vatican. Dar de aşteptat ca pe sfintele moaşte tot au aşteptat noul guvern german şi autohtonii, şi întreaga Europă, inclusiv cea de est, ba chiar şi mapamondul. Ce ne-aduce?

În capitala Prusiei a ieşit, până la urmă, un fum gros, roşu, împletit cu unul negru, mai subţire. Negru, precum culoarea creştin-democraţilor germani. În ce-i priveşte partea sa roşie, s-a văzut, fără surpriză pentru avizaţi, că vălătucii gazului eşapat bat către un purpuriu marxist, cum le şade bine social-democraţilor.

Terţetul format din capii CDU, CSU şi SPD, în speţă Angela Merkel, Horst Seehofer şi nefericitul Martin Schulz, cel care, după alegeri, exclusese categoric orice reeditare a marii coaliţii, au ieşit în faţă şifonaţi, dar zâmbitori, celebrând, ca nişte învingători, acordul realizat după negocieri maraton.

În final, liderii celor trei partide au scos la iveală un contract de coaliţie, după cum îi zice oficial, nu suplu, de doar şase pagini, cum fusese cândva, prin 1980, când democraţia şi elitele ei nu erau încă sub atac, ci herculean de-a dreptul.

Pe vremuri, unui asemenea document i se spunea, modest, „acord“. Sau şi mai nepretenţios: „înţelegere“. Acum nu degeaba este botezat „contract“. E gros rău, cu toate cele aproape 180 de pagini ale sale. E mare şi e tare, cu muşchi de piatră.

De care are şi nevoie dacă vrea să rivalizeze cu „Capitalul“ lui Marx. Sau cu „Război şi Pace“ de Tolstoi. Dar oare ce scrie în el? Prea puţini îl vor citi, din scoarţă în scoarţă. Ceea ce nu-i va împiedica pe mulţi să-l desfiinţeze, bănuind, nu fără oarece temei, că nu conţine chiar ce trebuie pentru germani, români,  europeni şi, în genere, pentru iubitorii de libertate.

În vremi ale corectitudinii politice, ale ascensiunii populismului în vest şi ale perpetuării islamismului şi dictaturilor din est, cei din urmă au toate motivele să-şi facă griji. Ba chiar să se alarmeze din plin. De pildă în legătură cu transformarea într-un soi de fiinţă de sticlă a cetăţeanului chinez. Lui, comportamentul în internet îi va îngroşa dosarul la securitate.

Nici la Berlin nu mai pare clar deloc cine a câştigat alegerile.

Instituţiile statului chinez strâng harnic informaţiile pe care le produce, inclusiv trecutul său pe roşu, ori like-urile acordate în reţea unor comentarii ironice la adresa partidului comunist. Din toate aceste date li se calculează încă de pe acum multor chinezi nota la purtare socială. Notă, care le determină statutul civic, calificarea pentru o funcţie în birocraţia de stat, creditul la bancă, ori un sejur într-un lagăr de reeducare. Sau, poate într-o închisoare cu regim de exterminare, de felul celui pe care nu l-au supravieţuit martiri români ca Iuliu Maniu, cel dispărut acum 65 de ani. Sau Ion Mihalache.

Pe atunci, exista încă, măcar, virtutea unei împărţiri clare a lumii. De o parte colectivismul bolşevic. De alta, idealurile libertăţii şi demnitatea individuală.  Mai nou, domneşte în multe capete confuzia. N-o fi oare Trump la fel de rău ca Putin, Xi Jinping, ayatolahul Khamenei, sau Kim Jong Un?

Nici la Berlin nu mai pare clar deloc cine a câştigat alegerile. Teoretic, învinseseră în toamnă creştin-democraţii lui Merkel. Dar în negocierile de formare a unei coaliţii pe care alegătorii n-au mai vrut-o, de vreme ce i-au sustras nu mai puţin de 14 procente din voturi, conservatorii şi-au moderat atât de masiv ambiţiile, încât arată ca o umbră. Par a fi juniorii alianţei. Nu de pomană, desigur.

Ci, ca să le faciliteze social-democraţilor din aripa stângă a partidului înghiţirea hapului amar al reînnodării marii coaliţii. Cea care, tot mai impopulară şi în rândul stângii şi în cel al dreptei, a topit în ultimii patru ani susţinerea pentru SPD la nivelul unui partid de buzunar. 

Zisă, deci, „mare“, această coaliţie a ajuns, prin urmare, atât de mică, încât, potrivit sondajelor, n-o mai susţine majoritatea populaţiei. Dar ce contează o acoperire democratică tot mai precară? O susţine Merkel. Care, spre a se menţine în şa, i-a făcut lui Martin Schulz toate hatârurile imaginabile. I-a acordat stângii trei din cele mai importante ministere, în speţă externele, finanţele şi munca.

Dreapta creştin-democrată, dacă mai poate fi numită aşa, n-a admis doar limitarea mai severă a chiriilor. A acceptat şi augmentarea cheltuielilor statului în sănătate, în îngrijirea asistaţilor, în instituţiile de forţă, ca şi în majorarea pensiilor, precum şi amplificarea contribuţiei la asigurări a patronatului. Net mai problematic, în măsura în care demersul nu se bucură neapărat de sprijin popular, Uniunea lui Merkel şi colegii ei creştin-sociali bavarezi au cedat şi în chestiunea reluării întregirii familiilor, recte a imigraţiei rudelor acelor refugiaţi care nu au dreptul la azil.

Bine ar fi de s-ar combate eficient măcar şomajul galopant din rândul tinerilor europeni.

Frunza de smochin, acoperind nudul conservatorilor, ar urma să fie înţelegerea ca numărul imigranţilor să nu depăşească, anual, 220.000. În ce priveşte Europa, Germania oscilează periculos, cam ca dionisiacul Juncker după ce a cotizat la plăceri bahice o noapte, între o reformă ceva mai moderată a Uniunii, pe linia propusă de şeful Comisiei Europene şi propunerile mai de stânga, mai federaliste şi radicale ale preşedintelui francez, Macron. Ar urma ca la Berlin să se renunţe la austeritate în Europa şi să se amplifice investiţiile în ţările sărace, aşa cum afirmă de mult stânga, verzii, comuniştii et eiusdem farinae că ar fi bine ca să se încurajeze partea neproductivă a Uniunii.

Bine ar fi de s-ar combate eficient măcar şomajul galopant din rândul tinerilor europeni. O rază de speranţă generează, principial, şi hotărârea partenerilor pomposului contract de a combate ceva mai ferm şi antisemitismul şi extremismul, inclusiv de stânga, precum şi islamismul. Dar cum oare se vor finanţa toate acestea? Pe principiul speranţă. În ideea că economia duduie şi va continua s-o facă neabătut. Şi pe impozitarea mai puternică a marilor concerne. Or, aici e buba economică.

A patra „mare“ coaliţie germană va slăbi puntea transatlantică şi va întări, legic, extremele.

Scăderea masivă a taxelor americane şi liberalizarea care va veni cu Brexit ar putea atrage enorme capitaluri către lumea anglo-saxonă. În competiţia internaţională e previzibil ca Europa franco-germană să aibă de suferit din greu, dacă va transpune programe orientate spre marxism. 

Buba politică? A patra „mare“ coaliţie germană va slăbi puntea transatlantică şi va întări, legic, extremele, în continuare, slăbind simpatia pentru elite şi aderenţa multora la o democraţie tot mai discreditată. Dar riscă să n-o facă în chip controlabil, precum precedentele.

Întrucât se bazează pe fumurile puterii şi ignoră cu superbie voinţa clar exprimată în alegeri a electoratului, ar putea duce la întărirea extremelor până la transformarea lor în majorităţi. Pe scurt, a ieşit fum la Berlin. Dar nu e neapărat de bun augur.