Geopolitica globală după Brexit

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cine a pierdut şi cine a câştigat în urma Brexit-ului? Foto 123RF
Cine a pierdut şi cine a câştigat în urma Brexit-ului? Foto 123RF

Acum două săptămâni îmi începeam un text despre naţionalism şi globalizare. cu formula: „Cu siguranţă, secolul XXI va fi al statelor naţionale ...” . Chiar dacă prin unele viziuni rasa umană ar trebui să vieţuiască într-un singur stat, care ar avea dimensiune globală, realitatea demonstrează că problema naţională este eternă, iar referendumul din 23 iunie a subliniat aceasta, mai mult ca oricând.

Textul din adevarul.ro

Din 24 iunie, în presă şi pe Facebook s-a revărsat un puhoi de vorbe, mai mult sau mai puţin goale, din mii de gâtlejuri însetate de ură sau de prostie, de provincialism sau de egocentrism, la care nu putem uita orbirea ideologică sau parti-pris-urile politice. Au fost unele texte foarte bune, care au explicat anumite trăsături ale tipologiei britanice, dar majoritatea au fost simple demonstraţii de „competenţă” ale unor oameni care fie nu cunosc zona în cauză, fie au interes să îşi promoveze propriile cauze faţă de alţii sau faţă de finanţatorii lor.  

Rezultatul referendumului nu a fost unul suprinzător, din două motive.

Mai întâi, deoarece caracterul britanicilor – şi mai ales al englezilor – este unul specific, consecinţă a faptului că locuind pe o insulă, nu au legături permanente cu restul ţărilor europene. De aici, obişnuinţa de a gândi independent, şi de a căuta soluţii practice în interior, iar nu un Deus ex machina, cum o fac multe alte ţări care nu sunt înconjurate complet de mări.

Dacă un stat care are vecini cu graniţă pe uscat pot ajuta mai rapid, pot transporta mărfuri sau arme în sprijin, un stat insular nu poate primi contribuţii de la vecinii favorabili decât în locuri special amenajate – porturi, mai precis. Transportul pe mare presupune că se pot transmite cantităţi mai mari, dar cu viteză mai redusă, nu oriunde, şi fiind necesar a fi depăşite mai multe vulnerabilităţi – cum ar fi condiţiile meteorologice şi posibilele atacuri duşmane. Aceste realităţi au fost temeinic verificate între 1940 şi 1945, iar orice observator corect al geografiei trebuie să accepte această realitate.

Gândind independent, fie şi numai ca efect al determinismului geografic, britanicii au ajuns la o formulare clară a obiectivelor lor, în termenii pragmatismului şi profitului. Pentru a nu fi echivoc în acest sens, trebuie recitit discursului primului-ministru Cameron din 24 iunie, în care precizează clar: „suntem o naţiune a schimburilor comerciale”. Concret, comerţul înseamnă să schimbi bunuri pentru alte bunuri; iar schimburile comerciale sau de valori se fac doar când ambele părţi sunt satisfăcute de contraprestaţiile primite de la cealaltă parte. În absenţa acestui element psihologic, se instalează dezacordul, care poate ajunge până la recursul la instanţa de judecată. Rezultatul referendumului dezvăluie că Uniunea Europeană nu a convins în Marea Britanie, care nu a ezitat să voteze ieşirea dintr-un sistem care nu corespunde valorilor şi conceptului de pragmatism şi eficacitate acceptat majoritar pe insulă.

Dimensiunea psihologică a unui stat nu poate fi eludată sau minimalizată. Prăbuşirea unei conduceri politice / administraţii începe în momentul în care cetăţenii nu mai au încredere în mod accentuat în instituţiile care le conduc. Acest aspect este vizibil în România, când ne referim la gradul de încredere în partidele politice şi mai ales în Parlament. La nivel continental, instituţiile U.E. nu au convins, deoarece din ceea ce au făcut până acum nu putem desprinde acel profit consistent pe care ni-l dorim de la conducători.

Pentru că mentalul britanic este cel mai pragmatic din Europa, acesta (mentalul) a înregistrat mai întâi nereuşitele instituţiilor UE, iar cum acestea s-au amplificat, dorinţa de a părăsi a apărut. Să nu ne ascundem după cuvinte: în multe aspecte, dispoziţiile adoptate de către instituţiile UE au blocat flexibilitatea şi au redus gradul de libertate de care avem nevoie cu toţii pentru a avea o viaţă liniştită şi cu perspective de dezvoltare. În Marea Britanie libertatea este o chestiune fundamentală, deoarece au înţeles mai bine decât alţii şi mai ales mai devreme care sunt consecinţele absenţei libertăţii: naşterea abuzurilor. Cum pe o insulă nu poţi emigra decât foarte greu – aspect aproape imposibil de făcut de către oamenii simpli până în secolul XVIII – opoziţia faţă de abuzuri s-a manifestat în Anglia de timpuriu. Astfel a apărut Magna Charta Libertatum în 1215, iar secolele ce au urmat au consolidat ideea de luptă contra tiraniei şi de prezervare a libertăţii. De altfel, încă din 1745 a apărut un cântec care a dobândit instantaneu popularitate: „Rule, Britannia, Britannia rule the waves”. Această popularitate instantanee trebuie să fie avută în vedere de către oricine doreşte să cunoască Marea Britanie, mai ales că refrenul spune foarte clar: „Rule, Britannia! Britannia rule the waves / Britons never will be slaves”. U.E. le-a creat britanicilor o puternică impresie de absenţă a libertăţii, iar rezultatul a fost cel cunoscut.

Al doilea motiv pentru care rezultatul referendumului nu a fost o surpriză este dat de faptul că în mai toate sondajele de opinie făcute înainte de votul efectiv scorurile erau suficient de apropiate. Concret, dacă diferenţa ar fi fost de 20%, am fi spus că există o surpriză. Cum diferenţa a fost de maxim 5%, şi doar într-un caz de 10%, nu ar trebui să fim miraţi – mobilizarea la urne aduce schimbări, după cum mulţi din criticii români ai rezultatului refendumului au simţit pe pielea lor şi a patronilor lor politici şi/sau ideologici în anumite momente.

Cele cinci procente înseamnă de fapt că doar 2,6% din votanţi pot modifica înclinarea balanţei. La o populaţie de 46 milioane de votanţi, acest 2,6% ar însemna aproximativ 1.15 milioane de voturi. Diferenţa finală pentru cei care au votat efectiv a depăşit 1,3 milioane de persoane, iar acest număr de cetăţeni ar putea fi adunaţi într-un oraş mare, care ar fi chiar al patrulea al Marii Britanii, după Londra, Manchester şi Birmingham, dar înaintea Glasgow-ului, dacă acceptăm datele statistice din World Factbook. Este o diferenţă suficient de consistentă încât să nu lase loc de intepretări.

brexit

Adevărul despre bursele lumii după Brexit

Din aceste cifre ale sondajelor şi rezultatului final, a apărut o „ştire”, pe care trebuie să o desfiinţăm: s-au pierdut sume extraordinar de mari la bursele lumii pe 24 iunie. Da, există pierderi, dar cu câteva zile înainte de vot bursele creşteau, toate fiind convinse de sondajele care preziceau victoria opţiunii „IN”. Acele profituri de ce nu sunt luate în considerare? În plus, cât din valoarea unei acţiuni este dată de firma efectivă, şi cât de prestigiu, de context şi de specularea diferitelor informaţii aruncate brokerilor şi analiştilor economico-financiari? Da, există acum scăderi, care se vor reduce în timp, pentru că adevărata valoare a unei firme este dată de contractele pe care le are, acestea înseamnând de fapt salarii plătite, marfă prelucrată, locuri de muncă păstrate sau nou-create, putere a monedei naţionale, satisfacţie socială şi absenţa protestelor publice.

Marea Britanie şi economia sa are un prestigiu suficient de mare încât să recupereze într-un timp rezonabil daunele pe care în aceste zile le resimte. Şi când a început recuperarea, chiar foarte puternică? Chiar pe 28 iunie, adică imediat după ce s-a terminat perioada de „doliu geopolitico-economic”. Trebuie menţionate intervenţiile lui Florin Cîţu, care au oferit de la început viziunea corectă asupra situaţiei, corectând tot felul de prostii aruncate în aer de naivi sau neofiţi. Între timp, pe 30 iunie s-a ajuns a nivelul bursei din Londra să îl egaleze pe cel din 23 iunie, adică din momentul în care mai toată lumea era convinsă că nu va exista Brexit. Deci, unde ne sunt panicarzii?

Consecţinele unui moment istoric: onoare şi respect

Despre referendum mai trebuie să precizăm două lucruri, urmând ca apoi să ajungem la aspectele ce ţin de consecinţele acestui moment istoric.

Mai întâi, votul şi numărătoarea a fost perfect transparentă. Oricine a dorit a putut să urmărească la principalele televiziuni britanice cum s-a votat şi cum camerele arătau complet sălile în care se numărauvoturile. Iar imediat ce se termina numărătoarea, la microfon se anunţa public – şi în faţa camerelor de luat vederi – rezultatul. De aici, reafirmarea încrederii dintre cetăţeni şi instituţiile statului britanic, care ştiu reciproc că transparenţa este singura cale de succes şi armonie, aspect care trebuie re-subliniat şi în România cu litere gravate pe fruntea politicienilor.

De aceea, trebuie să învederăm cine este marele câştigător al refendumului: acesta este cetăţeanul, care a putut vedea că opinia sa contează, care a observat că voinţa sa nu este alterată, iar decizia sa chiar modifică istoria. De aici, s-a instalat un sentiment acut de panică în aproape toate celealte guverne şi partide politice ale lumii, care nu îşi permit mai deloc să ofere propriilor cetăţeni sau membri de partid alegerea liberă a unei opţiuni, oricare ar fi ea. Dictatori, lideri autoritari, mici despoţi din instituţii care îşi aleg conducerea au intrat în vrie: omul liber gândeşte de multe ori altfel decât doreşte liderul lovit sau nu de mesianism.

Din 24 iunie 2016 toate guvernele autoritare sau dictatoriale şi-au sporit presiunea contra cetăţenilor proprii, pentru au putut vedea în direct care este efectul voinţei libere. Decizia cetăţenilor poate fi bună sau rea, dar ei nu trebuie împiedicaţi să şi-o exprime.

Cu siguranţă în est conducerile autoritare vor începe să fie afectate şi mai mult de către sentimentul de putere pe care cetăţenii lumii l-au dobândit în aceste zile; Brexitul nu va fi anulat şi nici nu va fi blocat, chiar dacă mii de articole şi postări îşi fac curaj şi încearcă să ne convingă în sens stopării sale. Brexitul nu va fi blocat pentru că în acel moment Parlamentul britanic îşi pierde toată autoritatea morală, dobândită timp de secole, iar nici un partid nu îşi poate permite această pierdere, pentru că scopul unui partid este să dobândească puterea în parlament. Cu atît mai mult cu cât parlamentarii vor trebui să se confrunte cu alegătorii şi în următoarele cicluri electorale, iar nesocotirea sau deturnarea voinţei votului lor ar însemna eliminarea lor din noile legislaturi.

De aceea, asigur că nu va exista un al doilea referendum, pentru că odată pronunţată voinţa cetăţenilor, ar urma un val de furie împotriva celor ar impune repetarea acestui moment electoral, cu consecinţe probabile în sensul menţinerii rezultatului, dar cu mărirea diferenţei dintre cele două opţiuni.

Aici este nevoie să mai corectăm o minciună, legată de pretinsa lipsă de vizibilitate a cauzei. Pentru mulţi, Brexitul a apărut ca ceva marginal, ca o strategie prin care premierul Cameron şi-a impus voinţa în propriul partid faţă de alţi lideri. Deşi există un crâmpei de adevăr în această idee, realitatea dură este alta.

Dacă un politician britanic promite ceva, trebuie să îndeplinească acel lucru, sau să se bată cu toată energia sa pentru realizarea promisiunii. Marea Britanie nu are toleranţă faţă de cei care îşi iau angajamente şi nu le îndeplinesc; tocmai de aceea Winston Churchill a promis „doar sânge, durere şi suferinţă”, iar nu victorie – primele erau sigure, iar victoria era cu altă dimensiune a eforturilor de război. Se înţelege asta la Bucureşti, ori în alte localităţi de unde românii în foarte lunga lor istorie sunt sau au fost conduşi? Vă rog să nu mai aplicaţi raţionamentele mentale ale politicienilor din zona asta de lume asupra respectării votului cetăţenilor şi promisiunilor la Marea Britanie, pentru că vă aflaţi la ani-lumină de realitate.

Al doilea aspect al votului pe care trebuie să îl menţionăm este consecinţa votului. Cum prim-ministrul s-a poziţionat în favoarea „IN”, eşecul ideii sale atragea automat demisia sa. Onoarea nu oferea nicio clipă alternativă, iar cei care au fost suprinşi înseamnă ca s-au obişnuit prea mult cu stilul mocirlos de a se face politică la noi. Da, a demisionat, iar ideea onoarei a fost întărită o dată mai mult de demisia antrenorului Angliei după meciul cu Islanda.

Neîncrederea faţă de străini 

Pentru a repeta încă o dată faptul că rezultatul votului nu a fost o surpriză, relev că UKIP, promotorul principal al ieşirii Marii Britanii din U.E. a obţinut 12,7% din votul popular la alegerile parlamentare din 2015, fiind al treilea partid ca rezultat https://en.wikipedia.org/wiki/United_Kingdom_general_election,_2015 ! Chiar dacă sistemul folosit pentru desemnarea parlamentarilor pe circumscripţii este unul specific, care constituie majorităţile într-un mod diferit de cel majoritar pe continentul european, scorul partidului nu trebuie ignorat, mai ales că al patrulea partid era cu peste 4,5% în urma UKIP. Iar în alegerile europarlamentare din 2014, UKIP a ieşit primul, ceea ce este uitat sau mai puţin cunoscut. Adică britanicii au trimis cei mai mulţi reprezentaţi la Parlamentul European tocmai din UKIP. Chiar e atât de greu de înţeles ce mesaj s-a trimis Europei de pe insula? Atât de orbi au putut fi liderii şi analiştii de pe continent? Dacă au fost loviţi de cecitate, atunci să meargă la sanatoriu/biblioteca pentru a se trata şi  a redobândi astfel simţul realităţii.

Da, au apărut multe mesaje xenofobe, dar – după cum scriam în articolul anterior citat – acest tip de mesaj va domina secolul XXI, iar rezultatul votului are şi această conotaţie antistrăini, fără a fi singura sau cea mai importantă.

Realitatea economică demonstrează că ne aflăm la intersecţia între mai multe forme de dezvoltare tehnologică, care ameninţă nu doar modelul tradiţional de muncă, iar în anumite industrii care sporesc robotizarea chiar prezenţa umană. Acestea generează nesiguranţă privind locul de muncă, viitorul asupra vieţii omului şi a copiiilor săi, care în final va favoriza apariţia de sentimente exclusive – concret, omul care nu poate rezista acestei prefaceri de paradigmă economică doreşte să devină cât mai singur pe piaţa forţei de muncă, adică să elimine orice altă ameninţare umană sau tehnologică.

Cum tehnologia este foarte greu să o înlăture, îi rămâne opţiunea de a deveni reticent la străinii care vin şi caută un loc de muncă, deoarece nu poate şti care va fi potenţialul de dezvoltare al acestora, în raport de capacităţile sale. Astfel, xenofobia devine inclusiv o opţiune validă moral, ceea ce se va traduce în vot, după cum se preciza aici:Când avem de-a face cu fenomene care ating palierul existenţial – spaimă, teamă, incertitudine -, acestea vor apărea, fie şi mediat, în prim plan“. Xenofobia se hrăneşte cu teama omului, iar atentatele musulmanilor integrişti din aeroporturile europene, din metroul londonez, precum şi politica greşită a Germaniei relativ la invazia Europei din ultimele luni au contribuit la consolidarea acestui sentiment.

A nu se uita că alegerile europarlamentare au avut loc în 2014, iar cele pentru parlamentul din Londra au fost pe 7 mai 2015, înainte de declanşarea marii invazii. Astăzi dacă s-ar organiza alegeri parlamentare în Marea Britanie cu siguranţă la votul popular UKIP ar depăşi 20%, fiind mai aproape poate de rezultatul obţinut la europarlamentarele din 2014 – 26,6%. Spirala ascunsă a neaccepării străinilor în ţară este prezentă oriunde, iar cu cât mai bogată este ţara, cu atât interesul emigranţilor faţă de ea este mai mare. De aici, creşterea gradului de neîncredere faţă de străini, care se va resimţi la vot imediat ce va exista un prilej.

image

Dacă rezultatul a fost clar în favoarea părăsirii UE, au apărut consecinţele. Mai întâi, s-a confirmat că există o anumită separaţie între popoarele componente ale Marii Britanii. Scoţienii au votat majoritar pentru menţinerea Marii Britanii în UE, la fel şi populaţia Irlandei de Nord. Din nou, un val de întrebări şi comentarii, precum şi discuţii despre două teme: va rămâne întreaga Marea Britanie sau nu? Vor pleca Scoţia şi Irlanda de Nord – a doua având calea unificării cu republica Irlanda – sau nu?

Răspunsul nu este uşor de dat, deoarece în aceste prime şapte zile de la referendum agitaţia care a contaminat mai ales naivii pe burse s-a manifestat şi aici: prea multe comentarii spun că cel puţin Scoţia va ieşi sigur din componenţa Regatului Unit. Despre unificarea Irlandei sunt mai multe rezerve, dar şi ele trebuie examinate pe scurt.

Mai întîi, o scurta precizare: din populaţia Marii Britanii de 65,1 mil. loc., peste 54,3 de milioane sunt în Anglia, peste 5,3 mil. loc. în Scoţia, peste 3,1 mil. loc. în Ţara Galilor şi peste 1,8 mil. loc. în Irlanda de Nord. În mare măsură, Anglia a decis, deoarece are şi cea mai mare suprafaţă teritorială, dar mai ales prima poziţie din punct de vedere demografic. Dar Anglia mai are ceva, după cum aţi putut vedea în linkurile de mai sus: are cel mai mare număr de locuitori non-albi, non-creştini şi non-britanici. Celelalte ţări sunt mult mai omogene referitor la acest aspect, ceea ce schimbă de la început anumite caracteristici ale opţiunilor de vot posibile.

În plus, locuitorii Angliei, în principal, sunt mai expuşi – prin prisma economiei şi mai ales a geografiei – oricărei forme de imigraţie. Acest lucru a contat mult, şi a fost poate decisiv după invazia musulmană a Europei din anul 2015. Statisticile precizează că în perioada 2005 – 2015 numărul musulmanilor s-a dublat în Marea Britanie, fiind acum de peste 2,8 milioane, dintre care doar 77 mii în Scoţia, 46 mii în Ţara Galilor şi aprox. 4.000 în Irlanda de Nord. Creşterea de peste 1,4 milioane de musulmani a fost resimţită, mai ales că marea lor majoritate locuiesc în Anglia.

Tot în Anglia sînt cele mai radicale moschei care incită la ură faţă de Marea Britanie, iar nu în alte locuri ale Regatului Unit. Acest lucru credeţi că nu contează, stimaţi cititori? Dacă nu credeţi, să ne reamintim că în mai 2015, când a fost promis referendumul pentru soarta U.K. în E.U., nu se întâmplase decât atacul de la Charlie Hebdo. Între timp, a început invazia Europei şi au fost atacurile de la Bataclan şi de pe aeroportul din Bruxelles. Dacă în primul caz exista şi ideea de provocare, celelalte două atacuri au lovit doi piloni ai vieţii sociale, care nu puneau problema provocării: deplasările pentru interes economic sau de plăcere – cazul aeroportului – şi relaxarea de weekend, la Bataclan. Anglia a resimţit mult mai ferm aceste trei evenimente, pentru că în fiecare situaţie ea este o ţintă potenţială. De fapt, unul dintre efectele Brexit este că predicatorii radicali musulmani vor fi mai uşor de îndepărtat din Marea Britanie, care va putea acum să adopte politici mai ferme pentru siguranţa propriilor cetăţeni. În plus, lângă Canalul Mânecii, vor fi mai puţin doritori să intre într-o ţară care ştie bine să îşi protejeze interesele.

De aceea, dacă decisiv a fost votul Angliei pentru ieşirea Marii Britanii din UE, să analizăm mai întâi poziţia Scoţiei, ca fiind cea mai mare entitate care a fost pentru rămânere.

Nu cred că Scoţia va părăsi Marea Britanie din mai multe motive:

Mai întâi, Scoţia nu doreşte doar independenţa, ci şi intrarea în UE. O astfel de idee nu convine însă Spaniei – şi nu doar ei – care a spus deja că va bloca cererea de aderare a Edinbhurg-ului, deoarece nu doreşte să vadă Catalunia separată de Madrid. Deci, ce vor putea face scoţienii în ipoteza în care vor obţine independenţa, dar nu şi aderarea la UE? Vor cere după câtva timp reintrarea în Marea Britanie?

Independenţa Scoţiei va însemna însă cu deosebire consecinţe nu foarte plăcute pe plan economic. Pentru început, să observăm că geografic Scoţia independentă nu va putea să exporte bunuri decât pe mare, sau prin traversarea Angliei. Doar că separaţia de Anglia ar însemna că bunurile scoţiene trebuie să plătească taxe vamale, deoarece ar străbate teritoriu non-UE – în eventualitatea foarte puţin probabilă că ar intra în UE, totuşi – şi aceasta ar scumpi exporturile Scoţiei. Astfel, ele ar deveni din start mai puţin competitive, pentru că ar apărea această problemă a taxelor vamale. La fel, şi importurile Scoţiei s-ar scumpi, ceea ce ar creşte decalajul cu Anglia. Astăzi, conform linkurilor de mai sus PIB / locuitor este de de aprox 51.000 lire în Anglia şi 46.000 în Scoţia, nordicii beneficiind şi de sumele consistente revenite din exploatarea petrolului din Marea Nordului. Cum exporturile Scoţiei nu sunt atât de mari, independenţa va aduce cu sine o scădere vizibilă a nivelului de trai în Scoţia, ceea ce va face destul de repede populaţia să regrete Marea Britanie. Ar dori politicienii scoţieni să îşi rişte carierele politice pentru o astfel de ipoteză care se conturează cu destul de multă claritate?

O altă problemă ar fi legată de moneda pe care ar trebui să o aibă o Scoţie independentă. După cum se vede, nu este foarte uşor să ai o monedă proprie. Irlanda, deşi a devenit independentă de Marea Britanie în 1922, de abia în 1979 ajunge să aibă propria monedă. Scoţia nu poate fi atât de naivă încât să creadă ca imediat va putea adopta euro sau o altă monedă proprie. De aici, iar o pierdere economică care nu ar fi folositoare proiectului independentist.

În plus, mai apare o chestiune specială: un lider politic din Scoţia poate azi, fiind britanic, să ajungă la un nivel pe care nici o altă situaţie a ţării sale în afara Marii Britanii nu i-ar putea să o asigure. Nu o sa fie niciodată atât de puternică ţara sa încât să îi asigure un loc la marea masă a puternicilor lumii, nici măcar individual. Scoţia nu va fi un stat de primă mînă nici în UE, unde ar avea o populaţie apropiată de Slovacia, iar distanţa faţă de continent în cazul său va fi un atuu mai mare pentru neintrarea în UE, decât pentru aderare.

Irlanda de Nord nu va dori nici ea să plece spre Irlanda, pentru că ar trebui să se adapteze la realităţile irlandeze, fără nicio protecţie din partea Londrei. Populaţia sa este azi aprox. 36% din aceea a Irlandei, iar situaţia catolicilor este diferită numeric – 84% în Irlanda, doar 41% în Irlanda de Nord. O unificare a insulei irlandeze ar adânci resentimentele religioase, care ar fi destul de greu de stăpânit, având în vedere istoria destul de sângeroasă a conflictului dintre catolici şi protestanţi, precum şi caracterul naţional irlandez, suficient de coleric pentru a ajunge la unele explozii. Această trăsătură de caracter explică de ce nici Dublin-ul nu se arată prea năvalnic cu ideea de unificare, deoarece ştie ce capacitate are Londra de pedepsire politică, atunci când o doreşte cu adevărat. Cum Westminster-ul va folosi toate resursele posibile pentru menţinerea Marii Britanii, este clar că vecinii au motive serioase să se teamă.

Naţionaliştii galezi nu sunt o problemă în această ecuaţie britanică internă, oricât ar considera cineva contrariul.

Geopolitica este o ştiinţă a marilor idei şi a tuturor detaliilor. Funcţionalitatea sa ne obliga să ne gândim mereu în termeni istorici, pentru că anumite metode se folosesc de mai multe ori, iar necunoscătorii metodelor – şi a istoriei – greşesc de fiecare dată la fel.

Marea întrebare geopolitică este: cine a cîştigat în urma Brexitului?

Răspunsul este simplu de oferit: Statele Unite ale Americii sunt marele câştigător geopolitic al acestui referendeum. Dolarul şi-a întărit poziţia şi şi-a crescut valoarea monetară, ceea ce a provocat mare supărare la Beijing, deoarece un dolar foarte puternic înseamnă pierderi mari pentru China, obligată să extragă mai multe resurse monetare interne pentru susţinerea economiei sale, deoarece yuanul nu este valută globală, iar exporturile şi importurile sale se fac preponderent în dolari. China are nevoie de un dolar nu foarte puternic , astfel încât să nu absoarbă prea mult din resursele interne pentru susţinerea exporturilor, în condiţiile în care Beijingul controlează strict cursul valutar.

Dolarul din ce în ce mai puternic a însemnat şi un euro mai slab, un franc elveţian mai puternic şi o pierdere a încă unui atuu de către cei care doreau să înlocuiască dolarul din poziţia de monedă de referinţă globală. Deocamdată, realitatea aspră subliniază un fapt: UE nu este încă suficient de puternică economic – pentru aceasta având nevoie ca fiecare ţară să aibă un PIB/capita de minim 40.000 dolari pe an şi datorii publice de nu mai mult de 50% pe fiecare stat – pentru a-şi impune moneda la nivel global, iar ţările BRICS sunt fragile şi fragilizate pentru mulţi ani înainte de evoluţiile economice ale ultimilor 3 ani, după cum am arătat în alte texte. Azi, UE are PIB/capita de 38.000 de dolari conform World Factbook, pentru că multe ţări noi intrate nu au ajuns la acel minim de 40.000 de dolari, situaţie în care media UE ar fi de peste 55.000 de dolari/capita. 

Preşedintele SUA se vede astăzi în faţa unei situaţii interesante: la Washington se doreşte încheierea unui acord transatlantic cu UE până la sfârşitul acestui an, doar că Franţa se opune destul de mult condiţiilor oferite de SUA. Acest tratat se va realiza, acest lucru este fără îndoilaă, doar că momentul temporal al putea fi cuantificat ca primă majoră realizare a noului preşedinte al SUA; iar nu ultima mare realizare a actualului.

Cu toate că din SUA s-a spus că Brexitul însemnă că un acord cu Marea Britanie nu va mai fi prioritar, faţă de cel transaltlantic cu UE, realitatea este mai interesantă. De fapt, europenii nu vor ajunge uşor la consens, deoarece sunt 27 de parlamente care trebuie să fie de acord, pe când un acord Washington – Londra se va încheia mult mai rapid, deoarece există doar o singură Reprezentanţă Naţională care trebuie convinsă. Astfel încât naţiunea comercială de pe Tamisa va câştiga şi sub acest aspect.

Cine a pierdut cel mai mult sub aspect geopolitic din acest referendum britanic?

După cum precizam mai sus, dictaturile şi liderii autoritari de state şi instituţii nu se simt bine azi, pentru că sunt nevoiţi să mărească sumele alocate forţelor de ordine şi siguranţă, care le asigură poziţia de lideri politici. Aceste resurse care vor fi extrase din economie către structurile de forţă înseamnă creşterea şomajului, scăderea gradului de libertate politică şi implicit economică, ceea ce în timp va duce la reducerea investiţiilor în acele ţări, iar pe termen lung posibilitatea de tulburări sociale interne creşte.

Ieşirea Marii Britanii din UE înseamnă că GDP-ul acesteia din urmă va scădea de la 19,2 trilioane dolari cu suma de 2,7 trilioane dolari. Este o suma mare pierdută, care nu mai permite UE să spună că este superioară celor 18 trilioane de dolari ai SUA. De aceea UE a fost retrogradată din ratingul său superior, cu consecinţe importante pe termen lung.

Scăderea de putere economică a UE atrage o pierdere pentru ţările care exportau mai mult în aceste 28 de ţări, în temeiul unităţii lor economice. Nici un exportator nu îşi poate accepta să piardă piaţa britanică, cum nu o poate pierde pe aceea a UE, dar separaţia dintre cele două entităţi creează costuri suplimentare de intrare sau menţinere pe piaţa lor, deoarece ambele vor avea drumul lor, acompaniat de legislaţie diferită. Acum britanicii vor încheia acorduri economice doar cu cine consideră necesar, şi în condiţiile pe care le doresc doar ei, iar nu şi Bruxelles-ul sau altă capitală europeană.

Printre cei care au pierdut sunt liderii UE şi conceptul de supra-stat pe care mulţi lideri politici îl vedeau implementat în următoarele decenii.

În realitate, pe termen lung cred că Londra va cîştiga destul de mult din punct de vedere economic, deoarece are acum flexibilitatea de negociere, pe care interiroul UE nu îl mai oferea. Fiind o mare putere, ea îşi permite să negocieze nu doar flexibil, ci şi în forţă, caracteristici ce nu sunt posibile fiecărei ţări; acum, complet liber să decidă, va fi şi mai activă şi mai pragmatică decât am văzut-o în ultimii 43 de ani. Tocmai de aceea preşedintele Islandei consideră Brexitul o şasă pentru economiile din nordul Oceanului Atlantic. Deşi vor fi pierderi de locuri de muncă, este foarte posibil ca Londra să profite de statutul de ţară europeană, dar nemembră a UE, pentru a se trasforma în cel mai mare centru financiar la nivel global, pentru că acum îşi pot concepe legislaţia în aşa mod încât cei mari jucători pe acest tip de activitate economică să nu o ignore. După cum am văzut, nici bursele nu au crezut prea mult timp într-o slăbiciune structurală a Marii Britanii, iar acest lucru spune destul de multe pentru viitor.

Printre cei care au pierdut sunt liderii UE şi conceptul de supra-stat pe care mulţi lideri politici îl vedeau implementat în următoarele decenii. Până acum nu exista decât ideea extinderii UE, iar nu şi a părăsirii ei; din 24 iunie 2016, liderii de la Bruxelles trebuie să fie conştienţi că există posibilitatea reducerii puterii lor, concomitent că slăbirea influenţei UE pe plan global.

După cum s-a văzut, mulţi invadatori ai Europei anului 2015 au avut ca ţintă precisă Marea Britanie. Londra şi întreaga cultură britanică făcea parte din forţa de seducţie civilizaţională a UE; din aceste zile însă, ea dispare, şi nu este posibil ca locul Londrei să poată fi acoperit de cineva. Pur şi simplu nu se poate: sute de milioane dintre noi am crescut cu dorinţa de ne plimba pe Baker Street alături de Holmes şi Watson, am vrut să ne plimbam prin Trafalgar Square şi lista continuă – Marea Britanie este în Europa, dar nu mai aduce puncte pentru UE în nicio competiţie.

Cum forţa de seducţie a UE a scăzut, trebuie discutat ce model de uniune rămâne în urma Brexitului. Documentul pe care televiziunea naţională poloneză l-a postat pe site-ul propriu propune o Uniune Europeană fără suveranitate a statelor membre, ca nu cumva să mai poată scapa cineva de Bruxelles, după cum am văzut într-o filipică de pe Facebook. Este greu de crezut că un astfel de model va funcţiona, pentru că istoria întregului continent este împotrivă. Adevărat este şi faptul că în vestul Europei războaie nu vor mai fi, dar nu putem crede că Polonia – ajunsă a V-a ţară a UE azi – va accepta orice iniţiativă geopolitică de la vest de Oder, ceea ce este doar unul din multele argumente pentru blocarea unui astfel de proiect aproape complet centralizator. Despre suspiciunea românilor şi slovacilor faţă de unguri nu are rost să amintim, pentru că ar trebui scrise cărţi întregi pe acest subiect.

brexit

În plus, faptul că nu există şi nu va exista o limbă comună la nivel continental – iar nişte diletanţi lingvistici vor să elimine engleza de la nivelul UE – aduce încă o dată în discuţie ce este cu adevărat european. În afara conceptului de legalitate / stat de drept / rule of law şi de civilizaţia creştină, puţine lucruri sunt cu adevărat europene, la nivelul cerut pentru a le considera aproape perfecte şi de model pentru alte ţări şi continente. Lupta pentru lege şi domnia legalităţii este în măre măsură istoria  internă a fiecărui stat european, şi acest lucru nu poate fi neglijat. Dacă proiectul de transformare a UE după plecarea Marii Britanii nu va înţelege că această legalitate este dorită şi în relaţiile dintre statele membre ale UE, viitorul nu va fi de lungă durată pentru proiectul lui Jean Monnet. 

De aceea, această plecare din interiorul UE va fi atent observată şi de alte state mai mici care în diferite zone ale planetei noastre sunt mai mult sau mai puţin libere în opţiunile lor geopolitice. După cum se vede, se poate pleca ca ţară din diferitele organizaţii create de state, iar precedentul de la 23 iunie 2016 va fi folosit cu siguranţă şi în alte părţi, cu adaptările specifice contextului temporal şi zonei geografice.

Este foarte important ca în acest secol statele şi conducătorii să nu uite că oamenii vor mai multă libertate şi mai multe rezultate pozitive, şi toate acestea trebuie să se realizeze foarte rapid. Este important ca percepţia asupra libertăţii să fie mereu în creştere – adevărat, în acord cu normele morale şi juridice. Altfel, cetăţenii vor merge în orice direcţie vor considera că le-ar oferi mai multă libertate. Populismul de multe ori promovează un astfel de mesaj, chiar dacă în spatele său nu este prea mare lucru. Totuşi, nu se poate ignora că unele din temele folosite de politicienii populişti nu au conţinut real, care preocupă aproape întreaga societate. Este necesar ca liderii politici să gândească mai bine unde sunt azi, şi unde ar putea ajunge mâine, deoarece cetăţenii cer din ce în ce mai multe rezultate pozitive pentru ei – însă nu cum crede omul politic, ci cum consideră cetăţeanul. Nu trebuie ignorat faptul că dacă între cele două grupuri apare o falie, statele se vor resimţi puternic, pentru că cei mai mulţi nu se vor mai considera cu adevărat reprezentaţi de politicieni. Dar pentru ca rezultatele să fie cât mai bune, politicienii trebuie să înveţe cât mai mult şi să gândească cât mai mult, nu doar să conducă fără documentaţia citită .

Marea Britanie a ales să nu mai fie membră a UE. Cunoscând locul unde se creează elitele britanice, anume Oxbridge şi alte câteva universităţi, îmi amintesc de bibliotecile pe care le au aceste universităţi http://www.bodleian.ox.ac.uk/ , şi pe care le-am folosit cîndva. Iar acele biblioteci dezvoltă gândirea geopolitică în asemenea mod, încât un serial ca Yes, minister – al cărui scenariu este creat de autentici absolvenţi ai Oxbridge – a putut afirma anumite lucruri despre constantele politicii britanice .

Istoria Marii Britanii este una foarte interesantă şi plină de învăţăminte, de coincidenţe deosebite – spre exemplu, cucerirea Everestului a avut loc cu câteva zile de încoronarea reginei Elisabeta a II-a, iar vestea a ajuns la Londra chiar în dimineaţa marii ceremonii – care ne obligă pe toţi cei ce dorim a cunoaşte arta de a guverna o ţară să studiem temeinic ce au gândit şi realizat liderii politici şi intelectualii britanici.

Viitorul nu îl cunoaştem, dar ştim bine ce a fost în trecut, noi, cititorii de cărţi. Elita intelectuală a României trebuie să înţeleagă repede tot ce este de înţeles din Brexit, iar clasa politică trebuie să apeleze la ea, pentru a nu adopta decizii greşite pentru viitor. În zona noastră geopolitică viitorul sună altfel decât în vestul Europei, dar lecţiile bune de acolo se pot aplica şi aici, depinde doar de fiecare să îşi pregătească temele cât mai temeinic.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite