Europa

articolul anterior articolul urmator

Geopolitica locurilor de muncă

18
2 Dec 2016 15:38:25
Marius Văcărelu

Devenind adolescent, începi să conştientizezi că momentele în care grijile tale erau puţine sau inexistente se reduc.

Se multiplică anumite concluzii despre viaţă şi oameni, sexul opus devine un subiect de interes nedisimulat, iar situaţia ta în lume se raportează din ce în ce mai mult la buzunar – dacă este plin, poţi să imaginezi unele lucruri, iar dacă este gol, încep frustrările şi cauţi vinovaţi, în societate sau în propria-ţi familie.

De fapt, maturitatea este raportată întotdeauna şi la dimensiunea financiară; apreciem oamenii de succes în primul rând relativ la patrimoniul lor, iar după aceea le analizăm capacităţile intelectuale, morale şi de caracter. Raţiunea pentru care de regulă oamenii aplică mai întâi criteriul patrimonial nu o discutăm aici, dar concluzia pe care adolescenţii o dobândesc e simplă: ai bani, eşti puternic.

De unde vin banii?

De aici, problemă: cum se obţin aceşti bani? De multe ori, de la părinţi, din familie – din ce a strâns, ori din ce a furat şi nu a fost detectat de procurorii unei ţări – sau din ceea ce obţii pe baza muncii cinstite sau ilegale.

Adolescenţa este momentul în care caracterele se formează pentru întreaga viaţă, şi nu este de mirare că frustrările financiare au făcut ca în pragul ei unii tineri să decidă să intre în bande mafiote, ajungând peste ani lideri temuţi şi influenţi. În ultimii 30 de ani sub influenţa transformărilor economice şi tehnologice a scăzut vârsta recruţilor crimei organizate, dar mediul de bază de recrutare nu s-a schimbat prea mult: cei săraci sînt primii care trec pragul legalităţii, pentru că familiile lor nu le pot oferi suficient confort.

„Nu există om care să se trezească înainte de răsărit, 360 de zile pe an, şi să nu reuşească să-şi îmbogăţească familia”.

Confortul vine în urma unor sume de bani cheltuite pentru asigurarea unui bun nivel de trai; în lipsa cheltuirii, banii se tezaurizează şi nu acţionează pentru proprietarul lor. Dar dacă bani nu sunt, înseamnă că omul este sărac, într-un grad mai mic sau mai mare.

Pentru a-şi schimba situaţia patrimonială, omul sărac trebuie să presteze anumite activităţi în nume propriu sau pe seama altuia, cât mai mult şi cu o calitate cât mai mare, astfel încât şefii lui să îi aloce lunar o sumă mai mare. Nu contează caracterul legal sau ilegal al acţiunilor sale, pentru că şi în mediul criminal ce care îşi pregăteşte şi execută mai bine loviturile lasă mai puţine urme după care poate fi prins. Cum cei mai mulţi oameni nu vor totuşi să îşi vadă afectată libertatea de mişcare relativ la instituţiile statului sau la diferiţii interlopi, ei vor opta pentru variantele legale de activitate, sperând că după o muncă grea şi eficace să îşi îmbunătăţească situaţia materială în propria familie.

Despre muncă sunt multe proverbe, dintre care voi alege doar unul, chinezesc: „Nu există om care să se trezească înainte de răsărit, 360 de zile pe an, şi să nu reuşească să-şi îmbogăţească familia”.

În acest context, primul lucru pe care trebuie să îl subliniem este faptul că omul trebuie să fie preocupat cât mai mult timp de sporirea capacităţilor sale intelectuale şi practice, atât în sensul muncii performante, cât şi sub raportul divertismentului de calitate. Pentru acest dublu deziderat, există o cale principală: cititul atent al mii de cărţi bune, pentru că doar cărţile... te fac neprost.

Cine a optat pentru munca cinstită, începe să caute un loc de muncă mai bun, mai bine plătit, cu şefi inteligenţi şi care ştiu să creeze o atmosferă de lucru competitivă şi neapărat fair-play, în care programul de muncă să fie cât mai aproape de cerinţele angajatului. Aceasta este ţinta ideală, doar că aceste locuri de muncă perfecte sunt puţine, relativ la mulţimea de aproximativ 5 miliarde locuri de muncă, la o populaţie de peste 7,3 miliarde locuitori ai planetei.

Dintotdeauna, oamenii au căutat condiţii mai bune pentru viaţa lor şi a celor apropiaţi; în acest sens se mişcau dintr-un loc în altul, având în minte fie dorinţa de a scăpa de exploatarea cruntă a unor monarhi, aristocraţi sau patroni, fie pentru că anumite zone ale ţărilor lor – sau planetei – erau locuri mai prielnice traiului. Măsuri administrative greşite – cum a fost revocarea Edictului din Nantes de către Ludovic al XIV-lea – au condus la pierderea unor buni lucrători în industria franceză, aspect de care au profitat Anglia, Olanda, Germania şi Belgia. Goana după aur a ajutat California şi Australia să progreseze; fiecare continent a avut propriile sale istorii pragmatice, în care oameni au îmbinat frica şi dorinţa de a trăi mai bine în diferite proporţii, plecând de undeva sau mergând spre undeva.

Pe măsură ce statele lumii au ocupat complet planeta noastră, iar teritorii noi nu au mai rămas pentru cucerit şi împărţit, au apărut problemele specifice, care se refereau în principiu la o ecuaţie complexă, care cuprindea următorii termeni: unde este cel mai bun nivel de trai, în raport de locurile de muncă bine plătite şi siguranţa fizică şi juridică a cetăţeanului; cât de multe persoane cunosc existenţa acestor locuri; ce limbă se vorbeşte în acele locuri dezvoltate; cât de uşor se poate ajunge acolo – sînt sau nu restricţii pentru locuitorii din anumite ţări; ce profesii sunt preferate.

Locul de muncă bine plătit nu este totul, dar nu poate fi negată importanţa unui salariu consistent, mai ales prin comparaţie relativ la diferitele ţări.

Răspunsurile la fiecare termen al ecuaţiei amintite au diferit, în funcţie de timpuri; marile migraţii ofereau un anumit tip de răspuns; Evul Mediu a adus schimbări de altă natură; dezvoltarea motoarelor cu abur a modificat profund economia globală, conducând la constituirea unei supremaţii necruţătoare a Europei şi a celor două proiecţii civilizaţionale ale sale din America de Nord şi Australia, care nu a putut fi înlăturată de celelalte continente nici măcar acum, când ne aflăm în perioada de trecere spre un nou tip de economie şi de psihologie umană, în raport de tehnologiile aproape sufocante care ne înconjoară.

De fapt, din punct de vedere geopolitic, răspunsul la această cursă a locurilor de muncă bine plătite este una dintre cele mai directe exprimări ale competiţiei dintre state, mari sau mici puteri; el este unul dintre explicaţiile deznodământului conflictului dintre comunism şi capitalism. Această dimensiune a conflictului dintre cele două blocuri s-a reflectat în izbucniri violente în Polonia şi România, cu efecte care cu avut ca rezultat final eliminarea partidelor comuniste de pe prim-planul scenei politice.

Locul de muncă bine plătit nu este totul, dar nu poate fi negată importanţa unui salariu consistent, mai ales prin comparaţie relativ la diferitele ţări. Astfel, un salariu mic din Elveţia reprezintă o sumă la care un indian sau un cetăţean din Bangladesh visează; de aceea, zeci de milioane de persoane emigrează dintr-o ţară care nu poate oferi salarii bune pentru a asigura o viaţă mai bună celor rămaşi în statul de provenienţă. Exemplul celor aproape patru milioane de români este unul dintre nenumăratele disponibile.


Zidul Berlinului FOTO AFP

Geopolitica dictaturilor

Din punct de vedere geopolitic, munca şi situaţia generală a muncii naşte mai multe teme de dezbatere, cu consecinţe foarte importante.

Mai întâi, putem trasa o clară distincţie între nivelurile de legalitate – stat de drept ­– dintr-o ţară în raport de libertatea pe care o oferă propriilor cetăţeni pentru a pleca în străinătate. Concret, Declaraţia universală a drepturilor omului prevede în art. 13 şi 23 libertatea persoanei de a-şi alege felul muncii, precum şi libertatea de a locui în orice ţară. Evident, alegerea locuinţei în alt stat pentru pura plăcere este accesibilă unui număr mic de oameni; majoritatea celor care îşi schimbă locuinţa iau această decizie din motive pragmatice.

Dictaturile au mereu aceeaşi problemă: sunt detestate de proprii locuitori, care din acest motiv trebuie să fie înfricoşaţi de puterea politică. Într-un regim dictatorial, dacă ar fi deschise graniţele, locuitorii ar pleca. De aceea, orice dictator ştie că nu poate supravieţui în faţa libertăţii, şi primul lucru pe care îl va face relativ la locuitorii ţării sale este să le interzică acestora să părăsească ţara. De fapt, orice cerere de plecare din ţară, din orice motiv – fie oficial, fie pentru vacanţă – este o ameninţare pentru un dictator. În plus, primii care doresc să plece din ţară sunt cetăţenii de vârstă activă, care au suficiente deprinderi de muncă pentru a reuşi să îşi asigure un loc de muncă în străinătate. Toate dictaturile – invariabil – urmează această matrice de asigurare a „stabilităţii” politice. Spre exemplu, înainte de ridicarea zidului Berlinului, se ajunsese la situaţia în care zilnic 2000 de persoane treceau din Germania de Est în Berlinul de Vest. În trei ani, ar fi fost peste 2 milioane de persoane, care ar fi însemnat o hemoragie intelectuală care ameninţa însăşi existenţa statului, pentru că din 1945 fluxul de imigranţi spre Germania de Vest era neîntrerupt. 

În situaţia în care o dictatură permite totuşi plecarea la muncă în afara ţării, anumiţi membri ai familiei rămân cumva „ostatici” ai regimului politic dictatorial. Cei plecaţi la muncă în străinătate trebuie să trimită bani în ţară celorlalţi membri ai familie rămaşi, dar nu trebuie să manifeste sub nici o formă veleităţi politice, iar pentru verificarea acestei obligaţii sunt trimişi oameni care supraveghează temeinic emigraţia economică. Tito a permis astfel unor sute de mii de iugoslavi să muncească în vestul Europei, dar în rîndurile acestora diferiţi cetăţeni mai activ politic decedau destul de suspect, în accidente de maşină sau în urma unor înjunghieri nocturne.

De aceea, geopolitica dictaturilor este o sursă de probleme pentru geopolitica muncii. Relaţia dintre cele două sfere a geopoliticii se traduce într-o ecuaţie a libertăţii: oameni liberi să decidă singuri ce să facă cu viaţa şi timpul lor = absenţa dictaturii. Orice sistem care caută să îngrădească libertatea de decizie a oamenilor este de fapt o expresie a tiraniei. Cel mai uşor se observă acest lucru când politicienii adoptă măsuri care au ca efect menţinerea unui anumit nivel de preţuri într-un domeniu. Astfel, se distorsionează preţurile, rezultând directa îngrădăre a libertăţii de a contracta a populaţiei, care este obligată să facă sacrificii financiare în alte zone ale economiei pentru a acoperi diferenţa dintre preţul real şi preţul de vânzare al bunului, menţinut artificial mai sus. Dacă vi se pare că anumite programe guvernamentale româneşti corespund acestei descrieri, probabil că aţi observat bine...

„Brain-drain”

Al doilea aspect pe care trebuie să îl observăm în geopolitica locurilor de muncă este reprezentat de fenomenul exodului de creiere. Cei mai buni fii ai satelor părăsesc mediul rural pentru a reuşi în oraşe; cei din oraşele mici pleacă în oraşele mai mari şi mai dezvoltate economic, unde pot găsi salarii mai bune în interiorul propriei ţări. La nivel global, ţările mai bogate atrag mai mulţi muncitori calificaţi, sărăcind astfel intelectual ţările de provenienţă ai acestora.

Ca să poată menţine cele mai bune creiere în ţară, guvernele trebuie să acţioneze nu doar sub aspectul salariilor, ci şi la nivelul modului de viaţă.

Dacă în interiorul unei ţări fenomenul „brain-drain” este natural şi aproape imposibil de combătut, cu efecte negative mai reduse, la nivel continental sau global regăsim mai multe efecte negative. Ţările care atrag multe persoane din străinătate pe piaţa muncii creează o mai mare presiune pe proprii resortisanţi, obligaţi să facă faţă concurenţei cu muncitorii străini care acceptă mai repede munci de acelaşi nivel de calificare, dar pe un salariu redus. Această competiţie duce însă la amplificarea resentimentelor autohtonilor contra străinilor, care se poate manifesta în forţă pe plan electoral, putând conduce inclusiv la adoptarea unui cadru normativ foarte restrictiv pe piaţa oficială a muncii.

Statele mici nu pot lupta contra fenomenului „brain-drain” decât dacă îşi îmbunătăţesc calitatea guvernării. Ca să poţi să menţii cele mai bune creiere în ţară, guvernele trebuie să acţioneze nu doar sub aspectul salariilor, ci şi la nivelul modului de viaţă, care trebuie cât mai „purificat de reziduurile proastei guvernări şi proastei administrări”, pe de-o parte, şi cât mai „înăltător sufleteşte, sub aspect intelectual”. Raţiunea pentru care un om decide că locul mai bun de a trăi pentru el este o ţară sau alta are la bază un multiplu de factori, iar cauza hotărâtoare poate fi de multe mai greu evaluabilă în bani. O atmosferă apăsătoare de la locul de muncă sau dintr-un oraş poate alunga mai mulţi oameni valoroşi decât ar putea măsura abstract statistica, relativ la puterea de cumpărare a salariilor.

Cum şi o carte foarte bună ne spune, oamenii vor să fie liberi, să îşi manifeste plenar capacităţile, să fie plătiţi cât mai bine şi să poată trăi cât mai relaxat. Guvernele şi politicienii care asigură valori înalte ale acestor patru nevoi vor atrage în permanenţă cele mai bune creiere, de oriunde, şi vor avea cariere politice foarte lungi.

Fenomenul „brain drain” este asociat din punct de vedere geopolitic cu supremaţia unor vechi imperii, cu dominaţia unor mari universităţi – prin care sunt atrase cele mai bune creiere – şi prin preeminenţa doar a câtorva limbi care devin în mod real universale sau continentale. Topurile educaţionale învederează această realitate, cu care nu poţi lupta decât într-un singur mod: investind mai mult în educaţia de vârf în propria ta ţară. Nu poţi concura cu universităţile din Ivy League în toate domeniile, dar în câteva sfere ale cunoaşterii trebuie să excelezi ca ţară, altfel îţi pleacă toate minţile luminate spre state unde competenţele lor sunt apreciate mai mult. De fapt, putem măsura fenomenul brain-drain în raport direct cu eşecul procesului educaţional într-o ţară: eşuarea unei naţiuni are întotdeauna ca prim simptom pierderea celor mai buni intelectuali.

Rolul electoral şi geopolitic al acestor emigranţi economici poate fi uriaş în anumite momente.

Dar nu ai nevoie de prea multă pregătire pentru a emigra – sărăcia este un imbold extraordinar pentru a te face să alegi o altă ţară, indiferent care este costul de plătit. Aproximativ 10.000 de dolari / om sunt plătiţi călăuzelor de către asiatici din spaţiul larg al Orientului musulman, pentru a ajunge în vestul Europei; mii de dolari sunt preţul plătit de indieni, pakistanezi şi nepalezi pentru a fi plasaţi pe piaţa muncii din ţările arabe din zona Golfului Persic, cu riscul de a muri oricând, pentru că protecţia muncii este aproape inexistentă; româncele sunt sclave în sudul Italiei, iar lista abuzurilor este infinită. Eşecul politicilor economice ale guvernelor înseamnă o migraţie majoră dintr-o ţară sărăcită de politicienii incompetenţi, către alte state unde nivelul de trai se apropie de un standard universal acceptabil.

Este adevărat că îţi trebuie o doză de curaj pentru a emigra, precum şi anumite cunoştinţe de limbă străină pentru a reuşi mai bine integrarea pe piaţa muncii noii tale ţări; în caz contrar însă, guvernele trebuie să se teamă de aceşti oameni nemulţumiţi şi decişi să îşi îmbunătăţească viaţa, pentru că pot fi primii care le vor cere în stradă demisia. De fapt, rolul electoral şi geopolitic al acestor emigranţi economic poate fi uriaş în anumite momente, deoarece ei pot influenţa comportamentul politic şi electoral al rudelor rămase în ţară şi pe care le finanţează; în plus, ei pot deveni investitori importanţi la nivel local în momentul întoarcerilor periodice sau definitive în ţările natale, dar şi vectori de transfer al ideilor şi practicilor de guvernare dinspre statele dezvoltate către statele mai puţin bine guvernate.

Geopolitica muncii este influenţată de tehnologia modernă şi de cvasi-dispariţia graniţelor politice şi mai ales lingvistice. Astăzi, posibilitatea ca un tânăr să îşi găsească loc de muncă în afara ţării sale de origine este foarte mare, mai mare decât a fost vreodată în istoria umanităţii. De regulă, el trebuie să îndeplinească condiţia obligatorie a vorbirii limbii engleze – cvasi lingua franca universală – şi să utilizeze la un nivel rezonabil computerul.

De aici, apare diversificarea profesională, dar există şi aici o regulă: absolvenţii de studii în domeniul real sunt favorizaţi în raport de absolvenţii studiilor umanistice. Motivul este simplu: matematica, chimia, fizica, ingineria etc. sunt la fel în orice loc din lume, pe când ştiinţele umanistice sunt flexibile, cu influenţe din multe zone asupra curriculei, modului de predare, limitelor de studiere etc. De aceea, un tânăr care alege pentru studiile sale liceale domeniul real / ştiinţe exacte va avea de la 14 – 15 ani un orizont geografic mai larg în ceea ce priveşte alegerea unui angajator, faţă de un umanist. Acela este momentul decisiv al vieţii, pentru că marile puteri ale geopoliticii au şi mari companii tehnologice, iar ele plătesc bine şi de multe ori asigură şi alte beneficii sociale prin care îşi loializează puternic angajaţii. Astfel, un tînăr bine pregătit într-un domeniu care necesită înaltă specializare tehnologică va ajunge mai devreme sau mai târziu în bazele de recrutare ale marilor companii, care aparţin toate – ce surpriză?!? – marilor puteri.

Globalizarea îi favorizează pe cei care se adaptează

Globalizarea favorizează pe toată lumea care doreşte să se adapteze la ea, indiferent de ţară, dar mai întâi le oferă – fără îndoială – atuuri geopolitice în plus marilor puteri. Cei mari au mai mulţi bani şi pot să cumpere mai uşor pe cei mai buni angajaţi, care aduc prin munca lor profit mai mare şi mai rapid companiilor lor. Sportul şi companiile IT subliniază cel mai bine acest lucru, dar nu există domeniu al economiei care să nu fie atins de această lege a globalizării. Ceea ce în ultima sută de ani apăruse ca strict o expresie a statelor s-a dovedit a fi o chestiune ce poate fi depăşită: astfel, firmele private de securitate au astăzi o poziţie importantă în conflictele militare ce se desfăşoară.

Globalizarea afectează geopolitica locurilor de muncă însă într-o manieră diferită şi unică în acest secol. Concret, ultimii 20 de ani au adus la creşterea populaţiei cu peste 2 miliarde de locuitori. În 1987, s-a ajuns la 5 miliarde de „pământeni”, iar acum regăsim peste 7,35 miliarde. În 1975, erau 4 miliarde, iar în 1980, 4,44 miliarde locuitori. Este un număr imens de oameni care concurează deja şi vor concura până la vârsta de pensionare pe o piaţă a muncii care nu poate ţine pasul cu creşterea demografică.

Obiectiv, nu pot apărea locuri de muncă noi în ritmul în care creşte populaţia planetei. Doar un exemplu: în Egipt, s-a ajuns ca necesarul de noi locuri de muncă să fie de 2 milioane / an, dar de mulţi ani economia puţin performantă a ţării nu poate face faţă acestui deziderat. Protestele care au avut ca efect alungarea lui Hosni Mubarak erau inevitabile, ceea ce nu se cunoştea era doar momentul în care vor izbucni. Linkul anterior dezvăluie pe scurt o particularitate: creşterea demografică are loc în principal în ţări mai puţin dezvoltate economic, cu salarii mai mici. Consecinţele directe sunt două: migraţia spre ţările bogate se va amplifica, dacă nu vor exista metode – perfect posibile – de stopare a acesteia în acele ţări de provenienţă, pe de-o parte; iar pe piaţa muncii din ţările bogate salariile vor scădea, deoarece va creşte competiţia pentru o bună parte din locurile de muncă, în baza acestei migraţii.

Competiţia globală pentru resurse este din ce în ce mai dură, în mod special pentru apă.

Migraţia spre ţările bogate este un fenomen logic, atât din perspectiva permeabilizării graniţelor – fenomen real în ultimii 30 de ani, cât şi relativ la un alt fenomen neîntâlnit până în acest secol: consumarea resurselor planetei. În ultimii ani, în august planeta îşi consumă ceea ce produce în mod natural într-un singur an, restul zilelor din an oamenii trăim pe datorie faţă de Terra. Competiţia globală pentru resurse este din ce în ce mai dură, în mod special pentru apă. Populaţia însă nu înţelege întotdeauna perfect întreaga dimensiune geopolitică a problemei, dar ea vede că preţurile la multe utilităţi se scumpesc în multe ţări. Însă aceste creşteri de preţuri înseamnă presiuni multiple asupra guvernelor, tensiuni sociale care pot conduce la căderi de guvern – cum a fost în 2013 în Bulgaria, în temeiul protestelor contra creşterilor preţului energiei electrice  – şi la creşterea instabilităţii pe termen lung.

Instabilitatea politică înseamnă de regulă şi fuga capitalurilor şi a investiţiilor din acea ţară, cu consecinţă directă în scăderea veniturilor tuturor, agravarea şomajului, presiune pe piaţa muncii şi – în final – creşterea tensiunilor sociale. Astfel se ajunge la un cerc greu de „spart”, iar cei care ajung la limita suportabilităţii pleacă din acea ţară sau se revoltă violent.

Pe termen mediu şi lung, statele lumii se vor împărţi în trei grupuri: cel mai numeros va fi reprezentat de ţările care nu vor reuşi să se administreze coerent, şi care vor avea pierderi pe toate planurile, cu deosebire în forţa de muncă înalt calificată. Cel mai redus număr va fi al statelor care vor şti să gestioneze tripla problemă: consumul resurselor naturale, absorbţia de străini pe piaţa naţională a muncii şi adaptarea la schimbările economiei de secol XXI. La mijloc va fi un grup de ţări care va avea rezultate pozitive, dar parţiale, pe fiecare cele trei planuri, ori doar la unul sau două dintre capitolele enumerate. Cine nu va izbuti să răspundă optim la toate aceste probleme va urca în topul statelor eşuate, iar în secolul XXI o clasare superioară în acest clasament va fi mult mai greu de „întors”.

Globalizarea înseamnă însă, în raport de creşterea demografică a planetei, şi o mare presiune pentru salariile de pe planetă. Slăbirea graniţelor în faţa capitalurilor înseamnă nu doar competiţie între state pentru a obţine investiţii – practic, de la orice altă ţară – bazându-se pe taxe reduse, infrastructură de transport şi tehnologică performantă, ci şi o presiune extraordinară pe salarii, la nivel global.

Pe termen mediu şi lung, salariile la nivel global vor scădea dacă statele nu vor lua măsuri decisive de creştere a calităţii educaţiei propriilor cetăţeni.

Practic, secolul XXI tinde să transforme piaţa muncii în ceva global, în care din aproape orice ţară se pot recruta angajaţi înalt calificaţi, pe de-o parte, iar pe de altă parte robotizarea, informatizarea şi super-tehnologizarea – inclusiv prin nano-tehnologii – va elimina din ce în ce multe locuri de muncă. Doar că aceste reduceri sunt practic invers proporţionale creşterii demografice a planetei. După cum relevam mai sus, peste 2 miliarde de persoane au astăzi mai puţin de 22 de ani, deci sunt în faţa a peste 40 de ani de muncă care vor fi ceva diferit de ceea ce au avut părinţii noştri – şi destul de diferit de cea ce trăim noi în aceşti ani.

De aceea, pe termen mediu şi lung salariile la nivel global vor scădea dacă statele nu vor lua măsuri decisive de creştere a calităţii educaţiei propriilor cetăţeni, pentru a se putea adapta la marile schimbări de pe piaţa globală a muncii. Oricâtă bunăvoinţă ar avea un angajator din ţările dezvoltate faţă de angajaţi, el se va afla pe termen mediu şi lung într-o poziţie de superioritate, deoarece va avea de unde alege. Doar super-pregătirea omului va putea oferi siguranţă locului de muncă pentru mai mulţi ani. Din punct de vedere geopolitic, acest fenomen va sta la baza unor implozii de state slab articulate, care va fi speculată de marile puteri într-un mod tradiţional, prin sporirea influenţei lor în acele state slabe.

Însă tot geopolitica ne relevă că pe termen lung, oraşele foarte mari – magalopolisuri – vor deveni din ce în ce mai puternice, eclipsând în parte statele pe teritoriul cărora se află. Ele vor deveni poli de dezvoltare tehnologică şi implicit de forţă de muncă, modificând major pieţele naţionale ale muncii. Se vor transforma aproape în oraşe-state, cu implicaţii majore sub aspectul cosmopolitismului şi recrutării forţei de muncă, cu PIB / locuitor mai mare decât al statelor unde se află, rezultând diferenţe majore între ele şi restul ţării lor. Vor avea scopuri politice şi legislative specifice, care uneori vor intra în coliziune cu interesele politice ale statelor unde se află, şi nu este exclus ca tensiunile să se amplifice până la posibile idei de separare de stat.

România, într-o poziţie dificilă

România, în raport cu geopolitica locurilor de muncă, este astăzi într-o poziţie foarte dificilă. Patru milioane de români au plecat din ţară pentru că politicieni puţini competenţi au prăbuşit în bună măsură instituţiile şi prestigiul ţării. Sunt încă directori de întreprinderi slab pregătiţi şi patroni de multe ori hapsâni care menţin – şi au menţinut – o atmosferă puţin competitivă, în care elitele nu sunt încurajate să performeze, în care organizarea muncii este deficitară, iar pregătirea continuă a angajaţilor şi şefilor de departamente şi birouri este „un vis prea îndepărtat”. Toate acestea au creat şi creează o atmosferă necompetitivă,  care în final i-a făcut pe milioane de români să aleagă plecarea în alte ţări, unde scrâşnind din dinţi şi răbdând au izbutit să câştige bani mai mulţi decât le-a permis cadrul politico-economico-social din România.

Şi în raport cu aceeaşi geopolitică a locurilor de muncă, pe termen lung se pare că ţara noastră nu reuşeşte să facă acei paşi necesari marii performanţe. Sistemul de educaţie este din ce în ce mai slab ca rezultate, pentru că la baza celor 42% de analfabeţi funcţionali pe care îi avem stau peste 47 de milioane de absenţe pe an în mediul preuniversitar! În loc să introducem şahul ca disciplină obligatorie în şcoli, în loc să promovăm sportul şi lectura, ne plângem de programe încărcate. În loc să plătim foarte bine profesorii performanţi, menţinem un corp numeros de oameni fără prea multă valoare în sistemul de învăţământ, pe care îi plătim în temeiul unei grile de salarizare slabă, şi care nu stimulează valoarea, meritul, competiţia şi continua pregătire profesională.

Dar aceste milioane de absenţe sunt, de fapt, simptomul eşecului românilor ca părinţi; pentru că în absenţa educaţiei, copiii nu vor putea să găsească locuri de muncă bune. Dacă nici măcar nu stau în sala de clasă, cum să înveţe ceva, şi cum să ai tu, părinte, pretenţii la salarii mari în momentul în care aceşti tineri ajung la maturitate şi îşi caută un loc de muncă? Piaţa muncii este globală în secolul XXI, dar numai cei care vor fi capabili să îi reziste vor izbuti să îşi asigure un trai confortabil. Să nu credem că legile geopoliticii nu se aplică şi României, nu există ţară care să poată să le eludeze. Specificitatea geopoliticii locurilor de muncă este una care afectează foarte direct fiecare om, întreaga lui viaţă: atât pe perioada pregătirii şcolare, cât şi pe parcursul anilor de muncă şi de pensie.

De aceea, este nevoie ca românii să fie mai atenţi, pentru că transformările de pe piaţa globală a muncii sunt ireversibile. Dacă până acum se mai putea improviza, secolul XXI este cel care creează chiar în aceşti ani cel mai puternic explozibil, în care principalele elemente sunt creşterea demografică globală uriaşă, consumul de resurse agresiv şi super-tehnologizarea. Dacă nu vom adapta sistemul de învăţământ, sistemul juridic, sistemul administrativ şi sistemul de impozitare la aceşti factori de schimbare, vom pierde inevitabil, pentru că geopolitica locurilor de muncă reprezintă şi expresia adaptării unei întregi naţiuni la cele mai înalte standarde ale competenţei şi competitivităţii.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

18 Comentarii

Ara Brandiana
2.12.2016, 17:56:20

Un mecanic indeparta un cap de cilindru din motorul unei masini. Zarind un chirurg cardiac bine-cunoscut si care-l astepta pe seful atelierului sa se uite la masina sa, i-a strigat: “Ei, doctore, pot sa-ti pun o intrebare?” Mirat, chirurgul s-a apropiat de mecanic. Acesta isi indrepta mijlocul, isi sterse mainile si rugandu-l pe doctor sa arunce o privire la motorul la care lucreaza, ii spune: “Vezi tu, doctore, eu deschid inima masinii, scot supapele afara, le fixez, le pun inapoi iar cand termin, masina functioneaza din nou. Cum naiba se face ca eu castig un salariu atat de mic iar tu incasezi o gramada de bani daca si eu si tu facem, practic, aceeasi munca?” Chirurgul a zâmbit și, aplecandu-se inspre mecanic, i-a șoptit: "Incearca sa faci asta cu motorul pornit!"

+11 (13 voturi)
catalin toader
2.12.2016, 18:07:41

O analiza destul de lunga, dar care are meritul utilizarii unui limbaj accesibil si noua, profanilor in domeniu. Una peste alta, consider ca merita efortul de a fi citita si de a medita asupra celor scrise de domnul Marius Vacarelu. Sunt de acord cu argumentatia autorului, as avea doar o observatie - tehnologia este cea care modeleaza piata muncii, dar si reduce decalajele si democratizeaza, intr-un fel, competitia. Despre exodul de competenta, ar fi multe de spus. Nu sunt specialist in domeniu, dar pot sa-mi dau cu parerea - ce se intampla in Romania in domeniul IT este unul dintre putinele lucruri bune prin care s-a mai diminuat hemoragia de oameni cu inalta calificare. O convergenta fericita a initiativei private, a unor inlesniri fiscale si a existentei unor centre universitare puternice, a facut sa apara cateva mii de locuri de munca care aduc pus valoare si o inviorare a mediului economic. Din pacate, este valabil doar pentru centrele mari - Bucuresti, Cluj, Iasi, Timisoara. Cred, totusi, ca experienta din acest domeniu s-ar putea extinde in altele cateva in care avem si scoala, avem si resurse.

+7 (9 voturi)
marius cristian
2.12.2016, 18:38:54

superba si exhaustiva analiza dlui Vacarelu , pt care am respect in calitate de analist economic si social pe plan geopolitic , dar din pacate acest potop de vorbe si de date nu raspunde nicidecum la o dilema extrem de interesanta : cum se face ca salariile din Romania , atat minim garantat si mediu ponderat in sistemul de stat si privat , sunt in medie de patru pana la sase ori mai mici ca cele din vestul bogat ?! Si va rog sa nu-mi veniti aici cu bulshituri de genul productivitate cand francezii o labaresc 35 ore pe saptamana , italienii isi trag siesta in miezul zilei , blegienii sunt maestri in jemanfichism , samd.... Exista alt raspuns in afara de diferenta naturala dintre metropola si colonie?!

+5 (7 voturi)
Stefanescu Marian
2.12.2016, 21:03:10

Domnilor,oare câţi ştiu cât costă crearea unui "loc de muncă bine plătit"?Şi,mai ales,CINE poate crea "locuri de muncă bine plătite?Răspuns:NU statul!Repet,nu statul! Oare,a înţeles cineva ceva din chestia cu "locuri de muncă bine plătitte"?!

+2 (2 voturi)
Filip
2.12.2016, 21:58:17

Un articol de exceptie care spune adevarul de care se feresc politicienii si sursele media in general. Romania promoveaza mediocritatea si perpetueaza indobitocirea. Si induce ideea ca anormalul trebuie sa fie considerat normal. Sunt foarte multe lucruri care imi plac la analiza domnului Vacarelu, dar cred ca cel mai mult partea cu "esecul romanilor ca parinti". The worst is yet to come.

+1 (5 voturi)

Vezi toate comentariile (18)

Modifică Setările