Grupul Vişegrad, ameninţat de revolta „Alianţei oraşelor libere“!

Primarii capitalelor din Vişegrad: „Suntem liberi, progresişti, toleranţi şi, mai ales, suntem pro-europeni“

Primarii din Praga, Varşovia, Budapesta şi Bratislava au semnat pe 16 decembrie un document simbolic, dar cu foarte profunde conotaţii politice: un document care consemnează apariţia oficială a unei „Alianţe a oraşelor libere“, semn al voinţei de a începe lupta împotriva tendinţelor populiste şi autoritare care marchează activitatea guvernelor din ţările lor.

Este, la nivel politic european, primul semnal coerent că, în interiorul Grupului de la Vişegrad, începe să se formeze o opoziţie aşezată şi care să poată regrupa vocile ostile regimurilor populiste şi promotoare de politici care, mai ales în cazul Ungariei şi Poloniei, le pun în continuare pe un curs de coliziune cu executivul comunitar.

„Provenim din diverse partide politice, dar împărtăşim aceleaşi valori“ spunea Rafal Trzaskowki, primarul Varşoviei, cel care a câştigat alegerile concurând împotriva candidatului de pe liste partidului „Dreptate şi Justiţie“ la putere în Polonia începând cu 2015, acuzat de a fi promovat legislaţii restrictive şi cu caracter non-european vizând subordonarea justiţiei şi împotriva libertăţii presei. Foarte interesantă regruparea aceasta a opozanţilor la ceea ce părea să fie tendinţa majoritară în spaţiul Europei centrale şi de est, caracterizate mai degrabă de poziţiile unei drepte pure şi dure, deloc conciliantă şi deloc deschisă la dialogul promovat acum de europeni asupra „civilizaţiei valorilor comune“.

În acest sens, ceea ce spunea Gergely Karacsony, primarul Budapestei (ales ca reprezentant al unei liste ecologiste), este nu numai un semnal, ci poate fi considerat drept începutul unei proclamaţii politice care să prefigureze apariţia unei mişcări politice trans-naţionale în centrul Europei:

Ceea ce se petrece aici este vocea unei Europe libere care nu va putea fi redusă la tăcere. Împărtăşim valori şi priorităţi, oraşele noastre vor rămâne deschise, tolerante, progresiste şi în avangarda schimbărilor.

Faptul că a salutat noua alianţă este firesc, dar termenii în care a făcut-o au o valoare aparte. A vorbit despre oraşele respective ca despre nişte „insule de libertate“ pe modelul istoric celebru din Europa occidentală şi centrală când „oraşele libere“, „oraşele cetate independente“ au constituit baza pe care s-a făurit atât prosperitatea economică cât şi arhitectura unei democraţii incipiente purtătoare de mari valori umaniste şi culturale. Dar şi aducând un element foarte semnificativ pentru discuţia de azi, adică bătălii susţinute pentru auto-guvernare, pentru independenţa universităţilor, propunând primele sisteme sociale cu acces liber la servicii medicale şi şcolare în afara cadrului ecleziastic constrângător şi habotnic.

Declaraţia comună semnată la Budapesta este, cum se spune în text, „un angajament pentru promovarea demnităţii umane, democraţiei, egalităţii, statului de drept, justiţiei sociale, toleranţei şi diversităţii culturale, transmiţând un mesaj cetăţenilor ţărilor noastre ca şi opiniei publice internaţionale că există o alternativă, mai socială şi mai ecologistă, curentului iliberal care a definit această regiune în ultimii ani”.

Semnalul are o logică deoarece, dacă actorii revoltei sunt primari de oraşe-capitală şi au deja susţinerea a 40 de colegi primari de oraşe din ţările lor, aduc mesajul că ar dori (şi, tehnic, chiar este şi posibil) să solicite sistemele europene să pompeze mai mulţi bani direct în municipiile reprezentative, în marile aglomerări urbane şi în rezolvarea problemelor lor specifice. Cele care se confruntă cu noi dificultăţi majore probleme care devin vitale şi extrem de urgente, de la cele de natură ecologică, cele care ţin de calitatea viaţii, a habitatului, securităţii cetăţeanului şi ordinii publice. Ei doresc, aşa cum subliniază Financial Times, „ca cei de la Bruxelles să-i ajute să nu mai treacă obligatoriu prin circuitul guvernelor naţionale, ci să trimită mai degrabă fondurile către oraşe în loc să vadă cum guvernele le dispersează la nivel naţional”. Ajungem deci, din nou, la relaţia spinoasă şi extrem de sensibilă între administraţia centrală şi cele locale, dominată mereu de condiţionări care ţin de partizanatul politic sau, direct, de apartenenţa la partidul aflat la putere. „În ultimii zece ani – afirma primarul de la Budapesta - aceste fonduri au fost îndreptate adesea către oligarhi-prieteni ai guvernului. Este scandalos ca fondurile europene să fie folosite pentru finanţarea autocraţiei şi a oligarhilor”.

Reacţiile presei din ţările Vişegrad au fost împărţite, previzibil, în funcţie de orientarea lor politică. Iată, spre exemplu, două puncte de vedere exprimate de presa din Ungaria:

„Cu toate că semnificaţia Alianţei rămâne în primul rând simbolică, capitalele s-ar putea uni în practică pentru a obţine fonduri europene şi a sfida astfel executivul din ţările lor care doresc să le reducă marja de manevră” (Nepsza, publicaţie de orientare social-democrată)

„Acest Pact de la Varşovia din secolul XXI este o reîntoarcere în Evul Mediu făcută în numele progresului. Budapesta rămâne capitala Ungariei al cărei viitor va fi decis de ansamblul ţării la următoarele alegeri din 2022” (Magyar Nemzet, cotinian proguvernamental).

Desigur, deocamdată valoarea noii alianţe politice trans-naţionale este una simbolică. Dar, în anumite condiţii, ar putea deveni rapid interesantă şi pentru alte forţe europene care caută un instrument care să colecteze nemulţumirile legate de guvernări populiste, autoritare şi, pe fond, non-europene. Cu şanse de reuşită doar în măsura în care instituţiile europene, în principal Comisia Europeană şi Parlamentul European îşi vor recunoaşte şi propriile lor responsabilităţi – deloc puţine – în ceea ce înseamnă acum ridicarea populismului european, adică vor renunţa la lipsa lor de determinare în a sancţiona derivele non-democratice în toate Statele Membre, cu aceeaşi măsură şi cu aceeaşi monedă.

Dacă nu va fi aşa, populismul şi autoritarismul vor înflori mai departe cu deosebire în ţările cele mai afectate de urmările târzii ale marii crize economice şi unde discursul despre izolaţionism ca metodă de supravieţuire face adepţi şi hrăneşte intoleranţe de cele mai diverse feluri. Sigur că s-ar putea şi altfel, numai că, pentru moment, violenţa unui discurs al revanşei, urii şi adversităţii totale, chiar maladive, faţă de orice care nu este strict ideologia partidului la putere arată că rădăcinile înfipte în memoria colectivă de totalitarismului comunist sunt adânci şi nu vor putea fi smulse uşor.

Dar, în aceeaşi măsură, speranţa „oraşelor libere” poate să prindă contur şi să producă rezultate în măsura în care va fi preluată şi acceptată de structurile europene ca o şansă pentru diversificarea democratică a surselor de putere şi bunăstare.