Hărţile de putere ale Europei, multe, complicate, în refacere. Ştim unde vrem să fim?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nimic nu este simplu atunci când vorbim despre ce înseamnă, cu adevărat, structurarea oficială a spaţiilor de putere, relaţiile dintre ele şi potenţialul lor de dezvoltare.

Ieşirea Marii Britanii din UE a readus în actualitate problematica căci, în esenţă, echipele conduse de cei doi negociatori-şefi, David Davis din partea UK şi Michel Barnier din partea UE, vor trebui să vadă cum anume se va restructura harta pentru a avea, posibil, Marea Britanie parte dintr-una dintre formulele active de cooperare. Dincolo de discursurile sentimentale, inflamate, dar fără prea multă bază juridică, aceasta este discuţia esenţială. Atât pentru Uniunea Europeană, cât şi pentru Marea Britanie. Şi nu este vorba numai despre economie, aşa cum s-ar putea crede la o primă analiză, cu toate că efectele BREXIT s-au arătat a fi dezastruoase pentru Londra şi au început să se simtă şi pe piaţa comunitară, asta nefiind decât un modest început.

Chestiunea de fond este una politică: care este limita de negociere acceptabilă pentru UE pentru ca, într-adevăr, Marea Britanie să aibă de suportat efectele deciziei sale de a părăsi Uniunea, fără însă a o izola definitiv, tăind toate punţile de colaborare? Dacă vor fi concesii prea mari, se spune deja în diferite cercuri la Bruxelles, mai ales din zona Parlamentului European, care va trebui să voteze asupra textului final al acordului, atunci se deschide apetitul pentru multe alte state care vor dori să folosească precedentul britanic.

„Vor vrea să fie în poziţia de a folosi doar avantajele UE, fără însă să-şi asume şi obligaţiile, lucru absolut inacceptabil, iar Parlamentul European va respinge un asemenea text”  - spunea Guy Verhofstadt, liderul grupului liberal din PE.

Pe de altă parte, există mesajul deja transmis de mai mulţi lideri europeni că Marea Britanie „nu trebuie penalizată” pentru decizia sa.

Care sunt variantele de lucru?

Să începem să desfăşurăm hărţile. Iarăşi, aparent simplu la prima vedere, lucrurile sunt clare deoarece aceasta este harta oficială a UE aşa cum arată ea la 1 iulie 2016:

image

Aşa este. Numai că - şi pe această a doua hartă de putere se poartă acum negocierile - spaţiul UE este împărţit în mai multe zone distincte, cooperând şi întrepătrunzându-se pe unul sau mai multe nivele, dar păstrându-şi şi privilegii şi teritorii de acţiune proprii. Aceasta este uriaşa problemă a Europei de acum, aflată mereu la mijloc de drum între cele două formule esenţiale, Europa federală sau Europa Naţiunilor.  

În consecinţă, ceea ce avem acum este un mix de putere, cooperare şi ambiţii, acceptabil atunci când Europa nu era în criză şi nu se confrunta cu ameninţări de amploarea celor de azi, dar generatoare de probleme în momentul în care, dacă liderii politici vor continua pe acelaşi drum al dezuniunii pe care se află acum, ar putea aduce în prin plan o nouă doctrină, cea a lui „scapă cine poate”.

Mai am doar două hărţi, acestea ale împărţirii zonelor de forţă şi cooperare în UE şi a formulelor de asociere a puterii în OSCE, aceasta a doua interesantă pentru a vede structurările organizaţionale care se întrepătrund şi leagă spaţiul european cu alte câteva din proximitatea imediată.

image
image

Discuţia despre reconfigurarea acestor hărţi de putere cu zonele lor de influenţă specifice nu este nouă. Au existat avertismente, reluate acum într-o exprimare mai urgentă, care spuneau că o asemenea complexitate este, pe fond, nu numai nesustenabilă, ci, pe termen mediu şi lung, urmează să apese greu asupra tendinţei de normalitate a oricărui sistem politic transnaţional cum este UE, adică simplificarea şi unificarea liniilor de decizie.

În ce zone se împarte acum Europa?

În primul rând, între cele care fac diferenţa esenţială de putere şi influenţă între statele din Zona Schengen şi Euro şi celelalte. Problemă esenţială acum, vitală în viitor în contextul în care una dintre variantele posibile ar fi constituirea, formal, a unui „nucleu dur” cu state care să împărtăşească acelaşi „nivel de ambşţie” şi care, în consecinţă, să poată accelera drumul spre o formă de unificare europeană.

Ce se va întâmpla în acest caz? Unul dintre scenarii (cazul Marii Britanii fiind acum un test în acest sens) este că ar deveni, poate, cu mult mai atractive cele trei formule existente acum: Asociaţia Europeană de Liber Schimb (AELE), Spaţiul Economic European (EEE) şi Acordul de Liber Schimb Central European (CEFTA).

AELE a fost creată în 1961 la iniţiativa UK ca o asociaţie concurentă a ceea ce era atunci Comunitatea Economică Europeană. Foarte mulţi dintre membrii săi iniţiali au părăsit organizaţia pe măsură ce aderau la UE, AELE numărând acum doar 4 membri: Norvegia, Islanda, Elveţia şi Liechtenstein. În 2005, Insulele Feroe, teritoriu autonom rămas în afara UE, şi-au manifestat interesul de a face parte din organizaţie, cerere refuzată în 2006 deoarece, conform statutului, Asociaţia nu poate primi decât state independente, iar Elveţia nu a dorit să fie modificat actualul echilibru între ţările nordice şi grupul „ţărilor alpine”. 

EEE a fost creată în 1992 între statele din Comunitatea Economică Europeană şi cele din AELE în scopul facilitării schimburilor comerciale. Prin referendum, în 1992, Elveţia a refuzat să adere la noua formulă asociativă, preferând să semneze acorduri bilaterale cu UE. Caracteristica acestui grup este că toate ţările membre trebuie să integreze cea mai mare parte din acquis-ul comunitar pentru a avea acces la piaţa unică, dar fără a avea un cuvânt la procesul de elaborare a legislaţiilor europene.

CEFTA a fost creat tot în 1992 în scopul facilitării accesului membrilor săi la UE. S-a vorbit despre CEFTA ca despre „anticamera economică” a aderării propriu-zise. Are acum 7 membri: Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Serbia, Macedonia, Albania, Kosovo şi Republica Moldova), dar are de suferit din cauza performanţei economice a ţărilor membre şi a relaţiilor bilaterale, adesea tensionate.

Acestea sunt variantele acestui moment, de aici ar putea pleca o soluţie negociată pentru Marea Britanie. Dar este suficient acest cadru sau, plecând de la acest demers, se deschide celălalt drum care, la final, poate însemna nu o renegociere a Tratatului de la Lisabona (acuzat de a fi plin de „găuri” legislative importante printre care faimosul art. 50 care prevede posibilitatea ieşirii unei ţări din UE dar fără precizarea exactă a modalităţilor de execuţie, tratat negociat tocmai de Michel Barnier...), ci pur şi simplu un nou Tratat? Dacă da, care ar putea fi şansele ca el să treacă de Parlamentele naţionale? 

Şi, pentru a complica totul, dincolo de toate acestea stă, pe fundal, discuţia niciodată pe deplin lămurită asupra suveranităţii naţionale, discuţie care, acum, devine cea mai importantă temă pentru Statele membre care sunt puse în faţa dureroasei dileme de a se apăra singure şi tot singure s-şi asigure securitatea internă, ineficient ca până acum, sau să accepte principiului unor acţiuni comune purtate de organisme supranaţionale.

Ce se va alege? Nimeni nu ştie, toată lumea se bate să-şi apere interesele, scaunele politice, temele reale sunt fie ocultate, fie trimise în derizoriu tocmai pentru că nimeni nu are curajul unui demers decisiv. Se încearcă de către Comsia Juncker, şi acum, cârpirea diplomatică a lucrurilor, ajungerea la încă un compromis în aşteptarea a nu se mai ştie ce. Între timp însă, după cum vedeţi, continuă cu succes încercările de a provoca implozia UE. Ce va urma în acest caz va fi o Europă pestriţă, din ce în ce mai antagonică şi deschisă oricăror perspective conflictuale.

Aşa a fost, să dea Domnul să nu mai fie. Noi ştim şi putem spune unde vom vrea să fim? Cu ce argumente?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite