Iniţiativa celor trei mări - planul polonez de Reîntregire a României

Un proiect polonez vechi de 100 de ani, readus în actualitatea Anului Centenar, se profilează ca oportunitate pentru România de a fi un actor geopolitic important şi de a reîntregi naţiunea română. Iniţiativa celor Trei Mări sau „Intermarium“ (Trimarium) este şansa noastră de a rămâne relevanţi în UE şi de a contribui la arhitectura de securitate a regiunii.

Polonia a fost vecinul de la nord-vest al României până când teritoriul său naţional a fost ocupat şi dezmembrat conform pactului Ribbentrop-Molotov din 1939.

Vă sună cumva cunoscut?

La fel şi ţara noastră a fost ciopârţită arbitrar după prevederile anexelor secrete ale pactului dintre Germania nazistă şi Uniunea Sovietică.

Cu Polonia avem foarte multe în comun şi ne leagă o lungă istorie, de pace şi război, începând cu vremurile în care Lehia era partenerul Moldovei medievale a lui Ştefan cel Mare şi continuând cu strânsa colaborare polono-română din perioada interbelică. În luna septembrie a lui 1939, guvernul şi administraţia centrală a Poloniei s-a refugiat către Occident prin România, care i-a permis trecerea cu toate că pe atunci eram aliaţii agresorului (Germania), pentru a continua să reprezinte din exil poporul polonez. În ultimele decenii, Polonia a susţinut intens aderarea României la NATO şi Uniunea Europeană.

În ultimul secol, interesele României şi Poloniei au fost de cele mai multe ori convergente şi au urmat în linii mari aceeaşi direcţie – în plan politic, economic, social, cultural etc. – întrucât ambele ţări au făcut parte, cu diferenţe de scurtă durată, din acelaşi bloc ideologic. Chiar şi la nivelul anului de graţie 2018, Polonia şi România sunt puse în aceeaşi oală de către observatorii bruxellezi, prin prisma regimurilor politice aflate la putere la Varşovia, respectiv Bucureşti şi al luptei lor pentru schimbări în forţă la sistemul de justiţie. Dar şansa actuală a României de a adopta modelul polonez nu este ca Dragnea să preia metodele de acţiune ale lui Kaczynski sau viceversa. Şansa noastră este de a ne ralia proiectului pe care preşedintele în exerciţiu, Andrzej Duda, l-a enunţat chiar în discursul său de învestire şi pentru a cărei transpunere în realitate şeful statului polonez militează cu toată susţinerea de care se bucură la nivel naţional.

În august 2015, noul preşedinte al Poloniei expunea naţiunii sale (38,5 milioane de cetăţeni) planul de a pune bazele unei alianţe regionale ce include şi România ca piatră de temelie, după un model imaginat de un vizionar antecesor al său în urmă cu circa un secol. Un veritabil proiect de ţară pe termen lung al Poloniei, este vorba despre Iniţiativa celor Trei Mări, o alianţă internaţională menită să pună în prim-plan ţările central şi est-europene. Planul anunţat de Andrzej Duda nu este unul nou, ci doar aliniat la realitatea actuală şi trasat cu o doză sporită de pragmatism, pentru a putea fi de data aceasta implementat. Însă datele şi obiectivele sale sunt asemănătoare cu cele ale proiectului iniţial, elaborat de polonezi în 1919 şi cunoscut ca „Intermarium“.

Polonia şi România, de 100 de ani în aceeaşi barcă, fie şi pe mări diferite

Un scurt recurs la istorie ne face să înţelegem mai bine premisele planului Intermarium original. Sfârşitul Primului Război Mondial i-a prins pe români şi polonezi în postura de mari câştigători, tratatele de pace recunoscându-le dreptul istoric şi sacrificiul eroic în luptă. Polonia revenea astfel ca stat independent pe harta Europei după mai bine de un secol în care regiunile sale istorice fuseseră împărţite între puteri străine, în timp ce România se reîntregea după unirea provinciilor locuite de români. În acest context, după transformările teritoriale survenite în 1918, liderul polonez Josef Pilsudski a lansat ideea unei federaţii multinaţionale de state din nordul şi până la sudul Europei Răsăritene, respectiv din Finlanda până în Iugoslavia.

Pe lângă Polonia, planul includea România, dar şi Ungaria, Cehoslovacia, Ucraina, Belarus şi ţările baltice, având ca scop principal apărarea comună a naţiunilor est-europene în faţa pericolului bolşevic, dar şi contra imperialismului german. Integrat în doctrina mesianică a lui Pilsudski supranumită prometeism, proiectul federaţiei a fost botezat în limba poloneză „Miedzymorze“, adică „Între Mări“ sau „Intermarium“ în forma sa latinizată, deoarece prevedea ca federaţia să se întindă de la Marea Baltică în nord până la Adriatică şi Marea Neagră la sud.

Pe fondul lipsei exerciţiului solidarităţii între naţiuni, planul Intermarium nu s-a materializat, însă soarta ţărilor care ar fi urmat să-l compună a dovedit că implementarea sa ar fi fost benefică: până în 1945, toate au fost ocupate ori atacate fie de URSS, fie de Germania nazistă. Singura alianţă funcţională de ajutor reciproc pe care Polonia a reuşit să o închege în perioada interbelică a fost cu România, parafată în 1921.

Summitul 2018 este găzduit de Bucureşti, însă parcă ar fi secret de stat

Revenind în actualitate, Intermarium reloaded sub forma Iniţiativa celor Trei Mări (sau „Trimarium“ pentru a nu fi confundat cu proiectul de acum un secol) este mai mult decât un concept generos. Diplomaţia poloneză depune în prezent eforturi susţinute pentru ca proiectul preşedintelui Duda să ia contur şi să devină operaţional. Pe lângă Polonia şi România, alte zece state central şi est-europene au fost cooptate: Austria, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. La un an după ce proiectul a fost anunţat oficial, Iniţiativa celor Trei Mări a organizat primul său summit, la Dubrovnik (Croaţia), pe coasta Mării Adriatice, pe 25-26 august 2016, încheiat cu Declaraţia celor Trei Mări, prin care semnatarii îşi exprimau dorinţa să consolideze legăturile economice şi de infrastructură dintre ţările membre.

Încă un an mai târziu, în iulie 2017, însuşi preşedintele Andrzej Duda a fost gazda celui de-al doilea summit, desfăşurat în Varşovia, la care a asistat în calitate de oaspete omologul său american, Donald Trump, sporind prestigiul reuniunii. Foarte interesantă este componenţa Iniţiativei celor Trei Mări, fiind vorba de cele patru membre ale Grupului Vişegrad (Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia), cele trei ţări baltice (Estonia, Letonia şi Lituania), două riverane ale Mării Negre (România şi Bulgaria), două ţări cu deschidere la Marea Adriatică (Slovenia şi Croaţia), dar şi Austria, o ţară din inima Europei care, în afara numelui său care în limba germană înseamnă „Regatul de Est“, nu ar sugera că are multe în comun cu statele ex-comuniste din Est. Toate cele 12 ţări ale Iniţiativei au însă ca numitor comun apartenenţa, mai recentă sau mai veche, la Uniunea Europeană şi NATO.

Al treilea summit anual din istoria Iniţiativei celor Trei Mări este programat să aibă loc în România, în perioada 17-18 septembrie, când Klaus Iohannis va prezida întrunirea de la Bucureşti a şefilor de stat din cele 12 ţări invitate. Temele anunţate sunt cele trei domenii prioritare ale Iniţiativei – proiecte de interconectare în transport, energie şi digital. Cu toate că în spaţiul public din România se vorbeşte foarte puţin spre deloc despre evenimentul pe care avem onoarea să-l găzduim, personal mi se pare relevantă vizita de lucru pe care a efectuat-o la mijlocul lunii mai în SUA diplomatul Bogdan Aurescu, actual consilier prezidenţial pe probleme de politică externă şi fost ministru de resort. La întoarcere în ţară, Aurescu a subliniat adâncirea legăturilor transatlantice din cadrul Iniţiativei celor Trei Mări şi nu s-a ferit să menţioneze că la summit se va inclusiv despre apărare şi situaţia sporită de securitate de la Marea Neagră. Este de aşteptat ca în viitorul apropiat, poate chiar începând de la Bucureşti, Iniţiativa celor Trei Mări să capete şi o dimensiune militară complementară NATO.

Iniţiativa celor Trei Mări: aplaudată de SUA, suspectată de UE

În ciuda dublei calităţi de membre UE şi NATO a tuturor celor 12 ţări componente ale Iniţiativei celor Trei Mări, proiectul este perceput cu unele rezerve de către Uniunea Europeană, în special Germania. În cel mai bun caz, poate fi vorba de antiteza între vechea Europă, respectiv ţările fondatoare ale UE, versus Europa 2.0 sau noile membre ambiţioase cu trecut comunist care au intrat în clubul european cu obiceiuri politice nefamiliare celor dintâi. Alţi observatori mai severi avertizează asupra fragmentării Uniunii prin apariţia acestui grup cu interese, obiective şi metode de acţiune diferite de ale Bruxellesului. În fine, cei mai pesimişti spun că Iniţiativa este o tentativă de a combate influenţa germană la nivel continental şi de a trata în mod direct cu SUA sau Rusia eludând mecanismele canonice ale UE. De cealaltă parte, Statele Unite sunt fericite că măcar flancul estic al UE se arată interesat de coeziune în defensiva faţă de pericolul rusesc.

Polonia, România şi Estonia sunt trei dintre cele doar şase state membre NATO (din totalul de 29) care deja au început să respecte angajamentul de a cheltui minimum 2% din PIB anual pe apărare. În 2014, toate ţările din Alianţă au căzut de acord să atingă această ţintă de investiţii în bugetul militar naţional până cel târziu în anul 2024. În prezent sunt ţări precum Spania sau Belgia care nu cheltuie nici măcar 1% din PIB pe menţinerea sau sporirea capacităţii de luptă a propriei armate. Dar sunt şi altele (Ungaria, Cehia etc.) care au depăşit timid procentul singuratic abia după ce Statele Unite, prin vocea fără ocolişiri a preşedintelui Trump, au pus în vedere aliaţilor din NATO că ar trebui să-şi plătească serios facturile pentru a se bucura şi pe viitor de siguranţă naţională.

Germania se ascunde în spatele pacifismului autoimpus după 1945 pentru a aloca în continuare, nominal, numai circa 1,35% din PIB pe apărare. Sigur că în cifre reale, prin prisma PIB-ului uriaş al Germaniei, ponderea contribuţiei acestei ţări la PIB-ul combinat al NATO în 2017 a fost de aproape 10%, respectiv cât vreo 20 de mici state europene la un loc. Berlinul a ajuns probabil la concluzia la care ajunseseră împăraţii Chinei antice, anume că diplomaţia este o armă mai ieftină decât sabia, motiv pentru care manifestă o atitudine adesea duplicitară faţă de Rusia. Germania achită anual ruşilor multe miliarde pentru gaz natural şi materii prime pentru industrie şi a devenit nu doar partener comercial privilegiat, ci şi portavoce a intereselor Moscovei în Europa.

Iată de ce Uniunea Europeană, care de multe ori vorbeşte în cuvintele Germaniei, nu este interesată să sprijine formarea unui coridor de securitate de la Marea Baltică la Marea Neagră. Germania nu vede niciun pericol în Rusia, de care este legată ombilical prin cele două conducte de gaz Nord Stream, şi în plus şi-a rezolvat încă din 1990 problema propriei reunificări naţionale. A plăti taxă de protecţie Rusiei pare mai convenabil pentru nemţi decât să se implice activ într-o alianţă defensivă care, pentru orice eventualitate, are 32.000 de militari americani staţionaţi în Germania.

„Si vis pacem, para bellum“ (Dacă vrei pace, pregăteşte-te pentru război) spuneau strămoşii noştri latini. Nu este suficient să privim la cifre seci, deoarece nu ne ajută cu nimic să mărim bugetul apărării şi îl aruncăm în vânt. Un buget crescut al apărării trebuie direcţionat în proiecte strategice şi obiective naţionale pe termen lung.

Miza este una geopolitică: atenţie la Republica Moldova

Bogdan Aurescu a precizat şi faptul că summit-ul de la Bucureşti va prilejui în premieră un Forum de Afaceri al Iniţiativei celor Trei Mări, la care vor fi invitaţi oameni de afaceri, responsabili guvernamentali, precum şi oficiali ai instituţiilor financiare internaţionale, la care vor fi invitaţi pentru prima dată şi reprezentanţi ai Republicii Moldova. Este poate cea mai bună ocazie de a atrage Chişinăul într-o organizaţie suprastatală ce va avea probabil şi o dimensiune militară, având în vedere reticenţa multor politicieni moldoveni, nu doar din stânga spectrului ideologic, de a se apropia de NATO.

Reputatul analist pe probleme de geopolitică George Friedman vede în Polonia şi România pietrele de temelie ale Iniţiativei celor Trei Mări, prin prisma faptului că sunt cele mai mari două ţări membre şi au cele mai semnificative capabilităţi militare.

Din această postură, România ar trebui să-şi urmeze interesul naţional de a-şi atrage de partea sa Republica Moldova.

Cel puţin cu teritoriul pe care îl controlează între Prut şi Nistru, Republica Moldova aparţine din toate punctele de vedere spaţiului european şi euroatlantic mai mult decât celui rusesc şi euroasiatic. Fie că se va alătura Iniţiativei celor Trei Mări în calitate de al 13-lea stat invitat, fie că o va face ca parte a României sau printr-un artificiu de tip „stat comun“ precum cel imaginat de academicianul basarabean Nicolae Dabija, Chişinăul poate fi încurajat să facă alegerea geopolitică corectă.