Integrarea parţială în UE: „membri convenţionali“ şi statutul de „noi membri“ ca soluţie intermediară pentru statele aspirante

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Shutterstock
FOTO Shutterstock

Extinderea Uniunii Europene stagnează de o bucată de vreme, din motive diverse: mai întâi e vorba despre blocajele făcute de unele state oricărei forme de extindere până când nu se realizează o integrare mai profundă şi o uniformizare mai mare între statele deja membre.

Alţii acuză graba primirii unor state şi lipsa capacităţii de absorbţie a UE respectiv a celei de aliniere a acestor state la nivelul standardelor europene (România şi Bulgaria au fost în prima linie, ulterior Polonia şi Ungaria sunt discutate ca exemple negative de integrare incompletă sau parţială post-aderare).

Teoria celor 4 stadii intermediare

La fel de puţin atractivă şi angajantă este şi integrarea europeană a statelor care au perspectivă europeană - cele din Balcanii de Vest, după Consiliul European de la Salonic sau cele cu aspiraţii europene din cadrul Parteneriatului Estic, în principal Trio-ul statelor Asociate, Republica Moldova, Ucraina, Georgia. Iar absenţa unui calendar, a unei posibile perspective, a atractivităţii pe care o avea altădată UE, de ce nu fac ca astăzi noi variante şi metode să fie imaginate care să creeze stadii intermediare spre accesul în UE. Între acestea stadiul de „membru nou al UE“ sau cel de „membru convenţional“ ar putea să înlocuiască o formula intermediară de acces la statutul de membru plin.

Această posibilitate a intrării în UE în secvenţe, în stadii intermediare, a fost gândită şi dezvoltată deja în Balcanii de Vest şi ONG-urile din regiune. Fireşte, e vorba doar de propuneri, cu elemente de controversă pe care le incumbă inclusiv prin ameninţarea statutului actual al statelor care sunt membri deplini. Proiectul prevede 4 stadii intermediare, care merg de la stat asociat la cel care începe negocierile (respectând, deci, criteriile Copenhaga) la cel care încheie negocierile dar nu a realizat decât convergenţa tehnică, nu şi acceptul politic – vezi România cu intrarea în spaţiul Schengen. Aşa s-a desenat, cu nenumărate variante alternative, perspectiva evoluţiei stadiilor până la statutul de membru deplin.

Michael Emerson, Associate Senior Research Fellow at the Center for European Policy Studies (CEPS), Bruxelles, a pledat recent pentru o asemenea variantă, deoarece abordarea actuală agreată de Comisie, more for more – mai mult pentru mai mult, rămâne o formulă criptică şi o etichetă mult prea vagă şi necredibilă, în orice caz neatractivă şi incapabilă să determine o atractivitate sau înclinaţie spre a face, din proprie dorinţă, mai multe reforme. Nu există componenta de ţintă concretă care poate fi oferită populaţiei şi susţinută de către cetăţeni şi lideri politici.

Ratinguri şi criterii cantitative, măsurabile, ale drumului spre integrarea europeană

Sigur, primul pas care trebuie făcut credibil este crearea de formule de ratinguri de îndeplinire a criteriilor şi angajamentelor, de procente ale îndeplinirii fiecărui punct din acquis-ul comunitar sau din planurile Acordului de Asociere, o măsură cantitativă a progresului care să fie însoţită, alături, măcar de un acces mai mare la piaţă şi care să aibă elemente instituţionale dezvoltate şi de integrare instituţională secvenţială în instituţiile comunitare.

Aşa am ajuns să vorbim despre statutul de „nou stat membru“. O stare a treia, interimară, în drumul spre statutul final din starea a patra, cea de membru al UE normal, cu drepturi depline. Aici se prezumă că sunt îndeplinite toate elementele de reformă angajate, construcţia instituţională şi adaptarea legislativă, fapt ce permite, în final, deplina participare a acestui stat în UE, cu două excepţii, care ar consacra extinderea reală: fără drept de veto pentru noile state membre (dar care, alternativ, ar putea participa la formarea majorităţilor calificate) şi fără comisar în Comisie.

Asta ar fi condiţia politică nuanţată de care fuge toată lumea în UE. Mai mult, pe o altă formulă, cea a „membrilor convenţionali“ ai UE, putem vorbi despre state care ar îndeplini setul fundamental de condiţii şi reforme, dar pentru care ar exista obiecţii politice sau de interpretare a unor state membre şi care ar presupune excluderea dreptului de vot pe anumite categorii de politici, unde convergenţa nu a fost deja realizată.


FOTO Shutterstock

Harta Uniunea Europeana UE FOTO Shutterstock

Posibilitatea de degradare a statelor membre în etaje inferioare ale statutului

Sigur, avem de a face cu o propunere importantă şi care e convergentă cu stadiul 3 al mersului spre intrare al „noilor state membre“ din formula lui Emerson. Obiecţiunea e că „noul stat membru“ ca şi condiţie e o perspectivă progresistă, dar care, eventual, ar putea afecta statele deja membre depline: nimic nu garantează faptul că drumul de acces merge într-o singură direcţie, spre integrarea deplină şi statutul de membru cu drepturi depline, nu şi invers.

Iar ultimele evaluări şi propuneri ale Comisiei sau ale unor europarlamentari de introducere de sancţiuni, tăieri de fonduri sau alterare a statutului egal pentru unele state în funcţie de raportarea la normele europene, inclusiv după intrarea în UE – vezi cazul Ungariei sau Poloniei – ar putea determina şi formula ca membrii deplini (din stadiul 4) să treacă în stadiul 3, ai membrilor convenţionali, dar fără unele drepturi. Unii dintre actorii statali din cadrul UE îşi doresc asta. Alţii nici nu vor să audă de o asemenea perspectivă. Începe să fie afectată, în acest punct, însăşi credibilitatea şi stabilitatea ideii de state membre. Nu mai spunem că o asemenea propunere ar fi greu să poată trece vreodată de Consiliul European, fiind blocată de state membre care ar putea să încaseze costurile sau să fie vizate de o asemenea versiune.

Totuşi propunerea nu este de ignorat. Fireşte, nu pentru a strica şi mai mult unitatea şi coeziunea europeană, nici pentru a adânci falii existente sau a lovi conducerea politică a unor state membre, cu opţiuni considerate de ceilalţi membri neeuropene. Soluţionarea situaţiei şi perspectivelor statelor aspirante nu trebuie să contravină şi nici să contrazică situaţia celor aflate deja în Uniunea Europeană.

Riscul cel mai mare este ca o asemenea iniţiativă sau utilizarea ei neatentă să ducă la accentuarea faliilor dintre state sau din interiorul statelor membre actuale sau să permită chiar fragmentarea Uniunii Europene. Şi nu se ştie dacă există un câştig în a determina mai multă schimbare în vecinătate, în zona de aspiraţii şi perspective europene dar pierderea coeziunii interne în cadrul UE şi crearea unor membri cu statute diverse în cadrul Uniunii. Pentru că atractivitatea UE pentru statele din vecinătatea contiguă rezidă tocmai în coeziunea şi democraţia europeană, inclusiv între state.

Deja teoria cercurilor concentrice şi existenţa unor proiecte ce nu includ toate statele membre – vezi MCV, Schengen sau respectarea politicii externe comune a UE de către toate statele membre – creează deja diferenţe relevante. Ca şi proiectele propuse care, potrivit Tratatului de la Lisabona, pot include doar un număr de state ce-şi doresc o integrare mai adâncă pe un anumit domeniu, şi care îndepărtează alte state europene care resping integrarea în acest domeniu, dorind administrarea naţională. Ambele opţiuni sunt la fel de pernicioase pentru că permit şi accentuează diviziuni interne între statele membre ale Uniunii Europene. În toate cazurile, abordarea echilibrată, flexibilă şi integrantă a tuturor actorilor europeni este necesară.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite