Introducere în omletologie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Lumea educată a presei şi politicii europene confundă vulcanii. Ultima ştire care a părut să spună acestei lumi că istoria se mişcă din Arabia Saudită. Entuziasmul a fost provocat de vestea că femeilor li se va permite să conducă. E prematur. Autorităţile saudite n-au precizat, încă, de unde pînă unde.

Altă năzbîtie foarte prizată vine din Catalonia. Fiţele identitare ale unei găşti de stîngişti care se vor şefi de judeţ trec drept istorie majoră. E, mai curînd, cazul să diagnosticăm afte grăbite de pofte, machiaj răvăşit şi imitaţie de frison patriotic.

Vulcanul cu adevărat activ e altundeva. După o regulă veche, în Germania, locul care a coincis prea mult şi prea păgubos cu istoria Europei moderne. Doar o învălmăşală de optimisme încrucişate a făcut opinia luminată să rateze înţelesul şi importanţa algerilor din Germania. În fond, Angela Merkel a bifat toate frazele stas şi e, pentru a patra oară, cancelar. Iar asta pare bine şi de ajuns. Nu? Povestea e mult mai cuprinzătoare şi nebănuit de întunecată.

Alegerile cîştigate de Merkel au fost pierdute catastrofal de esablishmentul german. Pentru prima oară de la război încoace, sfîntul consens german a fost risipit. Un partid conservator radical (AfD) a adunat 13% din voturi şi a intrat în Parlament, unde e a treia forţă politică. Reflexul aprobat în presa bine crescută descrie AfD ca o adunătură de apucaţi, condusă de legatarii binecunoscutului Cancelar german aflat la putere din ianuarie 1933, pînă la demisia care i-a străpuns tîmpla, în aprilie 1945. E o eroare comodă.

În Germania, epoca bunăstării consensuale se subţiază, după ce a început să îşi arate articulaţiile iluzorii.

Dacă e legatarul cuiva, AfD e consecinţa directă a unei anumite decizii luată de Cancelarul Merkel, fără umbră de consultare. AfD a adunat milioanele de voturi scăpate de dna Merkel printre refugiaţi. Cifrele sînt mari şi spun cît de bezmetic a trebuit să forţeze elita politică germană pentru a-şi revolta alegătorii. A fost nevoie de o catastrofă pentru reapariţia diferenţei de opinie în Parlamentul german. Oficial, diversitatea e literă de lege în viaţa publică germană dar numai dacă asta presupune conformismul cel mai turmatic. Mistica germană a consensului a fost zdrobită: CDU şi SPD, partidele clasice şi gemene ale Germaniei au pierdut împreună mai mult de 40% din voturi. E de ajuns pentru a pune capăt obişnuinţelor şi tiparelor la putere în ultimii 70 de ani. Dna Merkel şi colegii ei de establishment au fost surprinşi dormind calm pe cununa de lauri. Elita a ajuns să fie singură pe un singur lucru: imunitatea la istorie. Şi tocmai acest lucru a căzut, după alegerile de acum o săptămînă. Consecinţele sînt gigantice, deşi, deocamdată, vizibile doar atît cît se arată vîrful de iceberg.

În Germania, epoca bunăstării consensuale se subţiază, după ce a început să îşi arate articulaţiile iluzorii. Societatea pierde teren şi putere. Date oficiale recente, spun că forţa de muncă scade cu 200.000 de oameni pe an, că renaşterea prin migraţie are o rată de succes de 5% şi că o jumătate de milion de germani se pensionează anual. Regula spune că societăţile îmbătrînite în acest fel tind să apere status quo-ul şi să respingă inovaţia. E exact cazul României, care îşi poate lua adio de la schimbare politică reală, poate spune bun venit demagogiei goale şi va trebui să trăiască dintr-o economie de tip cazangerie de export, plus 65% din buget pe salarii şi pensii (sîntem bătuţi doar de Cuba, de teritoriile Palestiniene şi de viitorul Kurdistan, cu 80%)

Germania a răspuns altfel: împroşcîndu-şi conducătorii. Revolta a fost înlesnită de criteriile unei societăţi obişnuită cu standarde înalte şi de aroganţa elitelor. Şi anume de aroganţa elitelor exportatoare. Miracolul economic susţinut de exporturi şi de eşafodajul lor fiscal e aproape compromis. Un Raport Bundesbank vorbeşte pe larg de criza exporturilor în China. După 10-15 ani de inundaţie tehno germană, China a început să exporte exact ce importa din Germania: tehnologie şi utilaje de vîrf.

După Marea Britanie şi Franţa, Germania e a treia mare societate europeană zguduită de nervozitatea nesocotiţilor, a perdanţilor şi a fraierilor cu principii.

Indiscutabil, economia germană e o forţă magnifică şi nu poate fi despărţită de prosperitatea ultimilor decenii. Însă recenta expansiune economică germană ascunde un secret vinovat. Boom-ul economic stă pe o afacere politică extramaritală: natura uniunii monetare europene. Germania are un avantaj de productivitate şi curs monetar pe care euro l-a atîrnat de gîtul celorlalte economii europene. Al doilea factor e aşa numita „devalorizare internă”. Mai clar spus: suprimarea severă a creşterilor de venit ale salariaţilor. La un loc, aceste două forţe au creat un surplus colosal, au îndesat bugetul cu bani şi, în consecinţă, au fost declarate dogmă intangibilă. Mediile politice, şi, în genere, elitele germane, au conchis că mecanismul e etern şi poate înlocui orice: dezbaterea, politica, opinia contrară şi, în cele din urmă, istoria. Sîntem la sfîrşitul acestei supoziţii.

Pentru Europa de Vest şi de Est, rezultatul alegerilor germane e un avertisment transformat în verdict. După Marea Britanie şi Franţa, Germania e a treia mare societate europeană zguduită de nervozitatea nesocotiţilor, a perdanţilor şi a fraierilor cu principii. Ştim acum că încîntătoarea filozofie a Europei unite şi armonioase stă pe un gol care stă pe o iluzie care stă un substrat exploziv.

Supremaţia statului administrativ, noua religie PC şi aroganţa pură a marilor preoţi politici, au făcut inevitabilă dezlănţuirea populistă. Care vine, după vechiul ei obicei, bine încadrată de demoni. Şocul german a întors din drum euro-entuziasmul provocat de victoria lui Macron în Franţa. Macron însuşi n-a băgat de seamă virajul şi continuă să aştearnă aberaţii euforice: salariu minim european, forţă defensivă comună, fiscalitate comună şi alte bidoane cu inflamabil cărate spre locul incendiului. În fond, Macron e un caz tipic de supremaţie a grandorii sentimentale asupra politicii.

Medaliată de patru ori cu aur (ultima oară, sub 9 karate) Angela Merkel a dus o campanie vidă şi a demonstrat apăsat că nu crede în nimic anume. Alegătorii germani au început să creadă, însă, că e timpul ca liderii lor să creadă şi şi-au făcut cunoscută nerăbdarea la urna de vot. Folosind alegerile din Marea Britanie, Franţa şi Germania, zeci de milioane de vest-europeni au anunţat că au renunţat la fidelitatea faţă de politica inaugurată acum 70 de ani şi au votat pentru partide petardă. Nimeni în această uriaşă masă protestatară nu îşi face iluzia că, de pildă, AfD poate guverna sau că e altceva decît un serviciu public de descărcat nervozitate. O masă europeană enormă, aşteaptă, deci, în stradă să fie captată de cineva. De altcineva. Atenţie!

După un amar de ani, Europa oficială a ajuns la reţeta complet non-violentă a omletei cu iluzii.

Ştăbimea elitar-preoţească a Occidentului nu va reacţiona în faţa acestei provocări. Nu i-o permit codul genetic şi interesele. Şi, dată fiind paralizia încîntată a administratorilor, istoria înaintează tot mai rapid spre finalul unei lungi epoci de calm, conformism şi succes irosit. Nu fără obişnuitele nuanţe comice şi sarcastice ale experienţei istorice umane.

Marele bucătar-măcelar Stalin obişnuia să spună că nu poţi face omletă fără să spargi ouăle. Violenţă pură, omletă scumpă. După un amar de ani, Europa oficială a ajuns la reţeta complet non-violentă a omletei cu iluzii: sîntem atît de desăvîrşiţi încît realitatea şi istoria nu mai sînt necesare. Culinar spus: dacă am avea ouă, am face ouă cu şuncă, dacă am avea şuncă. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite