Invazia Europei şi consecinţele sale în secolul XXI

De câteva zile majoritatea ochilor europeni sunt aţintiţi spre partea de sud-est a continentului, unde are loc o invazie de mari proporţii a unor indivizi care pot fi numiţi orice altceva decât „refugiaţi“.

De data aceasta, posturile de ştiri din vestul Europei chiar sunt interesate de ce se întâmplă în zona de sud-est a continentului, deoarece efectele invaziei se produc cu deosebire către ţările lor. Acum sunt în situaţia în care îşi imaginează că ne întoarcem la anul 732 şi lupta de la Poitiers, sau poate în faţa unui asediu al Vienei sui generis. Nu o recunosc chiar direct, dar printre rânduri apar anumite pasaje care permit să înţelegem că se fac şi astfel de comparaţii.

Evident, internetul românesc s-a rupt şi el în câteva bucăţi, opiniile fiind împărţite, unii acuzându-i pe alţii de lipsă de omenie, alţii vorbesc de naivitate şi chiar de idioţi utili. Nu puteau lipsi referirile la teoria conspiraţiei, jignirile grosolane, truchierea de mesaje şi idei, partizanatul politic şi chiar prostia pură. Dar e mai bine aşa: mai mult valorează pasiunea – chiar şi jignitoare – decât starea de fosilă sau împăiat.

Departe de a nega situaţia dificilă din Orientul Mijlociu, precum şi prezenţa multor români în acele ţări, este totuşi necesar să gândim cu mintea lucidă şi rece întregul context în care situaţia se prezintă, pentru a putea face evaluări pentru viitorul mai îndepărtat. Compasiunea nu trebuie să lipsească, dar nu trebuie să înlocuiască adevărul.

În plus, nu trebuie pierdut în vedere interesul statului şi naţiunii, chiar dacă astăzi expresia aceasta desemnează mai degrabă pe cineva, decât ceea ce este în realitate. Da, statele au interese foarte clare în ceea ce priveşte migraţiile de persoane! După cum oricine află la un moment dat, statele nu au prieteni veşnici, ci doar interese eterne. De aceea, şi accesul pe propriul teritoriu al străinilor se face strict în acord cu acest interes de stat, iar pentru o simplă exemplificare vă ofer un link despre condiţiile de imigrare în Canada.

Interesul statului gazdă

Fiecare stat oferă condiţii mai lejere de intrare pe teritoriul său cetăţenilor din anumite ţări şi restrictive resortisanţilor altora. Aşa a fost de când s-au creat statele şi aşa va fi cât vor mai fi oameni pe lume. Exemplele sunt nenumărate, dar oferim aici pe scurt doar două. Mai întâi, după Primul Război Mondial pe teritoriul fostelor imperii din centrul şi estul Europei a apărut o mare problemă privind circulaţia persoanelor. Apăruseră state noi, s-au modificat graniţe şi s-au impus restricţii de primire şi călătorie a persoanelor. Al doilea exemplu este dat de situaţia anumitor lideri politici care şi-au pierdut poziţiile – au plecat din ţările lor, dar în foarte multe state nu au fost primiţi, pentru că interesele statelor primitoare doreau menţinerea relaţiilor politice şi economice cu cei care au rămas la putere în statul de provenienţă a fostului lider. Interesul de stat a fost singurul criteriu care a prevalat.

Prima problemă pe care trebuie să o analizăm este semnificaţia termenilor folosiţi. A fost nevoie de o postare a Agentiei pentru Refugiaţi a ONU pentru a înţelege mai uşor ce este un refugiat, ce este un emigrant şi ce este un invadator.

Statutul de refugiat

Refugiaţii sunt persoane care fug de conflicte armate sau de persecuţii. Sunt protejaţi de o convenţie specială, adoptată de ONU în 1951. Ei fug de propriul guvern sau de un nou organ de putere constituit local, iar din acest motiv pentru o perioadă de timp abandonează legăturile juridice cu statul propriu.

Există o chestiune fundamentală care este specifică statul de refugiat: aceşia nu pleacă la mare distanţă de casa sau ţara lor. Astfel, refugiaţii din calea unei inundaţii nu ajung la 500 de kilometri distanţă, nici refugiaţii politici nu ajung la 2.000 de kilometri sau mai mult de ţara lor. Refugierea înseamnă să fii aproape de ţara ta, pentru a te putea întoarce cât mai repede când vremurile se liniştesc, respectiv când se dau amnistii pentru cei ce au luptat contra regimului victorios.

Situaţia celui ce se „refugiază” vreo 2-3.000 de kilometri nu are nici pe departe natura juridică de refugiu, pentru că – asepct uitat de mulţi – graniţele statelor nu sunt atât de mari şi o linie imaginară de 2.000 de kilometri străbate de regulă mai multe state. De aici, problema zilei: „Chiar nu aţi găsit nici o ţară liniştită până la graniţele Uniunii Europene?” întrebarea este retorică, deoarece răspunsul îl ştie oricine.

Să nu fim naivi, există situaţia în care persoane determinate – de obicei lideri politici de o anumită anvergură – sunt obligate să fugă din propria ţară. Aici da, avem situaţia în care ei pot să ajungă la mii de kilometri depărtare de statul ai cărui resortisanţi sunt, dar acest lucru apare deoarece nu se pot refugia în statele vecine. Motivul este simplu: acestea au legături bune cu puterea politică ce îi urmăreşte, şi atunci este nevoie să pună distanţe mai mari între ei şi agenţii administrativi ai puterii care îi persecută. Doar că ei în această situaţie nu mai sunt refugiaţi, ci exilaţi.

De aici, diferenţa dintre refugiaţi şi exilaţi. Chiar dacă am putea considera situaţiile sinonime, refugiaţii sunt de cele mai multe ori categorii sociale sau grupuri de locuitori, iar exilaţii persoane clar determinate prin funcţiile avute anterior în propriile state. Ca exemple de exilaţi am da situaţia şahului Iranului Reza Pahlavi, dar şi situaţia multor oameni politici care au ajuns la Paris, oameni plecaţi din diferite state ale Europei, Asiei şi Africii – sunt nenumărate istorii care spun „omul politic X din ţara Y a fost nevoit să fugă din ţara sa, a petrecut mai mulţi ani la Paris şi după ce contextul politic s-a schimbat, s-a reîntors în ţara proprie”.

Oricum, refugiaţii şi exilaţii sunt uniţi prin ideea reîntoarcerii, separaţia apărând din numărul de kilometri parcurşi pentru a-şi pune la adăpost viaţa. Refugierea înseamnă provizorat, ţine de esenţa semantică a cuvântului, iar folosirea acestui cuvânt referitor la situaţia din ultimele săptămâni este incorectă.

Emigranţii fug de ineficienţa guvernelor

Emigranţii, în schimb, sunt persoane care aleg să se mute, nu din cauza unei ameninţări directe de persecuţie sau moarte, ci în principal pentru a-şi îmbunătăţi viaţa prin găsirea unui loc de muncă, sau în unele cazuri pentru educaţie, întregirea familiei sau alte motive. Spre deosebire de refugiaţi, care nu se pot întoarce în ţările lor în siguranţă, emigranţii nu se confruntă cu un astfel de impediment. Dacă aleg să se întoarcă acasă, vor continua să primească protecţia guvernelor lor.

Emigranţii sunt altceva! Oameni care doresc să trăiască mai bine, dar nu reuşesc prea bine în ţara lor. Incompetenţa conducătorilor politici; absenţa statului de drept, coroborată cu cleptocraţia puternic instalată; lipsa de posibilităţi de găsire a unor locuri de muncă pe măsura pregătirii avute – acestea sunt principalele cauze ale emigrării. Dacă statul X sau Y ar fi bine guvernat şi nivelul de trai ar fi într-o creştere constantă, nu neapărat extraordinară, dar constantă, oamenii nu vor pleca de acolo decât în proporţie foarte mică! Aceasta este o lege de fier a conducerii statului, care nu poate fi infirmată. Măsuraţi fiecare stat de azi în raport de câţi emigranţi provin din el şi veţi avea tabloul real al eficacităţii guvernărilor.

Ce mai este specific acestui proces de căutare de locuri de muncă mai bine plătite - sau stil de viaţă mai puţin ineficace? Faptul că se pleacă individual sau în grupuri mici, care au o ţintă precisă, din punctul de vedere al modului de asigurare a traiului în noua ţară: nu din ajutoare sociale, ci doar din muncă cinstită. Infractorii nu apar în aceasta categorie, pentru că ei nu au frontiere – cinic vorbind, ei sunt primii cetăţeni universali ai planetei.

Pe spinarea ajutoarelor sociale

Invadatorii sunt cei care invadează un teritoriu, fiind înarmaţi sau nu. Lăsând la o parte invazia lăcustelor – spaima românilor în Evul Mediu – invazia are un caracter organizat, de grup, cu o ţintă precisă sub aspect teritorial. În plus, mai există un caracter precis al invaziei: dobândirea mijloacelor de trai pe teritoriul invadat, doar pe seama celor invadaţi. În concretul acestor zile, pe seama ajutoarelor sociale oferite de către statele invadate.

Pentru cine nu crede asta, îi recomand să observe un aspect: invadatorii de azi ţintesc doar Germania, Marea Britanie şi ţările scandinave. Dacă se poate şi Elveţia, e la fel de bine. În rest, alte ţări nu contează. Ungaria şi Grecia sunt doar de tranzit, Italia şi Spania aproape că nu există, iar Franţa le revine africanilor în „divizunea muncii de invazie”. Câtă precizie, câtă simplificare direcţională! Este adevărat că ţările „noii Europe” au limbi mai dificil de vorbit, dar sunt şi mai puţin dezvoltate economic şi nu prea cred în operaţiunile de manipulare publice, deoarece ani de zile le-au exersat pe proprii cetăţeni şi recunosc mai uşor nişte tipare.

Aleg Germania pentru că lucrurile merg uşor, naivitatea este mare şi se pot bucura uşor de nişte drepturi pe care nu le au trăind normal în ţările lor de origine. Studenţii din multe ţări s-ar bucura să aibă în cămine 6,5 metri pătraţi personali. Cine nu crede este invitat în caminele din zeci de universităţi europene. Cu ce este superior un solicitant de azil – cu sau fără studii – unui student care chiar trebuie să înveţe şi să efectueze studii SUPERIOARE, şi care locuieşte de cele mai multe ori în condiţii inferioare?

Pe fond, aici este cheia acestei invazii. Ea are loc având subiect nişte oameni din ţări în care sistemele de educaţie sunt slabe şi în care religia joacă un rol prea important în societate. „Est modus in rebus”, spunea Horatius, şi avea dreptate. În acele ţări care furnizează grosul acestei invazii regăsim puţine state cu sisteme de educaţie performante. Majoritatea sunt conduse de conducători lacomi, corupţi, hoţi, fără milă de proprii cetăţeni şi care îi preferă să fie mai puţin educaţi, pentru că aşa sunt mai uşor manipulabili. Se va observa că în mare măsură elitele intelectuale au studii mai degrabă în afara ţărilor proprii.

Cheia problemei: educaţia

Şcoala în acele state este slabă sau slăbită, deşi a avut moment mai bune. Acolo şcolile nu pot forma cadre pregătite pentru economia acestor timpuri, nici în direcţia educaţiei tehnice, nici în cea umanistă.

Golul mental şi spiritual trebuie ocupat cumva, şi religia a preluat acele „hăţuri spirituale”, prin care ghidează mai mulţi oameni decât o fac sistemele şcolare.

Nu se poate afirma că religia acolo creează doar asasini şi terorişti! Dar nici nu putem nega faptul că cei mai mulţi sinucigaşi cu caracter politic în islam se află, pe de-o parte, iar pe de altă parte că universităţile din statele asiatice şi africane de religie necreştină nu sunt în vârful topurilor educaţiei la nivel global. Dacă analizăm situaţia CV-urilor principalilor lideri din zonă vom vedea în foarte rare cazuri educaţia completă făcută în acele ţări – mai întotdeauna există o universitate vest europeană sau americană, de preferat de limba engleză. Mai pe larg vezi această carte de peste 1000 de pagini. Se observă că în aceşti ani tot în Orientul populat de musulmani au loc crime, inclusiv barbarii împotriva copiilor. Creştinii şi europenii au renunţat la aceste acte de violenţă – poate cu excepţia conflictelor din fosta Iugoslavie – dar în acele state cu sisteme de educaţie slabă şi ofensivă în numele religiei copiii au fost asasinaţi şi laolaltă cu ei tot ce a stat în faţa armelor de foc.

Aici se află un mare adevăr pe care fariseismul politic contemporan nu vrea să îl exprime direct: Europa are nevoie de imigranţi, dar aceştia trebuie să fie bine educaţi, pentru a putea aduce plus-valoare continentului şi eforturilor ţărilor europene de a se dezvolta. Da, se doreşte a nu primi pe orice individ care ar putea „munci cu cârca”, ci pe fiecare fiinţă umană capabilă să gândească mult. De creiere Europa nu se va sătura şi va fi gata să le atragă, aşa cum face acum cu acordarea de cetăţenii anumitor sportivi ne-europeni.

Mi se va reproşa că am ceva cu aceşti invadatori, şi că nu mă gândesc la faptul că ei vor efectua munci pe care europeanul alb le va refuza, considerându-le înjositoare. Parţial – dar o parte atât de mică – ideea este corectă. Doar că mecanizarea a cuprins în ultimii ani Europa încât astăzi se poate face cu o maşină performantă ceea ce acum 30 de ani făceau 10 oameni obişnuiţi. În domeniul agricol, spre exemplu, vă rog să selectaţi în acest link opţiunea „sub 500 de ore”, şi apoi analizaţi preţurile, ceea ce pot face aceste combine şi ce nivel de pregătire trebuie să aibă un operator al acestor utilaje. De asemenea, puneţi-vă întrebarea câţi membrii cooperatori sunt înlocuiţi doar de o singură astfel de combină – second-hand – şi o să înţelegeţi de ce această invazie a Europei făcută de persoane slab educate este inutilă, periculoasă şi trebuie oprită.

Duşmanul de acasă

Aşa cum fiecare îşi caută un partener de viaţă plin de calităţi şi cât mai compatibil sufletesc şi erotic, aşa este şi această problemă a primirii de migranţi într-o ţară. Repet, sentimentalismul nu are loc în această subiect, deoarece poţi să îţi aduci în casă duşmanii sau distrugătorii mediului tău de viaţă. Citez de pe acest blog următoarele:

„1. Ce se întâmplă cu ei in următorii ani, având în vedere că refuză să se integreze, să înveţe limba, să îşi caute loc de muncă. Întreţine un stat 800.000 de oameni (cazul Germaniei) din impozitele altora?

2. Sunt violenţi, consideră că femeia e un obiect pentru satisfacearea nevoilor şi nu cunosc refuzul. Cum îţi protejezi cetăţenii, ca stat?

Cu tot respectul, nu aveţi idee despre ce vorbiţi. Germania este în pragul unei revolte declanşate de forţele extremiste şi nu degeaba. Locuiesc într-un oraş mic, de 22 000 de locuitori, oraş care a fost de acord să primească 2.000 de refugiaţi.

De când au sosit, au fost numai bătăi, violuri de fete de 13, 14 şi 15 ani şi furturi cât cuprinde. Îţi intră în garaj în mijlocul zilei şi îţi caută prin lucruri, aleargă după fete minore pe străzi, urlând obscenităţi, încearcă să pipăie femeile în locuri publice în toate modurile posibile. Iar dacă bărbaţii lor intervin, sunt călcaţi în picioare pe alei sau în parcări.

95% dintre ei sunt bărbaţi cu ţoale Tom Tailor Denim. Merg doar în grupuri de 7-10 oameni şi ai face bine să nu te uiţi în direcţia lor când treci pe lângă ei, pentru că e posibil să ţi-o iei. Am încercat să îi dau uneia din femeile refugiate câteva din hainele mele, absolut noi şi nepurtate şi pur şi simplu am fost blestemată şi luată la fugă, pentru acest gest.

Multe din căcaturile astea nu ajung în mass-media, pentru că oricine încearcă să spună ceva e catalogat automat drept rasist şi în Germania nimeni nu vrea să trăiască cu acest stigmat. Da, se află într-o situaţie grea şi au toată compasiunea mea pentru soarta lor, dar dacă refuză să se comporte ca nilşte fiinţe umane şi să adopte legile şi regulile ţărilor care îi adoptă, trebuie să li se refuze accesul. Poate suna crud, dar după ce trăieşti printre ei, îţi trece.

Imaginaţi-vă cum s-au simţit acei oameni care şi-au văzut copilele de 14 ani violate şi nimeni nu a putut să îi ajute cu ceva. Nu e vorba de faptul că sunt murdari, miros a brânză împuţită sau că îşi forţează femeile să poarte burkha. Aceştia sunt inofensivi. E vorba de cei ce aduc violenţa pură cu ei, violenţă care nu poate fi scuzată sub nicio formă.

Chiar şi sub pretextul acordării primului ajutor, aceşti oameni au nevoie să fie reeducaţi înainte de a fi integraţi în comunităţi.

Din păcate, autorităţile dau înapoi, din cauza aşa-zişilor umanitarieni, care pun presiune pe ele şi, la orice tentativă de a impune nişte reguli, strigă peste tot RASISM sau NAZISM.”

De ce Europa?

Eu mă întreb ce ar face locuitorii din Târgovişte, unde se pare că avem un centru mai mare de refugiaţi, dacă ar începe pe acolo violuri de copile de 13-14 ani. Ia să-i văd eu pe cetăţeni ce vor face, şi presa ce va scrie sau va prezenta la jurnalele video de ştiri? Se vor plânge pe Facebook, cel mult vor cere protecţia poliţiei şi atât, sau vor începe să pună mâna pe diferite obiecte care provoacă fracturi? Asta, pentru că prin voinţă politică la noi în ţară poliţia este cvasi-dezarmată, umblă doar cu un carnet în mână şi atât. Zeii conducători ai politicii româneşti au făcut din poliţiştii români nişte „impotenţi prin lege”, care au frică de anumite clanuri ţigăneşti şi de anumiţi interlopi, când în realitate ar trebui să fie „stăpânii străzilor”, aşa cum este poliţia în orice stat civilizat.

Să mai precizăm un lucru: refugiaţii din Siria nu merg deloc în Arabia Saudită, deşi distanţa dintre cele două ţări este infimă, relativ la aceea faţă de Germania. Nu merg, deşi saudiţii sunt tot arabi, iar o obligaţie religioasă de întrajutorare ar fi ceva logic şi perfect normal. Dar – curios, nu merg acolo. Au împânzit biata Iordanie, merg în Liban, au plecat în bună măsură în Turcia, dar nu au încercat să meargă în direcţia Arabiei Saudite şi a statelor din Peninsula Arabică. De ce? Cum ISIS este un adversar comun al tututor statelor din Orientul Mijlociu, ce ar fi fost mai frumos ca o pledoarie pentru pace şi încredere reciprocă ca absolut toate statele din zonă să îşi fi împăţit aceşti oameni? Unitate în numele umanităţii! Dar iată că nu se întâmplă aşa ceva, şi ţinta este Europa.

50 ani de la decolonizare

O altă aberaţie pe care o citeşti şi auzi în aceste zile este legată de „răspunderea statelor europene faţă de fostele state pe care le-au colonizat”. Da, există o răspundere, fără îndoială. Doar că ea nu este eternă, după decolonizare. Aici trebuie aduse în discuţie două aspecte.

Mai întâi, europenii, deşi inferior numeric, au cucerit teritorii imense, populate cu oameni mult superior numeric. A fost o luptă între tipuri de tehnologie şi cea mai modernă a învins.

Întrebare apare: de ce acele continente cucerite erau în urma europenilor, pentru că şi acolo locuiau oameni? Cine i-a împiedicat pe aceştia să se dezvolte mai mult decât europenii?

Această întrebare trebuie pusă deoarece multe secole superioritatea tehnică a fost fie în lumea arabă, fie în zona chineză. Nu trebuie blamaţi europenii pentru cuceririle făcute, istoria omenirii este făcută din războaie mai multe decât tratatele de pace, iar pentru olimpiadele de istorie aveam de învăţat cronologii extinse.

Al doilea aspect ţine de faptul că europenii au exploatat teritoriile cucerite, dar au şi oferit anumite nivele de educaţie. Marea Britanie a reuşit cel mai bine, şi de aceea are în Commonwealth mulţi membri alături. Alte ţări nu au făcut atât de bine acest lucru – Franţa mai ales, dar faţă de nivelul tehnic al autohtonilor, europenii au adus anumite progrese, pe care băştinaşii greu le-ar fi realizat, cu cine ştie câte sute de ani întârziere poate. Ei bine, din momentul dobândirii independenţei acestor state, fostele puteri coloniale aveau răspunderi – în ceea ce priveşte startul noilor state, pentru a se integra mai bine în comunitatea economică şi politică globală. Doar că această răspundere nu este veşnică. Decolonizarea s-a terminat în cvasi-totalitate în 1960 – 1965. De atunci au trecut peste 50 de ani. Într-adevăr, pentru câteva cicluri electorale există răspunderea fostului „stat-patron”, dar după 30 de ani de obţinerea independeţei aceasta nu mai poate exista. Prelungirea ar însemna că de fapt statele respective nu au dobândit de fapt independenţa. Iar 30 de ani reprezintă o durată în care multe drepturi reale fie se prescriu, fie pot fi paralizate de acţiunea „noilor posesori ai bunurilor” – în speţă, de noii lideri politici ai statelor ce au devenit independente.

Cu atât mai mult, după 50 de ani de independenţă sau chiar mai mult nu mai poţi da vina doar pe străini pentru problemele tale. Dacă doar străinii sunt cauza, atunci tu – conducător politic – eşti mai mult decât incompetent, eşti de fapt infantil, imatur. De la o vârstă, şi copilul părăseşte sânul mamei, apoi îşi caută un loc în viaţă, îşi face o casă, plantează un copac, întemeiază o familie, adoptă o pisicuţă sau un căţel şi încearcă să îşi maximizeze patrimoniul. Dacă nici statele nu luptă zilnic pentru maximizarea patrimoniilor propriilor cetăţeni, atunci să se desfiinţeze, pentru că ele ar fi în această situaţie principalele obstacole în calea propăşirii propriilor cetăţeni.

Harta coloniilor din Africa şi Asia în 1913

Ce vedem însă relativ la statele din Africa şi Orientul Mijlociu? S-au donat sume imense în acele ţări, dar cetăţenii sunt în majoritate mai săraci decât în timpul colonizărilor, deoarece noii lideri au fost în majoritate dictatori şi hoţi, deturnând sumele primite din ţările mai dezvoltate. Faptul că majoritatea imigranţilor din ultimii 25 de ani spre Europa sunt din aceste state cleptocrate nu ar trebui să mire.

De ce sunt „imigranţii” invadatori

Mai există ceva foarte neplăcut, dar specific acestor state: persecutarea propriilor locuitori de grupările instalate la putere. Acolo sunt comise nenumărate masacre – în Siria să ne gândim doar la cel de la Hama, dar nu este singurul – şi arestări arbitrare, jefuirea „legală” a celor ce nu sunt din clanul conducător etc.

Oamenii simpli au toate motivele să fie nemulţumiţi, dar au o parte din vină acum. Concret, şi în situaţia războaielor civile se aplică proverbul „boală lungă, moarte sigură”. Mai precis, cu cât se lungeşte un război civil, cu atât mai mult se sărăceşte ţara respectivă. Este de datoria acelor oameni – una foarte dificiclă, este adevărat – să se înroleze într-o tabără sau alta, pentru a termina mai repede luptele. Fiecare zi de război costă mult, iar continuarea la ordinul anilor a acestor conflicte sărăceşte pentru decenii sau chiar un secol o ţară. Patriotismul mai înseamnă, în această direcţie, să îţi pui familia la adăpost, iar tu – cel ce poţi purta o armă – să lupţi. Nu este uşor, dar ce preferi: să îţi vezi familia sărăcind pe zi ce trece, sau având măcar o şansă de refacere într-o ţară care îşi depăşeşte demonul războiului civil? Nu poţi să îţi trăieşti viaţa ca refugiat, eşti obligat să încerci să te îmbogăţeşti cât mai mult, dar pentru asta ai nevoie de educaţie, pentru că secolul XXI este doar al celor cu nivel cu educaţie ridicat şi foarte ridicat. Societatea se stratifică, după cum sublinia Rothkopf, şi nu mai avem de ales. Cu atât mai mult când locuieşti într-o ţară care este cuprinsă de război civil, pentru că „decât o viaţă moartă / mai bine o moarte vie”. Omul înseamnă şi înălţare a spiritului, inclusiv prin sacrificiu.

De ce spun că ce se întâmplă acum în Europa este o invazie? Deoarece, după cum se vede, se merge în valuri, pe rute clar ştiute şi bine determinate. Nu se mai merge doar pe grupuri mici, s-a ajuns la faza cu 2.000 pe zi minim, prin anumite puncte clare. Acest lucru nu mai este emigraţie, şi nici refugiere – repet, nu la 2000 de kilometri de casă. Ştirea zilei de astăzi este aceasta: „Gara internaţională de Est din Budapesta a fost închisă pe termen nedeterminat şi va fi evacuată, urmând că în gară să nu mai intre şi de aici să nu mai plece nici un tren, informează AFP. 3.650 de refugiaţi au ajuns luni, cu trenul, de la Budapesta la Viena, număr record pentru o zi, a anunţat marţi Poliţia austriacă, citată de AFP. Autorităţile ungare au aprobat luni plecarea masivă a acestora, în ciuda lipsei vizelor în cele mai multe dintre cazuri.”

În plus, alte câteva aspecte atrag atenţia: majoritatea sunt bărbaţi tineri – pentru a crea impresie sunt şi câţiva copii şi femei, dar proporţia lor este redusă. Apoi, aceşti invadatori sunt destul de bine îmbrăcaţi şi încălţaţi, au rucsacuri destul de noi, ceea ce conferă o mare doză de uniformitate. Cunosc bine traseele pe care trebuie să meargă, au hărţi destul de bune şi cunosc ţinta finală. Sunt foarte agresivi, protestează mai mereu, de parcă au trecut frontierele legal şi şi-ar merita drepturile pe care le-ar putea avea intrând legal pe teritoriul altor ţări. Or, ei acum intră doar prin forţă, iar corectitudinea politică face poliţiile să se uite la ei, şi să nu îi respingă prin toate mijloacele legale. Cu toate acestea, este recunoscut tacit la nivelul statelor europene că dacă această invazie continuă mai multe luni, „se va da milităria jos din pod”, iar ştirile nu vor mai vorbi despre „amărâţi”, ci despre dezordinele pe care le produce valul de invadatori .

Afacerea „migraţia”

Este interesant şi că au destui bani de a călători din ţările lor spre Europa, drum lung, care costă, şi care de face cu ajutorul călăuzelor. Se vorbeşte de peste 16 miliarde de euro pe care cei înlesnesc trecerile de persoane spre vestul Europei le-au câştigat. Aş vrea să ştiu eu cum izbutesc aceşti refugiaţi să aibă totuşi aceste mii de euro cu ei, câtă vreme ei sunt „refugiaţi”, şi provizoratul pe care îl presupune refugierea nu permite să ai prea mulţi bani cu tine când pleci din ţară pe jos – pentru că ei spun că au plecat pe jos. „După ce au analizat interogatoriile traficanţilor aflaţi după gratii, autorităţile austriece au reuşit să afle care este preţul pe care trebuie să-l plătească un refugiat care intenţionează să ajungă din Serbia în Germania, traversând Austria: 1.200 de euro. Din Grecia, "aventura" costă între 3.000 şi 5.000 de euro, iar din Turcia, sumele ajung şi la 10.000 de euro”.

Cum pot avea aceşti oameni 10.000 de euro, ei plecând pe jos dintr-o ţară afectată de război? Evident, cu sprijinul cuiva, pentru că individual greu poţi pot face asta. Să stăm şi să judecăm: cu 10.000 euro, dacă îi aveau, nu puteau căuta să obţină o viză turistică pentru una dintre ţările din UE – care cer de obicei pentru acest document şi prezentarea unui extras de cont de măcar 3.000 – 5.000 de euro? Iar de acolo era logic că puteau să „se topească în masa populaţiei autohtone”. Ei invocă faptul că au bani pentru că şi-au vândut casele. Cine poate să creadă aşa ceva? Nu am auzit nicăieri de înflorirea pieţei imobiliare, chiar la preţuri reduse, în timpul războielor, pentru că nici un cumpărător nu are garanţia că imobilul achiziţionat nu va fi distrus de o salvă de artilerie peste 6 luni sau cine ştie când. Poveşti de adormit naivii, dar nu oamenii raţionali.

De aici, concluzia clară că această invazie este pregătită de cineva şi că acest cineva oferă sprijin logistic şi financiar în vederea creării probleme Europei. Cine ar fi de vină? Aici internetul oferă mai multe viziuni, deoarece răul Europei este dorit din mai multe direcţii – se vorbeşte de participarea mai multor ţări chiar, cooperând sau lucrând individual. Se vorbeşte despre fariseismul grec şi unguresc în această materie, dar şi de cel turcesc şi sârbesc.

În mare măsură, operaţiunea a reuşit, iar Uniunea Europeană este acum atentă mai ales la această problemă, iar nu la altele. Cu toate acestea, dacă Uniunea Europeană vrea „să crească mare” din punct de vedere geopolitic va trebui să înceapă să cheltuiască bani pentru propria securitate şi înarmare, iar nu doar pentru asistenţă socială.

Efectele invaziei

Şi atunci, care sunt consecinţele acestei invazii a Europei Occidentale?

Mai întâi, „devrăjirea lumii”, adică recunoaşterea problemei. Apoi, creşterea xenofobiei, după cum precizam într-un text anterior – repet, sentiment imposibil de eradicat. Ea nu este doar inevitabilă https://www.facebook.com/remigration/videos/831229746992666/ , ci va duce în curând la explozii mai puternice de natură electorală în statele Europei de vest. De fapt, câtă vreme UE nu va declara oficial că are nevoie de emigraţie, dar numai de emigraţie înalt calificată, problema se va accentua, pentru că pe continentul nostru vin în mai mare măsură neintelectuali. Doar din momentul afirmării acestei discriminări de natură intelectuală se va putea dezvolta o politică reală la nivel contiental.

Pentru că xenofobia creşte zilnic în Europa, dezvoltarea şi a rasismului vine „la pachet”. Cel mai probabil rezultatele următoarelor alegeri parlamentare în Germania, Franţa, Austria, Olanda şi ţările scandinave o să fie „ultra-câh” pentru naivii partizani ai corectitudii politice. De altfel, aceste săptămâni îi încearcă foarte mult pe aceşti corigenţi ai geopoliticii complicate a secolului XXI.

O altă consecinţă clară este creşterea interesului şi a cumpărărilor de arme de foc în UE. Acest lucru devine şi el sine qua non, în contextul creşterii agresiunilor din partea acestor inadaptaţi social, după cum arătam mai sus. Orice barbat care are o parteneră sau o fiică – fiind responsabil pentru siguranţa lor – va căuta să le apere cât mai bine, iar pistolul este o soluţie. De fapt, în aceşte luni se redeschide şi în Europa discuţia privind portul de armă, cu permis special obţinut restrictiv, sau prin simplă cumpărare. Fiecare agresiune asupra unui european alb va duce mai repede la impunerea soluţiei simplei cumpărări de arme letale. Nu este fariseism, este realitate pură. Şi să nu se mire nimeni că anumite grupări criminale vor câştiga bani de pe urma unor comunităţi rurale sau urbane asigurând protecţia acestora contra acestor inadaptaţi. Puţin cam medievală scena, dar aşa se întâmplă când zeci de ani continentul nostru a ignorat problema siguranţei propriilor cetăţeni, subordonându-o corectitudii politice.

A interzice manifestaţii contra acestor invadatori este dovadă de incompetenţă imagologică şi politică, care se va vedea la alegeri, dar şi mai devreme. Se fac gafe imense acum şi costurile lor se vor plăti şi electoral, dar şi prin alte sfere. Opiniile politicienilor români nu prea contează, că ei sunt suficeint de incompetenţi încât oricum tot nu înţeleg mai nimic din ce se întâmplă pe plan internaţional.

Faptul că majoritatea acestor invadatori nu este creştină va accentua relaţia destul de antagonică dintre religii. Statele, în virtutea drepturilor lor regaliene, au tot dreptul să impună limitări celor ce le vor trece pragul. Islamul are destule probleme, sunt suficiente mesaje aberante care sunt date de către lideri ai acestei credinţe, iar în contextul economic dificil care se reîntoarce din această toamnă la nivel global va creşte nervozitatea la nivel european, ceea ce va face ca invadatorii să simtă repede că nu sunt bineveniţi, în absenţa plusvalorii de natură intelectuală. Aceasta este direcţia pe viitor, iar propagandiştii corectitudii politice nu vor mai şti cum să îşi justifice ideile în faţa unor realităţi din ce în ce mai violente.

În România, lucrurile sunt clare: politicienii incompetenţi nu înţeleg că acum se pun bazele unei noi paradigme a societăţii umane pentru între secolul, ca efect al tehnologiei şi schimbărilor pe care aceasta le aduce – homo tehnologicus este aici, şi trebuie să fim pregătiţi să îl primim. Legislaţia noastră restrictivă nu le oferă multe şanse invadatorilor pe piaţa muncii. Nici eventualele cote de invadatori nu vor fi utile, pentru că economia noastră este slabă şi va cede din nou poziţii importante în această toamnă. Mai deveme sau mai târziu, ei vor căuta să plece de aici. Este drept că locul optim unde am putea caza câteva mii de persoane de altă etnie este Harghita şi Covasna, deoarece acolo românii sunt reduşi numeric, şi aşa statul nostru nu ar putea fi învinut că discriminează, cum s-ar întâmpla dacă ar fi puşi în alte judeţe şi nu şi-ar găsi loc de muncă prea uşor. După cum precizam anterior, şi România are nevoie de populaţie nouă, dar cu studii şi potenţial intelectual. Ceea ce caută altă ţări căutăm şi noi – trebuie să nu asumăm acest lucru cu ferminate şi eleganţă.

Iar pentru cei care tot mor de grija acestor invadatori, mulţi le cer să îi ia acasă la ei. Eu aş prefera ca aceşti oameni să ia în grijă fiecare câte un hectar de pădure tăiată, pentru a o reîmpăduri  şi cel puţin un ogor rămas pârloagă, adică nelucrat. Adoptând un ogor, vor avea o hrană mai sănătoasă, pentru că ei vor şti ce au cultivat acolo, îşi vor dezmorţi oasele, vor avea din nou obrajii rumeni şi îi vor reeduca astfel pe mulţi dintră ţăranii noştri care au uitat munca pământului, pentru că alcoolul l-a luat minţile. Iar pădurea este în secolul XXI mai importantă ca platina şi aurul la un loc.

De aceea, vă rog să adoptaţi o sapă, o cazma şi să treceţi la treabă, valorificând fiecare metru pătrat nefolosit corespunzător. Aşa va apărea plus-valoarea, ceea ce ne va permite să importăm imigranţi cât mai educaţi, pe care să îi plătim bine, în scopul dezvoltării ţării noastre şi continentului din care facem parte.