Italia ameninţă stabilitatea zonei euro. O poate face să şi explodeze?

Executivul european a lansat o procedură de deficit excesiv împotriva Italiei, comisarul european Vladis Dombrovkis afirmând ceva deosebir de grav: „Prin propunerea de buget prezentată de guvernul italian, estimăm că ţara riscă să intre în zonă de instabilitate”.

Extrem de gravă afirmaţia deoarece, pentru pieţele financiare internaţionale, pentru bănci şi grupele lor de analişti de risc, nu există un lucru mai alarmant care să fie spus de un responsabil politic de nivel foarte înalt şi, cu atât mai mult, când e vorba despre vicepreşedintele Comisiei Europene care gerea domeniul “stabilitate financiară servicii financiare şi uniunea pieţelor de capital)”.

Are dreptate? Cifrele spun că da. Explozia este de data ca inevitabilă deoarece nimeni nu crede că UE, caz de probleme grave sistemice ale Italiei, ar fi în stare să pună în mişcare un plan de salvare cumplit de costisitor, epuizând rapid cea mai mare parte din rezervele instituţiilor de intervenţie în caz de criză, sumele necesare Italiei fiind mult, mult mai importante decât cele care au fost acordate pentru salvarea Greciei. Şi atunci fiind nevoie de o acţiune comună a UE, FMI şi Băncii Mondiale.

În cazul Italiei, problema centrală este (şi foarte probabil că va rămâne încă foarte mult timp) dimensiunea excepţională a datoriei suverane, 2.300 de miliarde de euro care reprezintă 131,2 din PIB (situaţie de la finele anului 2017), cu estimare în creştere prntru 2018 din partea tuturor marilor instituţii financiare. Plus agenţiile de rating  Mood’s şi Standard&Poor’s care au reacţionat şi ele la perspectiva crizei transmiţând un mesaj care a panicat cancelariile politice.

Argumente în acest sens? În primul rând evoluţia “spread”, valoare foarte atent supravegheată de pe piaţa financiară europeană, adică diferenţa existentă între dobânda germană şi cea italiană la împrumuturile pe 10 ani cel care, în acest moment, reflectând sentimentul general de nelinişte, este undeva în jur de 300 de puncte după ce, în primele luni ale anului, era de 130 de puncte. În plus, datele economice la zi nu sunt deloc încurajatoare: şomaj la 10,1% (cu mult peste media de 81,% din Zona Euro) din care peste 30% la nivelul tinerilor. Nivel creşterii activităţii economice în trim.III a fost de 0,00%, premieră în ultimii trei ani. În consecinţă, discuţia de acum, foarte dură, între Roma şi Bruxelles porneşte şi de la estimările diferite asupra creşterii economice a Italiei în 2019: coaliţia de guvernare prezintă o estimare de creştere de 1,5% considerată excesiv de optimistă şi nefundamentată pe realitate de către FMI care vorbeşte despre un maximum de creştere de 1,1%, iar Comisia Europeană are o analiză în care apare cifra de -1,1%.

Drept care au început să fie elaborate scenarii şi contra-scenarii, cei mai vechi la Bruxelles amintindu-şi în ce folder salvaseră precedentele documente de acest gen, apărute imediat după ce, în octombrie 2016, Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru Economie. declarase într-un interviu pentru cotidianul german Die Welt că veda ieşirea Italiei din Zona Euro ca ceva imposibiul de evitat.

Fie şi concretizarea unei posibilităţi concrete de Quitaly, spunea foarte recent celebrul economist Nouriel Roubini, profesor la Stern Scool of Business de la Universitatea din New York, “ar reprezenta un risc sistemic pentru întreaga Europă dar şi pentru întreaga economie mondială” şi crede că vom asista la o “criză cu încetinitorul”.

Ce ar însemna asta? Înseamnă că s-ar putea ca actualul guvern italian să nu fie gata să accepte în bloc riscurile enorme, unii vorbesc chiar despre perspectivele unei catastrofe financiare şi economice, presupuse de anunţul privind dorinţa de ieşire din zona euro. Drept care să opteze pentru o eventuală “ieşire cu binişorul”, primul care a evocat ideea fiind fostul premier Berlusconi. Principiul iniţial ar fi fost formulat de Varoufakis, fostul ministru de externe al Greciei, economistul care argumenta că ar fi fost posibilă o soluţie intermediară într-un scenariu care să prevadă o perioadă din timp în care să se permită o dublă circulaţie monetară şi crearea unei monede paralele. Intenţia lui Varufakis nu era de ieşire din zona Euro (sau, mai precis, din Uniunea Monetară Europeană) pentru a micşora presiunea BCE asupra Greciei şi a rezolva cumva criza de lichidităţi. Dar, atenţie, Varoofakos nu a spus niciodată că planul său echivala cu ieşirea din zona euro.

Soluţia finală, cea propusă de Banca Centrală Europeană şi susţinută de FMI şi Banca Mondială, bazată pe impunerea unor măsuri de austeritate şi pe operarea unor schimbări structurale în sistemul administraţiei naţionale s-a dovedit bazată pe un calcul corect, probă revenirea de acum Greciei în parametrii fixaţi de semestrul european şi cu o perspectivă conformată de creştere economică stabilă.

Ce se va întâmpla cu Italia? Decizia politică va respecta oare promisiunile populiştilor lui Salvini care spun că argumentul supravieţuirii Italiei este ieşirea din regulile tratatelor europene şi revenirea la sistemul deciziei suverane? Posibil, chiar din ce în ce mai probabil. Aşa cum la fel de posibile şi extrem de probabile sunt perspectivele apariţiei unei situaţii de criză, infinit mai gravă decât cea din Grecia deoarece scara problemelor este cu totul alta. Evident că Salvini se bazează că, până la urmă, în ultimă instanţă, pentru a evita ireparabilul, se va organiza un mecanism de ajutor şi intervenţie, inclusiv pentru a salva băncile italiene care vor fi primele să intre în zona de turbulenţă (aşa cum s-a întâmplat şi în trecut când 4 bănci au fost salvate în ultimă instanţă), totul pe principiul că Italia face parte din categoria “too big to fail”.

Oare?

Aceasta este întrebarea care agită cercurile politice europene care ştiu că nu va mai trece mult timp până când vor trebui să de aun răspuns foarte clar. Numai că foarte mari sunt riscurile electorale pe care le ridică cheltuire de bani euriopeni nu pentru stimularea de investiţii şi creşterea ritmului dezvoltării economice, ci pentru a umple golurile uriaş alimentate de o decizie politică ce vrea un loc la masa deciziilor, dar comportându-se ca un stat care nu-i respectăv regulile, ar pune pe jar electoratul din Franţa şi Germania, ţări care asigură cele mai importante contribuţii la bugetul european, Iar politicienii vor fi reticenţi şi pentru că argumentul de odinioară de pe timpul crizei greceşti, adică teama de apariţia unui efect de contaminare, s-a văzut fals şi atunci, iar acum niciun  semnal nu apare la nivelul statelor sărace din sud, Spania şi Portugalia. Plus că vin şi alegerile pentru Parlamentul European.

Să vedem ce vor avea de spus şi cetăţenii italieni în faţa perspectivei ca băncile lor, în eventualitatea unui anunţ guvernamental de tip Italexit, să trebuiască să producă planurile de supravieţuire în afara plasei de securitate oferite de regulile şi instituţiile bancare din zona euro.

Logic, o asemenea criză nu ar trebui să existe. Totuşi, ea începe să se deseneze cu claritate la orizont şi toate scenariile sunt deschise. Drept care, problema italiană, aşa cum este pusă acum, este definitorie pentru capacitatea unuia dintre Statele Fondatoare de a-şi găsi locul în interiorul sau, de ce nu, în afara unui proiect european. Dar, cu siguranţă, în a doua variantă, Uniunea Europeană aşa cum o cunoaştem azi, poate să dispară. Şi să rămânem cu altceva, poate într-o formulă mai funcţională, mai strâns coordonată într-o formulă federativă şi cu garanţii economice du superputere. Există şi un asemenea proiect.