Juncker dictează, Europa răspunde? Cine ar trebui să răspundă

Am urmărit, cât este posibil de la Bruxelles, reacţia clasei politice româneşti la declaraţia pe cât de surprinzătoare, pe atât de interesantă a domnului Jean Claude Juncker, Preşedinte executivului european, privind resetarea relaţiilor cu Rusia. Pe de altă parte, m-a interesat de asemenea, deoarece o consider profund semnificativă, reacţia masivă a cititorilor de pe blogul adevarul.ro.

Singurul politician despre care am ştiinţă că ar fi reacţionat (îmi cer scuze dacă informaţiile mele sunt limitate) a fost Traian Băsescu, fostul Preşedinte al României, cu deosebire referirea la la o comparaţie posibilă cu situaţia care a generat cel de-Al Doilea Război Mondial.

În rest, nimic. Un nimic semnificativ în sine pentru modul în clasa politică românească, în ansamblul său, în toţi aceşti ani de zile, a ales prudenţa, defensiva sau pur şi simplu ignorarea unor evenimente externe de o importanţă maximă, în speranţa că asta înseamnă „corectitudine politică” şi că vechea doctrină „ne dăm după cum bate vântul” va mai funcţiona din nou. Sigur că există o explicaţie: de atâta timp nu-i mai interesează marile jocuri, încât nici informaţii corecte nu mai primesc. Vezi episodul cu cotele de refugiaţi când, bănuiesc, chiar n-au ştiut ce însemna construcţia politică ce se gândea la Bruxelles.

Dar, acum, a venit momentul când asta nu mai poate constitui o scuză. Mesajul transmis de Jean Claude Juncker nu reprezintă doar opinia sa personală, ci este poziţia de acum şi orientarea Comisiei Europene pentru viitor, în sensul unei schimbări foarte importante de paradigmă. Nu numai în relaţia cu Rusia, dar şi, prin asta, mişcare pentru repoziţionarea globală ca actor de mare putere.

Nu este deloc simplu, deoarece, în primul rând, o asemenea schimbare de joc politic va trebui să fie sprijinită de Parlamentul European şi acceptată de Consiliul European. Aşa se va întâmpla sau, dimpotrivă, se va vedea o opoziţie acerbă, în primul rând din partea grupului de state care mai au încă vie memoria relaţiei cu ceea ce a însemnat defuncta Uniune Sovietică?

Din această perspectivă, foarte interesantă ar fi trebuit să fie deja reacţia fulgurantă a europarlamentarilor noştri, altfel extrem de activi în mass-media internă, dar cu comportamentul de vot pe care trebuie să ni-l reamintim mereu: atunci când, majoritar, s-au exprimat în favoarea variantei care se opunea direct poziţiei exprimate atât de Preşedintele României cât şi de Prim-Ministru, dar şi a CSAT-ului în ansamblul său.

Drept care, o întrebare firească: cum vor vota de această dată? Până la acel moment, care le este poziţia, la nivel individual sau de grup? Ar fi fost ocazia ca, măcar o singură dată în istoria prezenţei româneşti în legislativul european, să fi fost dat deja anunţul de minimă responsabilitate politică: în numele intereselor superioare ale României, s-au decis să ia o poziţie. Adăugând lista argumentelor. Nu ar fi fost imposibil, chiar dacă e greu de crezut, ar fi putut să spună că, în calitatea lor de cunoscători ai politicilor europene, au în fine o poziţie tranşantă, pro sau contra, pe care să o prezinte ca expresie a convingerilor şi opţiunilor celor care i-au votat.

Tehnic, acesta este răspunsul pe care, în primă instanţă, folosind procedurile clasice, îl puteau folosi (sau, adoptând o atitudine optimistă, încă îl mai pot) europarlamentarii noştri. Cum? De vineri dimineaţă, s-ar fi putut reuni (eventual prin videoconferinţă) pentru a elabora un text comun de poziţie. Nu se poate? Atunci măcar unul dintre ei să fi folosit dreptul legal pe care-l are fiecare europarlamentar de a adresa o interpelare scrisă domnului Juncker în calitatea sa de Preşedinte al Comisiei Europene, ştiind că regulamentele îl vor obliga la un răspuns scris în maximum 30 de zile.

Până acum, tăcerea este completă.

Poate aşteaptă încă indicaţii de la partidele pe care le reprezintă. Aici, într-adevăr, au o mare problemă deoarece, cel puţin la nivel public, în afară de reacţia lui Traian Băsescu, iarăşi e tăcere. Tăcere prudentă, tăcere de tip fricos-românească deoarece nimeni nu vrea să supere pe nimeni, deoarece “încă nu avem datele suficiente pentru a ne pronunţa”, deoarece e weekend, deoarece altele sunt lucrurile care sunt în inima noastră dar, de, cine ştie ce se întâmplă dacă vorbim înainte să ştim cine va fi învingătorul final...

Am insistat asupra poziţiei europarlamerntarilor deoarece, instituţional, Parlamentul European va fi primul care va trebui să valideze o asemenea mişcare politică fundamentală. Dar este evident că vitală este, sau ar trebui să fie, poziţia politicienilor naţionali, a reprezentanţilor partidelor parlamentare, a executivului român, a Preşedinţiei...

Nu interesează? Dar, în acest caz, ce interesează? Nu trebuie să ştim, foarte rapid, cum ne poziţionăm faţă de resetarea profundă a relaţiilor UE cu Federaţia Rusă propusă de Comisia Europeană prin vocea preşedintelui său? Nu ne interesează să evaluăm, extrem de rapid, consecinţele globale, regionale şi (mai ales) bilaterale pe relaţia noastră cu Rusia a unei asemenea mişcări de uriaşă amploare?

Nu se poate, nu e permis să nu ne intereseze sau să ne prefacem că n-am auzit. 

Nu se poate deoarece plăcile tectonice din jurul nostru se află în plină mişcare şi ciocnirea lor provoacă deja tensiuni şi mutări neşteptate pe toate planurile, chiar şi conflicte deschise. Iată de ce, fiecare dintre Statele Naţionale, din perspectiva propriilor sale interese şi priorităţi naţionale, adoptă acum un joc pro-activ integrând toate datele momentului în ceea ce este o negociere de poziţionare cât mai favorabilă în Noul Plan.

Nu este să permis să nu ne intereseze deoarece, amintiţi-vă de “teoria haosului” a lui Ilya Prigojine, starea de haos nu durează, la nivelul istoriei, decât extrem, extrem de puţin, tendinţa legică a naturii fiind reorganizarea în noi formule de echilibru care să-i permită supravieţuirea.

Este o teorie pe care, cu mulţi ani în urmă, Clubul de la Roma o translata înspre politică încercând să determine efectele mondializării. Teorie preluată mai apoi de alte cluburi discrete care s-au ocupat de trasarea unor variante ale Marelui Plan. Variante, nu planulul în sine, căci complexitatea şi mulţimea variantelor care trebuie acum introduse în ecuaţie determină şi apariţia unor variante calculate în funcţie de valoarea şi intensitatea variabilelor respective.

Jean Claude Juncker a propus o asemenea variantă bazată pe forţa certă a unei variabile cu putere în accesiune, Federaţia Rusă. Este o variantă dintre cele posibile, acceptată şi poate refuzată cu aceeaşi vehemenţă de unul sau mai multe dintre Statele Membre.

Argumentele acceptării şi refuzului sunt toate pe masă. Trebuie să alegem pe ce drum mergem. Dar trebuie să alegem acum.

Dacă nu, nu dă nimeni afară. Doar că altul va fi jocul. Cu totul altul.

Avem ceva de spus? Vrem să spunem ceva? Vom spune vreodată ceva, altcândva decât după finalul tuturor jocurilor?  Sigur că, vorba domnului Băsescu,

“...ceva se întâmplă la Bruxelles, iar România nu participă la ceea ce se întâmplă, din păcate. România este puţin în afară şi neaducerea în dezbatere publică a marilor subiecte este o mare greşeală “.

Păi, scuzaţi, aşa şi e. Şi e boală cronică. Dar cine împiedică pe cine să afle?