Europa vasală

În numele cui a jurat Jean-Claude Juncker vasalitate Rusiei la Passau? În numele cui a promis Preşedintele Comisiei Europene apropiere de Rusia şi dezrobire de diktatele Washingtonului?

Dacă Juncker s-a făcut preş de ceremonie pentru Putin în numele eroicei naţiuni luxemburgheze, aşa să fie! Conturile băncilor luxemburgheze vor crăpa de depuneri ruseşti. Gherţoi post-sovietici îşi vor etala Rolex-urile şi modelele botoxate prin hoteluri de la cinci stele în sus. Va merita. Niciun tanc rusesc nu va parca în Luxembourg. Din lipsă de spaţiu şi de frica unui stat NATO cu o armată de pînă la 800 de oameni.

Dacă, însă, Juncker a decis, în numele Uniunii Europene, că adversarul e America şi nu Rusia, lucurile se schimbă. Nesimţirea şi aroganţa vin de petrecanie unei Europe care iese din istorie ruşinos şi se aşază cuminte în poala Rusiei. Nu cu totul, ci doar cu partea ei ponosită şi decupabilă: cu Europa de Est. Căci Juncker a vorbit ştiind bine ce dă şi ce expune. Orgasmul european pro-rus nu va mişca o piatră în Vest, dar va scutura din temelii Estul. Mesajul lui Juncker e cea mai funestă propoziţie trimisă vreodată din Vest spre Est: ce nu se poate islamiza se poate rusifica.

Va trebui să ţinem minte săptămîna tristă care a început în Parlamentul European, la Srasbourg, cu discursurile suprarealiste ale cuplului Merkel-Hollande şi s-a încheiat la Passau cu remarcile decăzute ale lui Juncker. O săptămînă care a început toxic şi s-a încheiat cu o capitulare.

În timpul discursului rostit de Hollande, am fost, pur şi simplu, incapabil să trec peste situaţie. Domnul care vorbea la Strasbourg de datoriile morale ale Estului a apărut la tribună în costum şi atît. Fără casca şi fără scuterul cu care a fost surpins de presa franceză în zori, la ieşirea dintr-un anumit hotel.

În schimb, am ascultat absorbit intervenţiile doamnei Merkel. Şi am rămas cu două concluzii apăsătoare: Europa înaintează entuziast spre o calamitate şi are nevoie urgentă de dizidenţi.

Doamna Merkel a ţinut să ne asigure că e ea însăşi est-europeană. Poate de loc. Căci a fi est-european pînă la capăt înseamnă să înţelegi ce a însemnat să trăieşti, ieri, sub ruşi şi, azi, în preajma lor. Fără asta, a fi est-european e o calitate exotică, egală cu sentimentul paraguayan al fiinţei, evocat de Cioran, într-unul din rarele lui momente de amabilitate umanitară.

Doamna Merkel nu pricepe comportamentul Estului, dar e fluentă în materie de năravuri ruseşti. Iat-o, de pildă, vorbind degajat de Nord Stream, o mîndreţe de conductă care străbate Baltica şi duce gaz din Rusia direct în Germania. Ţeava cu pricina are proprietatea minunată de a permite Rusiei să taie gazul Europei de Est fără să decupleze consumatorii germani. Ce are de spus guvernul german despre instalaţia care exportă gaz amestecat cu şantaj şi poate pune în ţarc Europa de Est? Doamna Merkel are de spus că proiectul a fost pus la punct de companii private, iar guvernul german nu se poate amesteca în treburile lor. De unde bănuiala că pentru doamna Merkel şi Zidul Berlinului a fost un proiect agreat de mai multe companii de construcţii, fără amestec politic.

A doua observaţie rostită la Strasbourg spune că doamna Merkel e întristată de evoluţia Estului. Dezamăgirea doamnei Merkel e provocată de un Est care a dat de libertate, dar refuză obligaţiile globalizării. În traducere: aţi scăpat de comunism şi acum vreţi să mîncaţi doar prăjitură. În traducere şi mai exactă: aţi scăpat de comunism şi libertatea voastră e egală cu dreptul de a repara greşelile mele. Nimeni nu uită că, acum doar o lună, doamna Merkel a dat de veste în toate zările că aşteaptă oaspeţi oricîţi din lumea toată şi mai ales din Orientul Mijlociu. După care şi-a înştiinţat vecinii că trebuie să îi cazeze. Doamna Merkel a reuşit, de fapt, să îi insulte, mai întîi, pe est-germani. Dacă ar privi la sondaje şi pe stradă, doamna Merkel ar înţelege că est-germanii se fac la fel de vinovaţi de păcatele care au dezamăgit-o în cazul României, Slovaciei, Cehiei şi Ungariei. Credulitatea şi incapacitatea totală de a pricepe ce e şi ce vrea Rusia sînt  şocante. Nu! Funebre. Doamna Merkel va primi curînd în ajutor cîteva elemente suplimentare. În primul rînd, sute de mii de noi refugiaţi care vor înfunda ţevăria birocraţiei de stat germane, vor provoca o criză politică internă şi vor scurta cariera Cancelarului.

Lumea bună europeană se amăgeşte cu teorii pe care le ia drept probă de subtilitate analitică. Cea mai la modă spune că Rusia va fi în curînd victima propriei supraexpuneri militare. Războaiele din Ucraina şi Siria vor impune costuri economice insuportabile, populaţia nu va mai răbda şi, de aici, revolta sau, cu o formula de tembelism dovedit, „primăvara rusă”. Susţinătorii acestei iluzii fac parte din grupul trist al liberalilor progresişti, ferm convinşi că violenţa şi cinismul vor părăsi lumea la rugămintea lor: „Mama, vreau să schimb lumea. Mă duc afară să desenez un graffiti!”

Prima regulă care scapă acestor naivi agresivi e că Rusia nu intră în criză după criteriile de impas ale lumii occidentale. Pentru a intra în criză e nevoie de două lucruri: de cineva ajuns la capătul răbdărilor şi de altcineva care să-i spună că a ajuns la capătul răbdărilor. Presa rusă e demult în buzunarul lui Putin şi, de acolo, nu mai are grija altora. Revolta va avea loc doar cînd ruşii vor îndura mai mult decît pot îndura. Cine aşteaptă aşa ceva ar face mai bine să se aşeze la coada pentru nemurire. Va fi servit mai repede. Un popor care s-a automutilat şi a făcut din sclavie un mod de existenţă natural va îndura exact cît hotărăşte stăpânirea că trebuie să îndure. La care, prietenii noştri liberali vor răspunde argumentînd că pînă şi comunismul rus a căzut. Pardon? La ultima verificare, comunismul era la locul lui în fiecare suflet rus şi onor KGB la Kremlin. Sigur, un comunism fără apetit dogmatic şi legat de mafia printr-o strînsă relaţie materialist-dialectică. În calitatea lor de vechi obsedaţi de schimbările climatice, liberalii progresişti ar trebui să ştie că primăvara rusă e un anotimp strict occidental. Dacă vor să priceapă lumea care îi va scufunda, aceiaşi liberali o pot citi, în sfîrşit, pe Sveltlana Aleksievici, psiho-prozatoarea-jurnalistă din Belarus. În primul interviu ca laureată a Premiului Nobel, Aleksievici a vorbit de esenţa timpului, la 25 de ani de la căderea comunsimului. O epocă de înfrîngere. 

„Nu ne-am dorit nicicînd să fim ce s-a ales de noi”.

După o tonă de cărţi necitite şi o mie de filme groteşti cu agenţi ruşi pălmuiţi de Brad Pitt, Occidentul va afla, curînd, ce e KGB-ul. Putin va curăţa zona de protecţie din jurul bazei militare ruseşti la Mediterană, îl va mai păstra sau nu pe Assad şi va slobozi din lesă comandourile iraniene aliate pentru a face un exemplu de neuitat din Statul Islamic. Dar astea sînt detalii de bucătărie canibală.

La sfîrşit, doamna Merkel, ocupată cu dezastrul multicultural pe care l-a curtat, nu va mai avea puterea să noteze că Estul nu mai e. Jurămîntul de vasalitate depus de Juncker la Passau a pregătit terenul.