Keep calm and listen to the People!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Problema Uniunii Europene nu e Marea Britanie, ci Uniunea Europeană. Cu tot cu Ministrul de Externe german care, speriat că i-ar putea deranja pe ruşi, vrea să pună pîslari trupelor NATO din Polonia. De aici întrebarea: ce e mai rău? Să iasă britanicii sau să intre ruşii? Răspunsul trebuie să vină în germană.

UE riscă un auto-şah-mat. Neajunsul acestui şah-mat dat albului de alb cu piesele negre e că nu poate fi înţeles de un învins care se crede învingător. De fapt, lucrurile sînt simple. Doar timpul, stima de sine dusă dincolo de luciditate şi un Everest birocratic dau aparenţa unei complicaţii periculoase.  

Timpul a întins cursa în care continentul a păşit de fiecare dată, fără ezitare. Altfel spus, lăsat de capul lui, Continentul a luat-o, iar, razna şi a găsit calea care duce de la ideal la utopie. Proiectul european a încetat să mai fie suma relaţiilor între vecini care se înţeleg pe baza culturii comune şi a devenit suma bîrfelor purtate de subalternii aceluiaşi uber-şef.

Referendumul care a scos Marea Britanie din UE nu e o toană sau un act de vandalism.

Pentru britanici, proiectul european a fost, mereu, o zonă de liber schimb. Uniunea Europeană nu poate spune că n-a fost avertizată. De mai bine de 30 de ani, britanicii repetă unul şi acelaşi lucru: dacă vă apucaţi de un superstat, nu contaţi pe noi! Rădăcinile istorice ale referendumului sînt de găsit în oroarea britanicilor faţă de un continent transformat în bloc tutelat de o ideologie şi de o putere dominantă. Britanicii au salvat de două ori Europa de la masificare, în 1815 şi în 1945. Doare? Istoria Europei e un continuum care răneşte, dacă nu e asumat. Referendumul care a scos Marea Britanie din UE nu e o toană sau un act de vandalism. Da, David Cameron a făcut calcule politice mărunte, dar a trezit istoria şi a fost măturat de suflu. 

Mai departe, a lucrat euro-stima de sine dusă dincolo de raţiune. Produsul ei e ceva ce se numeşte consens european. În punctele ei cheie, această formă de auto-supra-evaluare e o dogmă debilă dar seducătoare. Ea a încurajat, cu premeditare, confuzia între Uniunea Europeană şi Europa. UE=E. Aşa a fost anihilată evidenţa după care UE nu poate fi decît forma actuală şi perfectibilă de organizare a unei mari părţi a Europei. Mitologia UE a împrăştiat impresia că UE e realitatea însăşi. Că e trecutul şi viitorul Europei. Că nu există viaţă şi şanse în afara UE. Că există doar supunere şi niciun fel de recurs. Că orice observaţie sau unghi critic e o blasfemie urcată din adîncimi barbare. Grecii numeau asta hybris – sfidarea care îşi nenoroceşte purtătorii. Mai nou, Donald Tusk, Preşedintele Conisliului European, dar şi polonez încercat de comunism, i-a spus „aventură utopică”.

În Vest, consensul european a devenit cool pentru generaţiile postbelice crescute la adăpostul prosperităţii. Copiii din flower-power ai Europei au fost învăţaţi că prosperitatea şi pacea au fost aduse de o barză cu însemnele UE pe aripi. Bineînţeles, UE a avut grijă să nu informeze că miracolul european postbelic a fost gestionat de UE, după ce a fost finanţat de Planul Marshall şi apărat de NATO.

În Est, subdezvoltarea şi frica de ruşi au asigurat aprobarea necondiţionată a consensului european, chiar şi cînd asta a însemnat o extracţie masivă de forţă de muncă şi profit pe piaţa de consum. Dar asta e mai puţin important. Adevărul e că, fără UE, România ar fi fost tinda murdară de la intrarea în bordeiul moldovenesc de la intrarea în bordelul rusesc.

În Marea Britanie, consensul european s-a izbit de o insulă de nucă tare. Nu poţi reformula definiţia libertăţii şi nu poţi da lecţii de democraţie celor ce le-au inventat şi dăruit Europei. Rezultatul referendumului e răspunsul unei naţiuni care nu şi-a uitat suveranitatea. Spre deosebire de ce ştim de la naţiuni care obişnuiesc să-şi dea foc într-o orgie de drapele şi folclor, suveranitatea britanică nu e tribală, ci legală. S-a spus că Marea Britanie e o dictatură parlamentară. Întocmai. În lipsa unei Constituţii scrise, britanicii folosesc formula: Constituţia, adică legea, e tot ce decide Parlamentul şi e agreat de Coroană. Din clipa în care UE a renunţat la ideea unei Europe de colaborări suverane şi a devenit un moloh care face legea în toate statele membre, ciocnirea era inevitabilă.

Însă împotrivirea britanică nu e o afacere insulară. E parte a unei revolte pan-europene împotriva establishment-ului, a orînduirii elitare, a ciocoimii VIP. După 2008, căderea economiilor a fost urmată de 8 ani de expertize şi remedii inepte. Pînă şi copiii şomeri ai şomerilor ştiu că ideea de a lega, prin euro, Sudul neproductiv de Nordul hiperproductiv a distrus Sudul şi a îndestulat Germania. A se compara: şomaj 5% în Germania şi 25% în Grecia, Italia şi Spania. Aici, Germania a uitat să fie europeană. Berlinul nu s-a clintit de mila Sudului şi a avut doar grija exporturilor. Evident, în interesul cetăţenilor germani. Cînd, însă,  Marea Britanie face acelaşi lucru, ascultînd verdictul propriilor cetăţeni, vorbim de naţionalism şi înapoiere. Logică subtilă!

Un fiasco îşi cheamă întotdeauna rudele la masă. După căderea Sudului prin euro, a venit Ucraina. În doar cîteva săptămîni, UE a fost tăvălită cu degetul mic de Putin. Superba diplomaţie europeană s-a retras scheunînd a compromis. După un an, în 2015, a început marele asalt al migranţilor. Cancelarul Merkel a suspendat gravitaţia şi a capitulat, cu senzaţia că a semnat actul de fondare a raiului. Ulterior, Comisia Europeană a explicat statelor membre UE care n-au avut revelaţia Merkel ce au voie şi ce n-au voie să facă pe teritoriul, cu graniţele lor şi cu alcătuirea neamului lor.  

La un loc, aceste eşecuri şi sfidări succesive au convins un public larg, într-adevăr european, că elitele au ieşit din realitate. Că nu ştiu şi nu pot să ia decizii. Confreria globală a supertehnicienilor şi a marilor instituţii, de la FMI la NATO şi UE, s-a compromis şi delegitimat. Naţiunile au aflat că sînt singure. Singure cu trecutul, tradiţia şi cultura lor. Societăţile s-au retras din contractul neonorat de establishment şi au ripostat, la fiecare rînd de alegeri, cu partide populiste şi idei recuperate din bunul simţ al vremurilor trecute. Dintr-o dată, democraţia a devenit neconvenabilă pentru elite.

Rezultatul referendumului britanic e prezentat ca un act de trădare. Ceva asemănător cu o Transilvanie care se rupe de naţiunea română. Serios? Marea Britanie nu se putea rupe de naţiunea europeană dintr-un motiv elementar. Aşa ceva nu există, oricîte partide de euro-voodoo s-ar organiza la Bruxelles. În plus, teritorial şi cultural, din Europa nu se poate ieşi. Dar asta numai pentru cei ce pot face faţă confuziei UE=E.

UE şi corul de presă asociat au reuşit să creeze legenda după care, odată plecată, Marea Britanie se va dezmembra, în aplauzele dlui. Juncker. Legenda trebuie dată la verificat.

Leave alone

Scoţia nu va pleca pentru că demagogii care fac acum zgomot sînt fericiţi să trăiască din lozinici naţionaliste şi bani de la bugetul britanic. Dacă Scoţia pleacă, se duc şi banii, iar demagogii vor trebui să guverneze cu adevărat. Apostolii naţionalişti scoţieni ştiu bine trei lucruri pe care nu se îndură să le anunţe public: exportul de whisky nu poate ţine trează economia, în UE nu se intră pe bază de prezenţă la ghişeu, iar saltul în UE va însemna saltul în braţele dlui. Scheuble. Şi atunci Scoţia va afla, cu adevărat, ce-i aia austeritate. Nu cumva e mai comod în Regatul Unit, veşnic finanţator şi ţap ispăşitor?

Marea Britanie nu se putea rupe de naţiunea europeană dintr-un motiv elementar. Aşa ceva nu există.

Ideea după care Irlanda de Nord se va uni cu Irlanda n-a fost niciodată rostită în Irlanda de Nord. Cine vrea aşa ceva nu ştie nimic despre cazanul cu furii irlandeze şi crede că un război civil seamănă cu propria-i ecranizare. Trecem.

La fel de năroadă e supoziţia după care, părăsind Uniunea, Marea Britanie se preschimbă într-o naţiune nedemocratică. Aşa e! În urma mărilor care seacă rămîne un strat gros de zahăr. Dar străinii? În primul rînd, sutele de mii de români care muncesc în Marea Britanie.

Ipoteza după care Londra a rezervat, deja, trenuri şi vapoare pentru deportări vine dintr-un folclor de presă iresponsabil. E loc destul pentru români în Marea Britanie şi, cu o expresie anglo-franceză, business berechet. Britanicii care s-au bătut pentru a ieşi din UE n-au cerut stoparea migraţiei. Au cerut migraţie controlată, după modelul Statelor Unite, care au practicat numai aşa ceva, dar, de cînd cu glumeţul Obama, cer altora să nu facă aşa ceva. Aşadar, cine e in e in. Cine vrea să vină, trebuie să sune la uşă.

UE a pornit greşit, a doua zi după referendum. În prima ei declaraţie, Cancelarul Merkel a vorbit de „continuarea procesului de unificare”. Interesantă povaţă: ai pierdut un picior? nu pregeta! Îl poţi pierde şi pe celălalt! Şi, ca să treacă de la vorbe la fapte, Cancelarul german a chemat la raport şi discuţii post-britanice şase state super-membre ale UE. La Berlin, nu la Bruxelles. Restul de 21 pot sta acasă, în frunte cu Estul care nu trebuie ajutat să se bage în seamă.

Măcar Cancelarul Merkel a ştiut să ceară echilibru şi reţinere faţă de britanici. În schimb, abia întors din Rusia, Jean Claude Juncker cel Cumplit a cerut o pedeapsă exemplară. Martiriul britanic trebuie să aibă loc în văzul statelor membre care ar fi tentate de divorţ. Vrea neapărat UE să dea impresia că e o închisoare care pedepseşte familiie evadaţilor?

Pe termen scurt, britanicii vor avea, oricum, de suferit. Divorţurile sînt traumatice. Pe termen mediu, Marea Britanie va dovedi că poate ţine insula la suprafaţă. Atlanticul e prietenos. După care, va veni rîndul UE să-şi rezolve problemele. Fără bun-simţ uman şi asistenţă divină, va fi imposibil.

Pînă la urmă, britanicii n-au făcut altceva decît să dea un vot de încredere în Marea Britanie. E ceva în neregulă? Cînd 17 milioane de oameni îţi spun că te-ai îmbătat cu propriile iluzii, e bine să te duci la culcare, cu urechile larg deschise. Chiar dacă te numeşti UE. Morala e simplă: Keep calm and listen to the People!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite