La Marea Neagră este linişte (!?)

Secretarul general al Alianţei Nord-Atlantice, Jens Stoltenberg, declara într-o întâlnire cu experţi, în cadrul Consiliului Atlantic, că „Alianţa se adaptează la situaţia geopolitică nou apărută pentru a fi în măsură să dea un răspuns la acţiunile Moscovei în contextul angajamentului membrilor NATO faţă de apărarea colectivă“.

Suntem într-un moment tectonic în care ordinea de după cel de-Al Doilea Război Mondial se destramă şi în interiorul căruia avem un război împotriva terorismului. Acordul de la Bretton Woods dispare, avem state eşuate precum Siria, Libia, Yemen, Irak unde frontierele stabilite de Acordul Sykes-Picot s-au topit sub presiunea confruntărilor militare, avem un set de războaie în interiorul Orientului Mijlociu între şiiţi şi suniţi, între iranieni şi saudiţi, între monarhiile conduse de Arabia Saudită şi Statul Islamic, dar şi un război pentru modernizarea monarhiilor din regiune, avem conflicte îngheţate care reizbucnesc din timp în timp, în funcţie de cine le manevrează, avem o Europă într-o recesiune prelungită, incapabilă să rezolve criza refugiaţilor şi aflată sub asediul teroriştilor, o Asie gata să explodeze în Marea Chinei de Sud şi unde în Coreea de Nord armele nucleare sunt mult mai importante decât hrana pentru o populaţie înfometată, iar disidenţii sunt împuşcaţi cu tunul. În aceste condiţii, Federaţia Rusă face mutări surprinzătoare pe arena geopolitică din Ucraina în Siria şi înapoi în Ucraina sau Nagorno-Karabah. Kremlinul încearcă să revină la masa discuţiilor globale prin formule militare, dar şi prin formule diplomtice, în acest sens actualizându-şi conceptul de politică externă. „Perioada de incertitudine în chestiunile internaţionale continuă şi este imposibil de a răspunde printr-un singur gest tuturor problemelor sau de a inventa o formulă magică drept soluţie la orice problemă” în acest moment, a motivat situaţia existentă ministrul de Externe Serghei Lavrov. Potrivit acestuia, tranziţia spre o arhitectură policentrică a relaţiilor internaţionale trebuie să fie la baza noii versiuni. Această tranziţie trebuie să fie realizată în cadrul unei interacţiuni a centrelor de putere principale cu scopul de a rezolva problemele mondiale, a mai spus el, adăugând că situaţia internaţională rămâne pentru moment mozaicată şi contradictorie (Agerpress). 

Richard Hass preşedintele Consiliului pentru Relaţii Externe spunea: 

„Principala caracteristică a relaţiilor internaţionale în secolul XXI este non-polaritatea. O lume dominată nu de unul sau două state, ci o lume dominată de mai mulţi actori posedând şi utilizând diferite tipuri de putere. Acest lucru însemnă o schimbare dramatică faţă de trecut. Secolul XX a început multipolar, dar după 50 de ani, după două Războaie Mondiale şi o serie de conflicte locale un sistem bipolar a apărut. Apoi, la sfârşitul Războiului Rece, şi odată cu dispariţia URSS, bipolaritatea a cedat locul unipolarităţii şi a dominării sistemului de o sigură putere: SUA. Dar puterea de astăzi este difuză.”

Care va fi răspunsul SUA? Cum vor reacţiona cancelariile occidentale? Dar Rusia? Situaţia devine pe zi ce trece volatilă şi impredictibilă. Trăim un adevărat coşmar geopolitic pe care puţin îl înţeleg şi mai puţini îl explică.

La Marea Neagră însă este linişte (!?)

„Rusia încearcă să-şi restabilească sfera de influenţă în perimetrul frontierelor sale şi acest lucru este inacceptabil, întrucât încalcă astfel normele internaţionale şi integritatea teritorială a unor ţări independente”, a subliniat Jens Stoltenberg (foto) la întâlnirea de la Washington. Întâlnirea de la Washington a clarificat o serie de tendinţe strategice pe care Alianţa NATO le va urma în perioada următoare.  „Astfel Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord rămâne preocupată de acţiunile Rusiei în Europa, dar va deschide dialogul cu Moscova şi va încerca să prevină reizbucnirea unui nou Război Rece”, a reiterat Jens Stoltenberg. Prin urmare, abordarea Alianţei faţă de Rusia se ghidează după principiul: o apărare puternică şi un dialog constructiv, a afirmat el, admiţând posibilitatea convocării în viitorul apropiat a Consiliului Rusia-NATO, pentru prima oară după 2014. 

„Dialogul nu este semn de slăbiciune, ci de putere”, a mai spus el, menţionând că Alianţa are nevoie de un dialog cu Moscova, în primul rând, pentru a asigura transparenţa şi predictibilitatea acţiunilor militare de ambele părţi. Avem în vedere o astfel de reuniune. Sper să putem conveni asupra agendei întâlnirii, a mai spus Stoltenberg. 

Şi cu toate acestea Stoltenberg a subliniat importanţa consolidării flancului estic al NATO şi a salutat iniţiativa de a consolida securitatea europeană lansată în urmă cu doi ani de administraţia Obama care a alocat, în exerciţiul financiar 2017, 3,4 miliarde de dolari pentru aceasta iniţiativă (European Reassurance Initiative). Într-o conferinţă la Riga, Comandantul Suprem al Forţelor Aliate în Europa (SACEUR), generalul american Philip Breedlove[1] declara că SUA şi NATO îşi modifică doctrina de apărare, trecând de la reasigurare la o forţă de disuasiune în Europa de Est, ca răspuns la o Rusie agresivă. În primăvara lui 2017, ceea ce vom aduce în Europa, şi în special în cele trei ţări baltice, este o brigadă blindată, pe deplin validă, cu un post de comandament şi întreg echipamentul de susţinere necesar, a precizat generalul american. Să reţinem că perioada în care a condus generalul Breedlove alianţa NATO va rămâne în memoria istoriei recente ca una plină de turbulenţe, dar şi de ruperea relaţiilor dintre NATO şi Rusia din cauza anexării Crimeei şi a războiului civil din Ucraina. Actualul comandant al SACEUR s-a pronunţat în repetate rânduri pentru consolidarea poziţiei NATO în Europa de Est, motivând un astfel de pas prin creşterea ameninţării din partea Moscovei. La sfârşitul lunii martie, el recomandase ca avioanele de recunoaştere U-2 să fie readuse în Europa pentru misiuni de observare deasupra Rusiei. Breedlove a spus, de asemenea, că „Rusia este un inamic şi reprezintă o ameninţare pe termen lung pentru SUA, Moscova încearcă să rupă unitatea NATO, subliniind necesitatea ca Alianţa să se pregătească pentru orice fel de evoluţie în acest sens“ (conform Agerpress).

De acord cu generalul, Rusia încearcă să rupă unitatea UE spre a-şi satisface dorinţa de eliminare a sancţiunilor. Rusia a reacţionat prin vocea şeful Direcţiei principale de cooperare internaţională din Ministerul rus al Apărării, Serghei Koşelev, care a declarat la postul de radio Rossiiskaia slujba novostei: „Impresia mea este că toate ultimele lui declaraţii (n. A.G. generalul Philip Breedlove) vizează un singur lucru — să provoace daune maxime relaţiilor între Rusia şi NATO, astfel încât acestea să fie foarte greu de restabilit“. Declaraţiile responsabilului rus din Ministerul Apărării intervin după ce ambasadorul Rusiei la NATO, Aleksandr Gruşko, confirmase o primă reuniune a Consiliului Rusia-NATO în următoarele săptămâni, după ce relaţiile dintre Moscova şi Alianţă îngheţaseră din 2014 ca urmare a crizei din Ucraina.

Ce aduce SUA în Europa de Est

Statele Unite vor avea o brigadă de blindate desfăşurată în permanenţă, prin rotaţie, în Europa de Est din februarie 2017. Rotaţiile vor fi fără întrerupere, permiţând o prezenţă blindată continuă, o ameliorare a instruirii şi exerciţii împreună cu aliaţii din cadrul NATO, a spus Laura Seal, o purtătoare de cuvânt a Pentagonului. În Europa sunt desfăşuraţi la ora actuală 62.000 de militari americani (25.000 sunt din trupele de uscat) la care se vor adăuga cei 4.200 de la noua brigadă ce va fi dislocată permanent în estul Europei. Aceasta va dispune de 250 de tancuri Abrams M1, vehicule de luptă blindate Bradley, tunuri autopropulsate Paladin cât şi peste 1700 de alte vehicule (camioane şi maşini Humvee). 

Noua propunere a Pentagonului înseamnă prepoziţionare de echipamente noi, moderne, în depozitele stabilite în ţările estice (echipamente ce vor fi folosite şi la exerciţiile NATO desfăşurate în flancul estic al Europei) urmând ca cele prezente deja acolo, unele demodate, să fie retrase în bazele din Germania pentru a fi modernizate. Generalul Ray Odierno[2], fost şef de stat major al armatei SUA, a declarat, anul trecut că întreaga Divizie a 4-a Infanterie din Colorado va fi desemnată ca forţă aliniată regional pentru Europa, astfel că toţi militarii, tancurile, elicopterele şi specialiştii diviziei vor fi detaşati tot mai des în Europa, pentru exerciţii militare. Mai mult, prezenţa tancurilor şi a maşinilor de lupta ale diviziei (10.000-20.000 militari) în Europa le va permite americanilor să-şi mute trupele mult mai repede, pentru a veni în ajutorul ţărilor NATO. În clipa de faţă, o brigada (3.000-5.000 militari) din statul american Georgia funcţionează ca forţă rotaţională în Europa. Este mult, este puţin? Pe timpul Războiului Rece erau peste 300.000 de militari în Europa occidentală anual exerciţiul de pregătire REFORGER (Return for Germany - întoarcerea în Germania) aducând mii de militari în teatrul de operaţiuni militare occidental. De remarcat că în urmatorii doi ani armata americană va renunţa la 40.000 de oameni din forţa proprie, în condiţiile în care ameninţarea Rusiei este în creştere, iar forţele NATO sunt împrăştiate de-a lungul flancului estic. SUA are angajamente de onorat în Europa, Orientul Mijlociu şi în Pacific iar fondurile alocate se diminuează anual cu sume importante. Pentagonul intenţionează să execute rotaţia unităţilor brigăzii din Europa de Est în şase ţări membre ale NATO – Lituania, Estonia, Letonia, Polonia, România şi Bulgaria. De asemenea comandantul forţelor aeriene ale SUA din Europa, generalul Frank Gorenc, a adus în discuţie, în faţa comisiei Senatului american, situaţia infrastructurii din estul continentului european, folosită de aviatori americani, respectiv infrastructura aeroporturilor militare. 

Aceasta trebuie modernizată, în special în Ţările Baltice, Polonia, România şi Bulgaria fiind necesare reamenajarea pistelor, construirea de facilităţi pentru alimentare şi depozitare muniţiei de aviaţie dar şi facilităţi pentru întreţinerea şi repararea echipamentelor de zbor. De asemenea generalul a precizat că va creşte numărul de patrule de aviaţie şi se va dezvolta reţeaua de sisteme de apărare antiaeriană, sisteme de rachete sol-aer, cât şi sisteme de radar iar monitorizarea teritoriului se va face 24 din 24 de ore din sateliţi şi din avioanele AWACS (actualmente sunt 8 avioane americane care execută misiuni de patrulare-poliţie aeriană-în flancul estic).

O concluzie se impune aici la acest capitol. În 2014, înainte de summitul NATO din Ţara Galilor, preşedintele Barack Obama a anunţat, cu ocazia vizitei de la Varşovia, elementele care vor fi finaţate în cadrul Iniţiativei de Reasigurare Europeană. Astfel, ne aşteptăm la creşterea numărului forţelor americane care se vor afla în regim rotaţional în Europa, la mai multe exerciţii şi antrenamente cu aliaţii, la continuarea prepoziţionării de echipamente de luptă (în a doua jumătate a anului trecut, pe flancul estic a fost răspândită tehnica de luptă, nu nouă, din dotarea unei brigăzi blindate), precum şi la investiţii în refacerea infrastructurii de primire a eventualelor întăriri. Potrivit Defense News un miliard de dolari va merge către extinderea prezenţei americane full-time din Europa. Astfel, numărul unităţilor terestre americane prezente în Europa 24 din 24 va creşte la trei (o brigadă Stryker, una de infanterie şi una blindată). De remarcat însă că fondurile nu sunt permanente, nu intră în bugetul de bază al Pentagonului, ele provin din fondul suplimentar menit să finanţeze campaniile momentului: războiul împotriva ISIS sau continuarea campaniei din Afganistan. Ce înseamnă acest lucru: Europa devine odată cu anexarea Crimeei şi a dezvoltărilor militare ruşeşti pe flancul estic un teatru de război[3]. Fosta zonă de război denumită Fulda Gape[4] devine Suwalki Gape (o zonă între Kaliningrad şi Belarus) unde tancurile şi maşinile blindatele ale NATO şi cele ruseşti se pot confruta sau mai bine zis ruşii pot bloca Ţările Baltice de sudul continentului, respectiv de Polonia.

Summitul NATO de la Varşovia şi arealul Marii Negre

America s-a întors în Europa arătându-şi interesul politic şi militar pentru securitatea ţărilor aflate pe Flancul Estic al NATO dar şi, prin extensie, interesul pentru ce se întâmplă în Ucraina, în Republica Moldova, în Marea Neagră. Avem în regiune constituite şase comandamente NATO (Unităţi de Integrare a Forţelor NATO – NFIU), care vor fi finalizate şi operaţionalizate până în iulie, la data Summitului, când sperăm să obţinem şi declararea capacităţii iniţiale a scutului antirachetă al NATO, cu alte cuvinte integrarea scutului american de la Deveselu în sistemul de apărare a Alianţei Nord-Atlantice. Propunerea Pentagonului către Congresul SUA de creştere la 3,4 miliarde de dolari (de circa patru ori mai mult decât în prezent) a bugetului care va fi alocat în anul fiscal 2017 cheltuielilor militare în cadrul programului ERI (European Reassurance Initiative), întărită de Casa Albă, vine în perspectiva Summitului NATO din Polonia, de pe 8-9 iulie, eveniment ignorat până acum, ca interes politic şi mediatic, în Europa Veche.

La Varşovia se va da o bătălie importantă în spatele uşilor închise, între două opţiuni: opţiunea angajantă, sprijinită de Polonia, România şi Ţările Baltice şi opţiunea minimalistă (sau pacifistă), sprijinită de ţările care nu au angoase legate de scenariul unei agresiuni a Rusiei asupra vreunuia dintre membrii Alianţei Nord-Atlantice cum sunt Germania, Italia sau Ungaria. De fapt, sunt trei grupuri de oameni: unii pesimişti, alţii optimişti şi unii realişti la fel ca în bancul următor: „Romanii, oameni încercaţi de-a lungul istoriei, se clasifică astfel: optimiştii – învaţă engleza, pesimiştii – învaţă rusa, realiştii – se pregătesc să facă instrucţie militară“. Optimiştii cred că SUA au reevaluat situaţia din Europa şi au luat decizia unei intrări militare masive în Centrul şi Estul Europei, iar pesimiştii cred că nimic concret nu se întâmplă şi că ţările de pe Flancul Estic al Alianţiei vor rămâne la fel de expuse ameninţărilor de diverse tipuri ale Rusiei. Realiştii găsesc calea de mijloc în care o construcţie militară trebuie să ţină cont de toate angajamentele asumate de Alianţă faţă de parteneri, dar şi de condiţiile de finaţare a forţelor armate aliate.

Ce însemnă această creştere a bugetului destinat Europei?

El generează în cadul NATO o nouă abordare în luarea deciziilor. Balanţa între Europa Veche şi Europa Nouă se schimbă, nu fundamental, dar este un început important, iar SUA îşi întăreşte poziţia în flancul estic. America anunţă Germania şi Rusia ca va rămâne politic, militar şi strategic împlicată în Noua Europă, a fostului secretar al Apărării al SUA, Donald Rumsfeld. 

Ce aşteaptă România de la acest summit

Undă verde pentru o flotă a Mării Negre care să descurajeze, dacă nu va putea învinge, dorinţa Rusiei de a deveni stăpâna autoritară a arealului Mării Negre, odată cu ocuparea Crimeei şi transformarea ei într-o bază militară (rachete Iskander M, mijloace de Război Electronic-EW, rachete de croazieră Kaliber, sisteme de apărarea antiaeriană S-300 sau S-400, avioane strategice şi avioane de vânătoare şi bombardament, fregate, corvete şi submarine). Toate aceste echipamente au fost testate în misiunile din Siria sau în poligoanele din Siberia. Ştim că la presiunea SUA spaţiul aerian al Greciei, Bulgariei şi Turciei a fost închis pentru avioanele militare ruseşti, astfel încît acestea să nu poată fi dislocate în Siria. De aceea, bombardierele Su-24, Su- 25, Su-34 fost obligate să se echipeze cu containerele de bruiaj SAP-518/ SPS-171, iar elicopterele Mi-8AMTSh cu containerul de bruiaj Richag-AV – fapt ce le-a permis să ajungă în Siria nedepistate de nimeni (sau au schimbat ruta folosind traseul prin Iran şi Irak). 

În Siria la fel ca şi în Crimeea sau în enclava Kaliningrad, Statul Major al Armatei ruse şi-a creat sisteme automatizate C4ISR (Comanda, Control, Comunicatii, Computere, Informatii si Interoperabilitate, Supraveghere şi Recunoştere), cu ajutorul cărora încearcă să obţină supremaţia în razboiul radioelectronic (EW) dus împotriva sistemelor de cercetare terestre, aeriene şi cosmice americane / NATO / europene creând o zona de excludere, A2/AD a NATO şi a ţărilor aliate la fel ca în Siria. Elementul cheie din Crimeea îl constituie sistemele Murmansk-BN care, pe o rază de 5.000 de km, pot bruia comunicaţiie tactice pe unde scurte ale inamicului (distanţa între Constanta şi Sevastopol este numai de 391 km). De asemenea, ruşii au montat în zonele sensibile noile sisteme de război electronic EW- Krasukha-4 care pot bruia non-stop radarele de supraveghere de pe sateliţii militari americani din familia Lacrosse / Onyx, radarele militare bazate pe sol, cele aeriene de tip AWACS, E-8C şi cele montate pe avioane fară pilot americane RQ-4 Global Hawk, MQ-1 Predator, MQ-9 Reaper la distanţe de 150 la 300 km.  Dar flota militară a NATO la Marea Neagră, aşteptată de România? Anunţul Washingtonului de creştere a bugetului alocat Europei e şi un mod diplomatic de a spune că deocamdată asta este oferta pentru Estul Europei, totuşi, să avem răbdare să vedem ce se întâmplă în lunile următoare. 

Nu este exclus ca, sub umbrela programului ERI, să încolţească germenii unei viitoare concretizări a acestui proiect extrem de important şi de benefic în ecuaţia de securitate a Mării Negre, o ecuaţie tot mai confuză după anexarea Crimeei şi agravată de nesiguranţa privind stabilitatea regiunii Odesa. Secretarul General Adjunct al NATO, Alexander Vershbow, declara la Bucureşti referitor la constituirea unei flote la Marea Neagră: 

Înţelegem îngrijorarea României şi într-adevăr ruşii transformă Crimeea anexată ilegal într-o fortăreaţă cu o mare concentrare de forţe, cresc şi capacitatea navală. Deci NATO are parte de o provocare serioasă atunci când asigură apărarea României, Bulgariei şi Turciei, cei trei aliaţi de la Marea Neagră. Asta se ia acum în discuţie în pregătirea summitului NATO de la Varşovia: cum să contracarăm creşterea militară a Rusiei, să asigurăm mai bine securitatea în regiunea Mării Negre, dar şi la Marea Baltică (interviu acordat Radio România Actualităţi). 

Conform declaraţiilor ministrului Apărării, Mihnea Motoc, Romania vrea ca NATO să aprobe la summitul din iulie de la Varşovia, o prezenţă rotaţională în Romania de nivel brigadă multinaţională, precum şi o flotă aliată comună la Marea Neagră (numită însă, din raţiuni diplomatice, cooperare întărită) la care să participe şi nave ucrainene ori georgiene.

Europa şi conflictele îngheţate

Inflamarea conflictelor îngheţate este o lovitură enormă dată securităţii regionale a Mării Negre de susţinătorii acestora, Federaţia Rusă. Deocamdată avem avertismentul din Nagorno-Karabah. Este un episod izolat sau, dimpotrivă, suntem martorii unei mişcări de deschidere într-un atac frontal pe tabla de şah şi aşa destul de complicată a geopoliticii mondiale? Este următoarea mişcare a Moscovei după Siria? Rusia acţionaeză pe patru directii acum: Marea Neagră – conflicte îngheţate, Ucraina, Moldova şi consolidarea sistemului A2/AD în zona Belarusului, la graniţa cu Ţările Baltice. Jocurile ofensive ale Moscovei se îndreaptă spre regiunea Mării Negre, devenită teren de confruntare între interesele multiple ale blocurilor militare şi economice, cu mize enorme, mai mult sau mai puţin vizibile, care generează noi tipuri de ameninţări pe măsură. În timp ce în ultimul an atenţia cancelariilor occidentale s-a concentrat pe conflictul din estul Ucrainei, pe care Moscova l-a alimentat furnizând arme separatiştilor, dar şi pe surpriza Moscovei de a interveni militar în Siria, Rusia a acţionat pentru a pune mâna pe ceva mult mai preţios: controlul deplin asupra resurselor energetice transportate către Europa prin coridoarele din zona bazinului Mării Negre.

Un exemplu îl constituie decizia greu de înţeles a guvernului georgian de a accepta vânzarea către compania rusă Rosneft a 49% din acţiunile terminalului petrolier al portului Poti, terminal cu importanţă strategică deţinut de un obscur om de afaceri local, David Iacobaşvili. Decizia este bizară în condiţile în care Georgia este o aspirantă la MAP (Membership Action Plan) pentru integrarea în NATO, iar trupele ruse continuă să fie prezente în republicile separatiste Abhazia şi Osetia de Sud. Afacerea cu Rosneft nu priveşte doar Georgia, ci întregul Caucaz, întrucât controlul portului Poti implică automat controlul unui întreg coridor energetic. Acesta este primul pas al Rusiei spre controlul total al Mării Negre! 

În 2008 Dimitri Medvedev (în acel moment preşedinte al Federaţiei Ruse, vorbind despre Georgia) făcea o declarţie-avertisment, trecută aproape neobservată, cu toate că, pe fond, transmitea un mesaj care ridica un colţ al vălului gândiri strategice politico-militare pe termen lung a Kremlinului: 

„Conflictele îngheţate sunt asemenea unui vulcan. Nu se ştie niciodată când se vor aprinde“. 

În zonele clasice de conflict îngheţat: Ossetia de Sud, Abhazia, Nagorno-Karabah şi Transnistria comunitatea internaţională în principal cu sprijinul OSCE a încercat fără succes o serie de politici de mediere. Acum, la cele patru, se adaugă conflictul din estul Ucrainei şi el cu un viitor incert, deocamdată îngheţat. 

Ce au în comun aceste conflictele îngheţate? Se produc între foste republici sovietice şi se bazează pe revedicări teritoriale susţinute de comunităţi direct ruse, pro-ruse sau beneficiind de sprijinul total al Moscovei. 

Care sunt actorii? Patru din cele şapte state riverane ale Mării Negre – Ucraina, Rusia, Georgia şi Moldova (celelalte trei fiind Turcia, Bulgaria şi România), iar o explozie conflictuală poate aduce în discuţie situaţia de securitate din întreg arealul Mării Negre, trimiţând valuri seismice de risc spre întreg arealul Europei de est şi Balcanilor, al spaţiului estic al Mediteranei şi, evident, inflamând instantaneu zonele Caucazului şi Mării Caspice şi antrenând Turcia într-o sarabandă a conflictelor. 

Care sunt consecinţele? În primul rând, cele economice, fiind ameninţate marile axe de transport de petrol şi gaze care străbat acum cele trei mări: Caspică, Mediterană şi Marea Neagră. Singura strâmtoare prin care petrolul se scurge din arealul Mării Negre este Bosforul, unde peste 30 de nave petroliere tranzitează zilnic.

Nagorno-Karabakh

Concret conflictul din Nagorno-Karabakh a fost îngheţat în 1994 şi este datorat animozităţilor dintre creştinii armeni şi musulmani azeri. O întoarcere la starea de conflict va atrage atât Rusia, care are o alianţă de apărare cu Armenia, cât şi Turcia, membru NATO,  care a o înţelegere cu Azerbajianul. Diplomaţia este în toi într-o zonă în clivaj. În căutarea unei soluţii: Serghei Lavrov şi Dimitrie Medvedev se duc la Erevan în aceiaşi zi. SUA şi Franţa îşi trimit diplomaţii iar oficialii pentru monitiorizarea situaţiei de la OSCE sunt în drum spre zonă. Armenia este în război cu Azerbaijdan în regiunea Nagorno-Karabah. Nagorno-Karabah este de fapt o regiune a Azerbaidjanului cu o populaţie majoritara armeană, situată între Iran, Rusia şi Turcia. De la încheierea fazei fierbinţi a conflictului în 1994, reprezentanţii guvernelor din Armenia şi Azerbaidjan au dus tratative de pace mediate de Grupul OSCE de la Minsk (Minskul a devenit capitala negocierii conflictelor îngheţate în care Rusia are rolul de păpuşar) asupra statutului regiunii, dar fără niciun rezultat.

Organizatia Cooperarii Islamice (OCI), care grupează 57 de ţări musulmane, între care şi Azerbaidjanul, a cerut Armeniei să-şi retragă trupele din regiunea separatistă Nagorno-Karabah, în care confruntarile cu armata azeră s-au soldat cu zeci de morţi. Nagorno-Karabah, miza a unui conflict soldat cu 30.000 de mortţi între 1988 şi 1994 şi cu sute de mii de refugiaţi, în principal azeri, şi-a proclamat la sfârşitul anului 1991 independenţa, pe care însă nicio ţară — nici măcar Armenia — nu a recunoscut-o. Azerbaidjanul a devenit în ultimii ani mult mai puternic decât Armenia. În 2011 cheltuielile militare au crescut în Azerbaigian la 3,1 miliarde de dolari (reprezentând 6,2% din PIB). În prezent, bugetul militar al ţării este egal cu întregul buget de stat al Armeniei. Un motiv în plus care a condus la cedarea Armeniei în faţa presiunilor Moscovei a fost decizia Rusiei de a vinde arme către Baku, arme în valoare de un miliard de dolari.

Tipul de armament vândut azerilor este unul de ultimă generaţie tehnologică: 100 de tancuri T-90C, lansatoare de rachete multiple de tipul TOS-1A şi tunuri pentru artilerie Mesta-A şi Vena. Rusia negociază un contract cu armata din Armenia prin care să-i furnizeze sisteme de rachete balistice tactice cu rază scurtă de acţiune de tip Iskander-M, a declarat o sursă militară, iar armamentul urmează să fie livrat în 2016. Contractul de credit în valoare de 200 milioane de dolari mai înseamnă rachete antitanc, rachete portabile sol-aer şi upgradarea tancurilor armene.  Armenia are un sistem de apărare anti-aeriană deosebit ceea ce reduce imensa capacitate de zbor a Azerbaidjanului. Azerbaidjanul se poate baza pe sistemele UAV şi pe elicopterele de atac. Transportoarele blindate şi tancurile sunt sensibile la sistemele antitanc şi atunci ceea ce rămâne este artileria de câmp în care cele două vor investi pentru a o achiziţiona şi pe care o folosesc zilnic în bombardarea poziţiilor adversarului. Războiul deşi a încetat temporar ostilităţile se vor relua curând. În acest timp Rusia vinde S-300 iranienilor care şi ei au o problemă cu Azerbaijianul în Marea Caspică.

Ţările est-europene consideră că proiectul american este insuficient şi nu va permite protejarea Europei de est de un eventual atac rusesc. Chiar dacă cheltuielile militare europene nu mai scad, ba chiar cresc un pic graţie Poloniei, României şi a statelor baltice, nimeni în Vechea Europă nu e gata să sprijine iniţiativa americană. Nici măcar principalele puteri militare de pe continent. Marea Britanie se pregăteşte pentru referendumul de ieşire din UE-Brexit, Germania are probleme cu imigranţii, la fel ca şi Italia, iar Franţa este angajată pe mai multe fronturi în Africa, în Sahel şi în Orientul Mijlociu. Europa nu este gata pentru un răspuns hibrid ameninţărilor Rusiei. Din această cauză Summitul de la Varşovia este crucial pentru consolidarea flancului estic al Europei.

[1] Consiliul Nord Atlantic al NATO a aprobat numirea generalului Curtis Scaparrotti ca noul Comandant Suprem al Forţelor Aliate în Europa(SACEUR) pe 11 martie 2016. El îl înlocuieşte pe generalul Philip Breedlove, care a fost în această poziţie din mai 2013. Generalul Scaparrotti este actualul comandant al Forţelor Americane şi a celor ale ONU în Coreea de Sud.

[2] Actualmente şeful de stat major al Forţelor Terestre ale SUA este generalul Mark Alexander Milley

[3] Consolidarea substanţială a bugetului pentru „reasigurarea Europei“ vine într-un moment în care evaluări produse de think-tank-uri importante precum RAND Corporation arată că ar fi nevoie de până la şapte brigăzi, dintre care trei de blindate grele pentru descurajarea unui atac rusesc.

[4] Fulda Gap este o zonă între graniţa Hesse-Thuringian (fosta graniţă Vest Germană) şi Frankfurt am Main care conţine două coridoare de teren şes prin care tancurile pot manevra şi traversa râul Rhine.