La rece

Nu cred în niciunul din scenariile care ne sunt oferite nouă, lumii întregi, şi nu doar fracezilor, în acest moment. Nu cred în niciuna din variantele pe care autorităţile franceze le ofere atât de facil, şi pe care jurnaliştii, mai ales jurnaliştii de la televiziune, le îmbrăţişează cu entuziasm.

Este adevărat că ieri, 8 ianuarie, prima zi de după execuţie (căci asta a fost !), ne-am dus cumva, cu toţii, ca niste zombi la serviciu, la şcoală, la priveghi, ne-am uitat ca nişte televizovori la tot ceea ce defila în permanenţă pe micul ecran, pentru că durerea face din oameni cârpe. Din păcate. Trupuri cu simţurile adormite şi inteligenţa în bernă.

Asta a fost ieri. O zi în care ne-a durut tot ceea ce s-a întâmplat. Am strigat cu toţii că nu ne e frică, atunci când făceam cu toţii pe noi de frică. A fost o zi în care inimile ne-au sărit din piept de fiecare dată când mai trecea vreun elicopter, mai aflam vreo veste, şi am înlemnit ca nişte iepuri insignifianţi când am auzit că atacatorii se întorceau spre Paris. (Suntem la fel, azi: ochii ne stau pe telefon, pentru a şti când atacă. Pentru a ne întreba cât timp vor mai râde de poliţie…şi de noi, luând ostatici în puncte diametral opuse) Cu urechile ciulite, întrebându-ne pe unde să fugim, am realizat că suntem mai singuri ca oricine, şi că nimeni nu ne poate apăra de nimic. Că-l avem doar pe Dumnezeu…Si asa ne-am întors la religie. Am devenit apoi umezi de recunoştinţă în faţa poliţiştilor care ne păzeau redacţiile. Am fost mândri de ideea genială de a nu permite copiiilor să plece din şcoli în pauza de prânz (11h30-13h15). Dar asta a fost ieri.

In noaptea aceasta evidenţa ne-a ucis cu acelaşi sânge rece de care au dat dovadă cei care au ucis zece persoane în redactia hebdomadarului "Charlie hebdo", plus doi poliţişti care îşi făceau meseria.

Dar asta a fost ieri, repet. In zori, surpriză: cei 88 000 de poliţişti şi zecile de elicoptere care au urmărit maşina în care fugeau atacatorii nu au prins nimic.

Cei doi suspecţi, recunoscuţi formal de gerantul statiei de benzină aveau de fapt cagule pe faţă!

Nu mai zic nimic de faptul că politicienii francezi nu au găsit nimic mai interesant de dezbătut decât oportunitatea prezenţei  - oficiale – a reprezentanţilor Frontului Naţional la marşul republican prevăzut duminică, 11 ianuarie. Toate acestea în timp ce francezii continuă, seară de seară, să iasă în stradă pentru a-şi arăta solidaritatea , în tăcere, dar şi dorinţa de toleranţă, de calm.

Ei bine, pentru toate aceste motive, detalii care se bat cap în cap, nu (mai) cred în scenariile lansate în bâlciul media. Lucrurile sunt, cred, cu mult mai simple, şi orice persoană care se opreşte o secundă din plâns realizează acest lucru.

• Să cauţi 48 de ore doi indivizi, şi să nu-i găseşti, într-o ţară ultra dotată cu camere de luat vederi, nu cred că este plauzibil. Deci…
• Fie cei doi fraţi, cunoscuţi de americani mai ales ca cifre pe lunga lor listă de teroristi, antrenaţi în Siria si Yemen, sunt deja prinsi/ucişi, dar suspansul mai este menţinut puţin.
• Fie nu sunt prinşi, sunt deja peste graniţă, dar autorităţile ne servesc un film de acţiune cu doi nefericiţi care trebuie să plătească oalele sparte de toţi.
• Fie este vorba de un plan cu mult mai subtil, în care autorităţile se joacă puţin de-a soarecele şi pisica, pentru a ţine lumea cu sufletele în priză, pentru a descoperi întreaga reţea, pentru a-şi pregăti discursul de deculpabilizare etc. Fie…inexplicabil.

Oricum ar fi, acum că rana începe să fie cauterizată, şi raţiunea a revenit, suntem oareşcum forţaţi să recunoaştem că am asistat la o execuţie. Deci a existat un plan, cu preludiu, consum şi after…La care continuăm să asistăm.

De abia aştept prima anchetă serioasă asupra evenimentelor din ultimele zile.